Am 57 de ani și, pentru a înțelege miracolul care s-a produs cu mine, trebuie să vă destăinui o parte din viața mea. Am fost crescută într-o familie foarte iubitoare, în care am învățat să primesc, dar și să dăruiesc multă iubire. Până la 22 de ani, am fost cel mai fericit copil din lume, singurul lucru rău fiind faptul că tatăl meu, ofițer de carieră, nu era un om credincios și își ținea familia departe de Dumnezeu. În adolescență am fost o atee convinsă, nepierzând vreo ocazie de a-mi bate joc de cei care credeau, lucru pentru care astăzi mă căiesc profund. De altfel, la 22 de ani, au început necazurile: m-am căsătorit cu cel mai nepotrivit bărbat; la 23 de ani, am născut un copil handicapat care, cu toată îngrijirea și dragostea ce i le-am dat, a murit la 13 ani (nu a vorbit și nu a mers niciodată). Menționez că nu m-am rugat lui Dumnezeu pentru el niciodată. La 26 de ani am divorțat, iar la 28 de ani am încercat din nou o viață în doi (în concubinaj), care în timp s-a dovedit mai rea ca prima. Am suportat numeroase bătăi, beții și umilințe până la 31 de ani, când ne-am despărțit. La 33 de ani, m-am recăsătorit cu "omul lui Dumnezeu”, un fost coleg de liceu, de facultate și de serviciu. Prin el, viața mea s-a întors spre credință și rugăciune și, încet-încet, din vajnica atee care am fost, am devenit o practicantă ortodoxă. Multă răbdare a avut Dumnezeu cu mine și cred că mă iubește, dacă în cele din urmă m-a ajutat, înfăptuind cu mine o minune.
În anul 1992, mi-am descoperit un nodul la sân, dar numai în 1994 m-am decis să mă duc la oncolog. Medicul a hotărât operarea acestei tumori "cât o portocală, 60% malign și 40% benign”, după opinia lui, dar eu "am fost condusă de Dumnezeu” pe calea tratamentelor neconvenționale, pe care le-am urmat fără să am dureri, fără să întrerup serviciul, până în toamna anului 1998, când am început să mă simt foarte rău. M-am adresat din nou medicului, care mi-a pus diagnosticul de "cancer mamar cu metastaze pulmonare și osoase”. Starea mea se înrăutățea vizibil, mă deplasam foarte greu și tușeam foarte tare. Într-o săptămână-două, am rămas imobilizată la pat, înțepenită de la brâu în jos, cu toate neplăcerile care decurgeau: sondă urinară, neputința de a mă întoarce de pe o parte pe alta etc. Nu pot să nu vă scriu despre dragostea și devotamentul soțului meu, care efectiv a avut și are grijă de mine, la fel ca și cumnata mea, Suzi.
Am refuzat orice tratament și spitalizare, deoarece eram conștientă că mă îndreptam spre moarte și mă rugam neîncetat lui Dumnezeu să-mi ușureze suferințele cât mai repede și, mai ales, să-l întărească pe soțul meu, a cărui disperare se citea pe fața lui atât de iubitoare. Din cauza plămânilor, aveam de trei-patru ori pe zi accese de tuse, care mă făceau să mă sufoc, durând 5-10 minute. Simțindu-mi sfârșitul, am chemat preotul ca să mă spovedesc. Eram în postul Paștelui anului 1999. Slujba celebrată de el m-a impresionat atât de puternic, încât am plâns tot timpul, mărturisindu-mi păcatele, cu căință profundă. Nu sunt în stare să redau prin cuvinte emoțiile și trăirile care m-au invadat în timpul rostirii acelor rugăciuni, dar le-am simțit pe deplin puterea. Și miracolul s-a produs: câteva zile mai târziu, accesele de tuse s-au rărit, iar metastazele osoase au cedat. Am început să-mi mișc degetele de la picioare și, încet-încet, mi-am căpătat libertatea de a mă mișca destul de lejer în pat. E adevărat că totul merge destul de greu, dar sunt în viață, iar astăzi, când vă scriu, izbutesc să mă așez în scaunul cu rotile și, cu ajutor, să mă duc la baie. După constatările medicului, cancerul mamar a intrat în remisie, fapt care l-a mirat, determinându-l să afirme: "Îmi pare rău că nu am făcut fotografii”. Ce va urma? Numai Dumnezeu știe, facă-se voia Sa! În ceea ce mă privește, nu voi înceta să mă rog și să-I mulțumesc zilnic pentru tot ce face pentru mine și soțul meu, să pun înaintea Lui toate dorințele și nevoile mele.
LENUȚA-DELIA ONIȚĂ - Arad
Făptura de lumină
"Cred că până în decembrie îl mai aveți!” Era pe 13 martie 1998, când am fost externat de la Spitalul "Fundeni”, unde am stat zece zile pentru investigații și tratament. Rostite de medic, aceste cuvinte au mobilizat întreaga familie pentru o evoluție mai rapidă a bolii. Diagnosticul sunase necruțător: ciroză hepatică, cu varice esofagiene și ascită. Cu mult profesionalism și chiar cu afecțiune, personalul medical al spitalului s-a străduit să mă trateze cu ce se putea mai eficient, dar ascita nu se reducea și a fost nevoie de eliminarea unei mari cantități de lichid, pe cale fizică, în urma căreia s-a produs un dezechilibru fiziologic grav. După 14 martie, data sosirii mele acasă, nu am reușit să mă ridic din pat timp de 33 de zile. Practic, eram un cadavru cu un pântec enorm.
Nu-mi amintesc bine data, dar știu că afară se însera, când o umbră neagră, cu un vag contur omenesc, a venit către mine. Imediat a fost îndepărtată de o lumină albă, puternică, în care, deși nu vedeam pe nimeni, simțeam că se află o "prezență”. M-a luat de mână și mi-a spus: "Vino!”. M-am ridicat din pat și am pornit, condus de acea strălucire, pe un coridor luminos. Inexplicabilă starea mea de extaz când pășeam de-a lungul lui! Ne-am oprit în fața unei intrări, un soi de poartă de trecere spre ceva, poate spre "dincolo”. Ținându-mă mai departe de mână, călăuza mea luminoasă mi-a spus aceste cuvinte, care și astăzi au o influență benefică asupra mea: "Nu acum, du-te, e prea devreme!”.
Am deschis ochii și mă aflam pe patul din dormitorul meu. Și astăzi, când sunt sănătos, cred că acea făptură plină de strălucire a fost îngerul meu păzitor, iar ceea ce mi s-a întâmplat a fost o moarte clinică. Cât a durat? Nu știu. Cert este că după aceea am izbutit să mă ridic din pat fără prea mare efort, ducându-mă spre dormitorul soției mele, pe care am găsit-o îngenuncheată, rugându-se și plângând. Relatându-i întâmplarea prin care trecusem, am liniștit-o, promițându-i ca voi începe un tratament adecvat bolii mele. M-am ținut de cuvânt. Deși prieteni de-ai mei, medici cu mare experiență, m-au sfătuit să pornesc un tratament cu albumină umană, eu nu am fost de acord, simțind că ceva din mine se împotrivește. Așteptam probabil din nou un semn. Și el a venit. Într-o zi, fiul meu a aflat din revista "Formula AS” despre tratamentul cu "Ceaiurile Cozac”. Fără nici o ezitare, m-am decis pentru ele, fiind convins că mă voi însănătoși. (Socotesc acest lucru un semn de la Dumnezeu, pentru vindecarea mea. Dumnezeu ajută prin oameni.)
Adaug la relatarea mea mărturia că sunt crescut și educat în credința creștină romano-catolică, practicant perseverent și conștient al ei, iar pentru mine rugăciunea reprezintă un dialog - dacă îi pot spune așa - permanent cu Dumnezeu, în care îmi găsesc liniștea zilelor, alinarea și credința fermă că tot ceea ce omul cere de la Dumnezeu, cu încredere și convingere că îi este necesar, va primi. Un exemplu concret sunt chiar eu. Anul trecut, în aprilie, când mi-am făcut o ecografie la un mare radiolog, dr. Lucian Grecu, distinsul medic m-a întrebat uluit: "Nu înțeleg ce se întâmplă, ce ai făcut, omule, cu ce te-ai tratat? Am văzut sute de cazuri similare cu-al tău și toți se află în pământ. Este o minune ce s-a întâmplat cu ficatul tău”. Aceeași întrebare mi-au pus-o și mulți dintre prietenii mei, cărora, când le-am spus că rețeta se compune din rugăciune și plante, mi-au răspuns că ei nu cred că există minuni. Să vezi și să nu crezi, ce tristețe mai mare poate exista pentru cei care au pierdut legătura cu Dumnezeu, care nu văd că fiecare zi din viața noastră e un izvor de minuni. Totul este să ai ochi și să vezi, să ai minte și să înțelegi, așa cum a spus Domnul nostru Iisus Hristos: "Au avut ochi și n-au văzut, au avut urechi și n-au auzit”.
Vă mulțumesc că mă credeți și vă iubesc.
ȘTEFAN ACHIM - București