TOM SAWYER la cinema

CĂTĂLIN ANCHIDIN: "E minunat că am devenit atenţi la ceea ce mâncăm. Dar n-o fi oare la fel de important să fim atenţi şi la cum ne hrănim mintea?”

Tom Sawyer, nemuritorul erou al scriitorului american Mark Twain, a devenit erou de film. Transformarea a fost realizată de o regizoare din Germania, Hermine Huntgeburth, care a ales ca decor pentru povestea ei peisaje din România. Hotărât să promoveze filmul la "cel mai înalt nivel”, Cătălin Anchidin a inventat "generaţia Tom Sawyer”, formată din personalităţi ale vieţii publice româneşti. O alianţă care îşi propune să militeze pentru întoarcerea la copilăria rurală, la gârlă şi aventuri

- În universul de astăzi al filmelor pentru copii totul e SUPER: SUPER-eroi, SUPER-puteri, SU­PER-efecte speciale. Oare clasicul "Tom Sawyer” poate să câştige adepţi din "generaţia Harry Potter-Hannah Montana”?

- Nu văd de ce n-ar face-o. Totul e să vină la cine­ma să-l întâlnească. Perso­nal, după atâţia ani de când sunt consumator de film american, constat că am ajuns să fiu adesea imuni­zat la duiumul de efecte spe­ciale. Am ajuns să mă în­treb, chiar, cât de tari ar tre­bui să facă ăştia senza­ţiile tari, încât să mai am eu vreo senzaţie? Din pă­cate, nu se discută suficient despre su­biectul ăsta, dar adevărul e că ne facem un mare de­ser­viciu expunân­du-ne non-stop la stilul american de a spune o po­veste, care e su­pradimen­sionat, "super-size”, ca tot ce fac ei. Majo­ritatea fil­melor americane care ajung pe ecranele noas­tre sunt exact ca mâncarea fast-food: pare gustoasă, dar, pe termen lung, te defor­mează. E mi­nunat că am devenit atenţi în ultimii ani la ceea ce mâncăm. Dar n-o fi oare la fel de important să fim atenţi şi la cum ne hrănim mintea? Să vezi un film într-o altă limbă decât limba engleză, în alt stil de povestire, e ca un morcov plin de vitamine în dieta imaginaţiei copiilor noştri. Pentru generaţia mea, Tom Saywer e un simbol al "există o altă cale şi o voi găsi”. Eu cred că acesta e un mesaj care merită transmis şi celorlalte generaţii.

- Care sunt punctele tari ale acestei ecranizări?

- În primul rând, filmul nu e în engleză, ci în limba germană, un ingredient inedit. Apoi, este o ecranizare proaspătă, veselă şi care te încarcă de bine. O reco­mand şi bunicilor, şi părinţilor, şi copiilor lor. Ca bunic sau părinte, s-ar putea să te intereseze cum se lecuieşte un copil de neascultare şi minciună: ce altă pildă e mai concludentă decât cea a lui Tom? Dar mai am un motiv important pentru care îi invit pe părinţi să-şi aducă copiii în sala de cinema: să le arate cât de generos poate fi orizontul. Tom Sawyer este un film în care totul se petrece în spaţii deschise, cu nesfârşite dealuri de explorat, cu joacă la gârlă, cu soare, cu peisaje care multe sunt filmate chiar la noi în ţară. Regizoarea, Her­mine Huntgeburth, a ales România, pentru că a consi­derat că peisajul rural românesc se apropie, încă, de ceea ce e descris în romanul lui Mark Twain şi că-i poate servi ca decor ideal. Ca paranteză, atât de mult i-a plăcut aici, încât, după ce a terminat de filmat Tom Sawyer, s-a întors şi a filmat şi Huckleberry Finn, care în curând o să aibă premiera în Germania! Eu surâd când povestesc asta, pentru că îmi place gândul că peisajul rural românesc ajunge în imaginarul colectiv al germanilor ca loc în care zburdă copilăria. Mi se pare un compliment frumos.

- Ai creat în România o adevărată oaste de susţi­nători ai lui Tom Sawyer. De unde entuziasmul lor, în sprijinul acestui film?

- Am plecat de la întrebarea: "Ce spune despre noi faptul că spectatorul român de cinema merge, în pro­por­ţie de 98%, să vadă filme de la Hollywood?”. Păi, spune că în procent de 98%, imaginarul spectatorului de cinema este hrănit de limba engleză şi de modelele americane, de la comportamente până la dorinţe, reac­ţii, drame, spaime şi aşteptări de la viaţă. Asta nu e ceva rău în sine; dar ceea ce se mai înţelege implicit este că în timp ce ghiftuim Hollywood-ul cu dragostea noastră, nu prea mai rămâne loc pentru restul lumii. Aşa cum nu cultivi pământul cu un singur soi de să­mânţă, la fel e necesar să facem şi cu mintea noastră: să nu rămâ­nem în mono­cultură. Haideţi să căutăm şi alţi poves­titori! Hai să vedem ce au de spus şi vecinii noştri europeni, de pildă. În campania asta am plecat de la pre­misa că, pentru a co­munica oamenilor idei bune, trebuie s-o fac prin modelele pe care le au, adică prin per­sonalităţile cu care se identifică. Aşa că am contactat oameni din mai mul­te categorii pro­fe­sionale, de la cei din zona cinemato­grafiei la cei din mass-me­dia, din "show-biz” şi din "social-me­dia”. A fost încurajator şi mi­nu­nat că cei mai mulţi au reacţionat la prima strigare, că s-au identi­fi­cat cu demersul nos­tru, cu mesajul şi cu Tom. În lumea asta ra­pid-urbană, filmele în­de­plinesc una din func­ţiile pe care le înde­pli­nea pe vremuri li­tera­tu­ra: aceea de a descoperi alte civi­lizaţii, gândirea şi sti­lul lor de viaţă, fă­ră a ajunge să trăieşti efectiv printre ei. As­tăzi foarte greu mai gă­sim noi, orăşenii, tim­pul de a citi trei volume a câte 300 de pagini. Deci, sla­vă Domnului că exis­tă cineaştii, spe­cia asta de oameni care îşi bate capul să trans­for­me 300 de pagini în două ore de povestire, atâta cât mai putem da noi unui act cultural din când în când.

- Pentru promova­rea unui film făcut la Holly­wood, realizatorii investesc adesea mili­oa­ne de dolari şi anga­jează o întreagă maşi­nărie de canale media. Din punctul ăsta de vedere, lupta voastră pen­tru a ajun­ge la publicul românesc, cu un film eu­ropean, pare inegală.

- Ideal ar fi să creăm o reţea naţională de cine­ma­tografe destinate filmului european, aşa cum există în vest. Din păcate, în România am ajuns să avem doar 72 de cinematografe din 300, câte erau în 1990. Sunt oraşe, ba chiar judeţe întregi, în care nu mai există ­niciun cinematograf. În condiţiile astea, mall-urile ră­mân singura opţiune pentru noi, ca distribuitori de film european, de a ajunge la public. Dar cinema­togra­fele din mall-uri îşi pun pe bună dreptate problema dacă să arate sau nu un film non-american, pentru că logica lor este una a profitului. E de lăudat că ne pri­mesc, dar ei îţi afişează filmul adesea doar timp de o săptămână, tocmai pentru că noi nu avem cum să in­ves­tim sume atât de mari în promovare pe cât o fac ame­ricanii. Da­că în acest interval, publicul şi filmul tău nu se sin­cronizează, el e scos din grilă sau e pro­gra­mat la nişte ore la care chiar nu mai sunt şanse ca cineva să-l vadă. Aşadar, sfatul meu este să încercaţi să ajungeţi la Tom Saw­yer în aceste prime săptămâni, pentru că, proce­dând astfel, mă­riţi şansele ca acest film să ră­mână pe ma­rile ecrane şi în săp­tă­mânile ur­mă­toare.

Cătălin Bo­te­zatu: "M-am bucurat că am fost in­vitat să-l susţin pe Tom Saw­yer, pen­tru că e un per­so­naj important, pe ca­re ar trebui să-l cunoască şi ge­ne­raţiile mai tinere care, prin el, ar putea să redes­co­pere bucu­ria de citi”.

Sanda Ni­co­la: "Ştiind că cei de la Parada Film aduc numai filme bune, nu pu­team să nu vin în susţinerea lui Tom Sawyer, a­tunci când mi-au pro­pus asta, mai ales că e vorba de o adaptare nouă, în limba germană, şi că a fost filmat par­ţial în Româ­nia. În plus, fiind mătuşă, de la 11 ani, s-a mai po­tri­vit propu­ne­rea lor şi cu fap­tul că rolul de mă­tuşă este cel cu ca­re mă mândresc cel mai tare!”.

Irina Marga­reta Nistor: "În prima mea ado­les­cenţă, pe Tom şi Huck i-am socotit ca pe un fel de veri din America, pe care nu voi ajunge să-i întâlnesc pe teritoriul lor; SUA era un vis impo­sibil. Mătuşa Polly mi se părea înduio­şătoare chiar dacă aparent severă, iden­tificându-o cu bunica mea mater­nă”.

Elena Gheorghe: "Mi-au plăcut întotdeauna poveştile, iar de când s-a născut Nicholas, am început să le recitesc cu mare drag. Ideea de a deveni eu per­so­najul uneia dintre ele mi-a plăcut foarte tare! Viaţa e mai frumoasă atunci când credem în poveşti. În plus, cred că într-o lume super tehnologizată, în care copiii aleargă pe calculator şi nu prin parcuri, este mai mult decât binevenită o întoarcere, măcar pe durata unui film, la lucrurile simple”.