Prozatorul brazilian Erico Verissimo (1905-1975) a putut fi citit la noi încă din anii comunismului datorită eminentei traducătoare Micaela Ghițescu. Această doamnă aparent fragilă, a cărei viață a adunat de timpuriu multă suferință, nedreptate și persecuții din partea regimului dictatorial, a re-creat în românește opere valoroase din literatura de limbă portugheză, spaniolă, franceză, germană și engleză - vreo 80 de volume până acum. (Asupra cărții ei autobiografice Între uitare și memorie, apărută zilele trecute, voi reveni.) Apreciat în țara lui și în lume drept cel mai bun scriitor brazilian al secolului XX, Erico Verissimo e originar din statul Rio Grande do Sul, în a cărui capitală, Porto Alegre, a locuit aproape toată viața (cu excepția perioadelor când a călătorit prin America Latină, Europa, Orientul Mijlociu și a anilor petrecuți în SUA, într-o funcție culturală.) Opera lui vastă cuprinde numeroase romane - între care capodopere sunt trilogia Timpul și vântul, o saga a regiunii natale de la 1745 până în 1945, care rezumă toată literatura ei populară și cultă, Domnul ambasador, o ficțiune puternic antitotalitară, și Incident la Antares, o tragicomedie politică despre libertățile fundamentale ale omului. Toate au apărut, mutilate de cenzură, până în 1989, și în românește, și se vindeau cu cozi la librării, căci satira dictaturii sud-americane rezona cu realitatea trăită de noi, cu abuzurile, teroarea, mizeria, minciuna propagandistică a regimului Ceaușescu. Condamnarea viguroasă de către Verissimo a oricăror forme de limitare a libertății de opinie, de expresie, a drepturilor omului dădea glas tăcerii noastre timorate și ne bucura, dincolo de frumusețea stilului și construcția impecabilă. Pe lângă romane, bibliografia lui conține și cărți pentru copii, jurnale de călătorie, volume de memorii - toate vădind aceeași iubire de viață, claritate și frumusețe a scriiturii îmbibate de emoții, altruism umanist.
În ansamblul operei care ficționalizează o lume real-istorică, cu locuri și timpuri autentice, în care își împlinesc destinele personaje normal-verosimile, nuvela (sau microromanul) Noapte din 1954 este de cu totul altă factură. Descinde parcă dintr-un caz al doctorului Freud, vizualizat de suprarealiștii belgieni (Verissimo spunea despre sine că este un pictor frustrat care, neștiind să picteze cu culori, pictează cu cuvinte). Într-o atmosferă oniric-coșmarescă, un necunoscut rătăcit de sine, amnezic, se lasă dus în aventuri absurde. Tăcut ca Mersault al lui Camus (Străinul apăruse în 1942) în fața inflației verbale a companionilor săi de ocazie, Bărbatul în gri, Necunoscutul hoinărește fără țintă prin marele oraș și nu-și recunoaște nici obiectele personale, despre care presupune că le-ar fi furat (în portofel are o mare sumă de bani). Înregistrează figuri trecătoare, scene, peisaje nocturne, mirosuri. Se simte culpabil de fapte grave, despre care nu-și amintește nimic. Într-o cafenea, e acostat de un cocoșat care-și câștigă hrana făcând portrete clienților (un fel de Toulouse-Lautrec, dar malefic și cinic, care se crede capabil să vadă în orice om drama ascunsă și să profite de ea). Li se alătură un "maestru al combinațiilor”, un escroc elegant, Omul cu garoafa, eminență cenușie a lumii interlope (nici un personaj nu are nume, ci doar porecle, cu excepția pe care o veți descoperi la sfârșitul - neașteptat - al nuvelei). Convinși că Necunoscutul e autorul crimei despre care scrie presa de seară, Piticul și Omul cu floarea îl iau prizonier în periplul distracțiilor și afacerilor lor nocturne, morbide și lubrice, veroase și ludice. Pe tot parcursul, îl persuadează că și-a ucis soția, până când însoțitorul lor pasiv și neputincios ajunge să o creadă. Atmosfera e cea din Twin Peaks (e probabil ca David Lynch să fi citit Noapte și să se fi inspirat din ea, fiindcă există asemănări frapante). Ambiguitățile și misterul întreținute cu mare artă încep să se lumineze odată cu zorile prin flash-back-uri ce relevă o traumă din copilărie și un complex oedipian, având drept consecințe impotența nervoasă a Necunoscutului, creatoare a sentimentului de culpabilitate față de soție. Odată cu înțelegerea acestui adevăr, își recapătă memoria și uită cele două figuri bizare cu care și-a petrecut noaptea. Ca o întoarcere de clepsidră, un joc de gol și plin. Originală, foarte bine scrisă și cu o măiestrie echivalentă tradusă de Micaela Ghițescu, Noapte de Erico Verissimo e o lectură ce te captează cu magia ei.