O "ifosardă” cu valiza în mâini
- În urmă cu trei decenii, în plină tinerețe și glorie literară, ați luat drumul Occidentului, lăsând în spate aproape tot ce vă lega de România. De atunci, vi s-a cam pierdut urma. De ce ați plecat, de fapt, din țară?
- Nu mi-am propus să plec din țară. Am fost invitată în Irlanda, de un prieten psiholog. Înainte de Belfast, m-am oprit însă la Paris, unde trebuia să mi se publice o carte de poezie. Lucrul ăsta nu s-a mai făcut, nu mai știu de ce. Am stat o vreme acolo, cât să mă îmbolnăvesc cumplit de meningită. Era să și mor! De la Paris am plecat mai departe spre Londra, unde m-am înscris la școală, ca să învăț engleza. Am ajuns, în sfârșit, și în Irlanda, unde mi s-a propus să fiu înscrisă la universitate. Iar de acolo am revenit la Londra. Apoi brusc mi-am zis că ar fi mai bine să mă mut la Berlin. Primisem o bursă de la Colocviul Literar, din care am trăit o vreme. Locuiam la marele pictor Markus Lüpertz, mă împrietenisem cu nevasta lui, Trixi. Atunci l-am cunoscut și pe Günter Grass. E un om atât de drăguț. M-a invitat la masă și mi-a făcut paste cu fructe de mare. La Berlin a fost și mai complicat, fiindcă nu știam nemțește. Așa că m-am întors la Londra. Numai că, revenită la Londra, Ambasada României n-a mai vrut să-mi dea viză, să-mi prelungesc șederea. Și-atunci m-am supărat și am rămas acolo. Ani în șir m-am plimbat cu valiza în mâini, nemulțumită.
- De ce nu vă stabileați într-un loc?
- Pentru că eram ifosardă și veșnic nemulțumită. Noi, românii, credeam pe atunci că Occidentul ne așteaptă cu brațele deschise. La Londra am învățat lecția modestiei și a umilinței. Am înțeles că nu contează ce lucrezi, ci contează cine ești, cât de inteligent ești, ce farmec ai. M-am înscris la o școală de printing, să învăț imprimerie. Ziua mergeam la cursuri, iar noaptea lucram într-un hotel din Portobelo, unde veneau să doarmă marii cântăreți de jazz din lume. Era plin de celebrități, noapte de noapte. Am cunoscut atunci o lume întreagă. Când am decis să plec din Anglia, am dat un imens party de adio. S-a stat până la 7 dimineața.
- Și acum, iată-vă aici, la Paris, de decenii bune. Se pare că v-ați găsit locul.
- Noi, românii, nu suntem buni pentru țările nordice. Nu putem fi fericiți acolo, cu firea noastră, latină. Ca să reziști la clima aia, trebuie să fii în cuplu. Eu aș fi fost foarte fericită să trăiesc în Italia. Dar și Franța e o țară destul de latină pentru sufletul meu. Din Anglia am plecat pentru că nu-mi găseam locul. Nu m-a făcut nimeni să mă simt în plus. Dar mi-era frig, eram săracă și mi se părea că merit mai bine.
- Cum e Parisul de azi, față de Parisul în care v-ați instalat atunci?
- N-aș putea să spun că e rău. Francezii sunt un popor de o profundă bunătate. Sigur, acum e criză, s-au mai înrăit și ei puțin, pentru că sunt cotropiți de emigranți. Noi, românii, am rămas însă foarte romantici în ce privește Parisul. Îl vedem într-o anumită lumină - orașul acela al pictorilor și scriitorilor, Parisul boem și șarmant. Adevărul e că era extrem de bine când am ajuns eu aici. Nici acum n-aș putea spune că e rău, dar declinul intelectual se resimte totuși. Se simte o anumită oboseală generală în ce privește cultura. Și nici noaptea, Parisul nu mai e cum era. S-a liniștit, s-a stins forfota lui de altădată.
- Vă simțiți integrată cu adevărat printre francezi sau vă simțiți încă în exil?
- Exilul e complicat, pentru că trebuie să te adaptezi tot timpul. Țara asta e minunată, francezii sunt naivi în marea lor bunătate. Dar până și în această extremă generozitate, au o vagă rezervă din când în când, pentru cel din altă parte. Simți, uneori, că nu ești de aici. Deși tu ești de aici, pentru că votezi aici, pentru că te interesezi de ce se întâmplă aici, pentru că iubești țara, pentru că-ți plătești impozitele. Din când în când, ți se amintește vag că ești ușor compromis de țigani, din când în când, nu-ți găsești locul undeva. Sau prea ești întrebat de zece ori pe zi de unde ești, fiindcă ți se aude accentul. Dar eu nu sunt o emigrantă! Eu sunt un intelectual care trăiește la Paris. Eu nu trăiesc într-o țară străină, eu trăiesc într-o limbă străină. Ăsta e exilul adevărat, că nu mai visez românește de multă vreme. Eu visez în franceză. Și asta înseamnă integrare. Și asta înseamnă că ceva din ceea ce ai fost s-a pierdut. Pe vremuri, când știam că urmează să plec în România, mă pregăteam din timp pentru asta, cu bucurie. Mergeam la coafor, îmi cumpăram pantofi, abia așteptam momentul întâlnirii cu prietenii mei. Acum nu mai am pentru cine să mă aranjez. În România nu mă mai așteaptă nimeni. Pe cine să mai văd? Toți prietenii mei sunt la cimitirul Bellu: Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Nichita Stănescu. Am fost într-o zi să pun o floare și să plâng. Ăsta e exilul adevărat - să constați într-o zi că nu mai aparții acelui spațiu. Și doare!
Bagajul meu? România
- Vă e dor de țară?
- Tot timpul. Dar mă întorc rar, foarte rar. Îmi place să revăd Cișmigiul, nu mai sunt pelicanii de altădată, dar mă duc, mănânc, stau pe bancă (dacă nu e găinaț de păsări), apoi mă plimb pe Bulevardul Elisabeta, unde mergeam altădată la cinema. Merg pe jos mult, cu disperare. Mă întristează că de la revoluție încoace prietenii mei scriitori nu prea mai vin în Franța, parcă se ascund unii de alții. Nu-i mai tentează Parisul și cultura. E o goană după vânt acum.
- Unde vă simțiți acasă acum?
- Nicăieri. Dar poate asta e condiția artistului, să n-aibă niciodată un acasă. E un vagabondaj intelectual și uman care nu încetează niciodată. Chiar și acum sunt mereu pe picior de plecare. Sunt cetățean al lumii. Nu sunt exilată decât în creierul meu, pentru că mi-a rămas memoria originii mele. Sunt o foarte bună româncă și revendic. România este tot ceea ce port cu mine: școala, prietenii, amintirile, lecturile. E tot acest bagaj pe care îl am. De aia spun, eu nu trăiesc la Paris, ci în capul meu. Acasă e pentru mine între cei patru pereți, unde, printre scoarțele mele țărănești, printre blidare și vasele de lut trimise de mama, cândva, mă simt ca la Bocșa Montană, în Banat.
- Copilăria e și ea parte din acest bagaj pe care l-ați luat prin lume? Reveniți cu gândul la anii de început?
- Nu prea. Nu sunt o nostalgică, nu mă gândesc prea des la copilărie, deși a fost absolut minunată. M-am născut în Banatul sârbesc, dintr-o mamă sârboaică și un tată român. Din Iugoslavia am plecat însă devreme, într-un orășel de lângă Reșița. Am crescut liberă, prin grădini, pe stradă, cu Patrocle, care mă ducea și mă aducea de la școală. Când copiii cu care mă jucam păzeau gâștele la gârlă, părinții mi-au luat și mie gâște, doar ca sa fiu cu ei. Tata era învățător, mama profesoară de literatură rusă. Erau citiți amândoi. Poate de la ei să fi moștenit și eu ceva.
Tata Oancea și prințesa slavă
- Scrieți de mică?
- Poezie am început să scriu devreme. În Bocșa Montană trăia un poet popular, cu barbă albă, care obișnuia să-și vândă cărțile la târg. Îl cunoștea toată lumea. Tata Oancea i se spunea. Într-o zi m-am dus să-l vizitez, fiindcă și eu aveam veleități literare. Când am intrat pe ușă, Tata Oancea a zis: "Azi noapte am visat că o prințesă slavă vine să mă viziteze”. (Râde). M-am împrietenit cu Tata Oancea, care nu avea din ce trăi. N-avea pensie, trăia dintr-o vacă. Și-atunci, la 14 ani, am plecat la București, m-am dus la revista Contemporanul să-i obțin pensie lui Tata Oancea. I-am obținut. Dar ipocriții de acolo m-au întrebat: "Bine, Vera, dar tu nu scrii?”. "Ba, scriu!”. Și, uite-așa, m-au debutat.
- Tot la 14 ani ați luat și drumul Bucureștiului?
- Era dorința mea de bejenie. Am avut de mică drumo-mania. Voiam să plec în lume. Mai departe. Și mai departe. M-am înscris la Școala Tehnică Veterinară din București. Voiam să mă ocup de animale. N-aveam vise artistice. Dar sunt un om foarte adaptabil, care poate face bine foarte multe lucruri. Și am cotit-o destul de repede spre literatură. Când eram la școală, profesorul meu de română era prieten cu Bacovia. L-a invitat odată la școală, să-i recităm poemele. La sfârșit, i-a spus numai lui: "Fata aia neagră, slabă și urâtă, a recitat cel mai frumos”. Despre mine era vorba! Tot atunci am învățat și franceza, traducând din Baudelaire, cu profesoara mea, domnișoara Florescu, care fusese asistenta lui N. Iorga. Era lesbiană, trăia în cuplu cu prietena ei, era foarte drăguță și avea aproape 80 de ani când am cunoscut-o.
- Atâtea povești care ar fi păcat să se piardă... Nu v-ați gândit să scrieți un roman?
- Mai scriu poezie, din când în când. Și am un contract cu o editură de la Montpellier, care mi-a cerut să scriu o carte despre întâlnirile mele în exil. Sunt întâlniri făcute întâmplător, care mi-au marcat într-un fel sau altul viața. Poate ăsta a fost norocul meu, să cunosc atâta lume extraordinară. Prieteniile fac parte din destin. Sunt la fel de misterioase ca și dragostea. Sunt foarte mulți cei despre care vreau să scriu: zeci și zeci de oameni speciali cu care m-am intersectat. Numai că sunt extrem de lasă-mă să te las. Nu sunt deloc ambițioasă.
- Dar de pictat mai pictați?
- Nu mai pot picta, fiindcă nu am spațiu. Când pictez, lucrez în bucătărie. Acum, mai mult desenez. Sunt în negocieri cu o galerie belgiană, care ar putea să mă expună. E o galerie micuță, dar foarte interesantă. Dar nu-mi place să mă agit. Eu nu caut lucrurile, le las să vină spre mine. Am avut în Olanda o expoziție extraordinară, într-o uzină dezafectată, pe care o refăcuse o sculptoriță. Am avut cronici minunate în ziare, s-a anunțat la TV de șase ori, a fost plin de lume. Dar de vândut, am vândut un singur desen, unui jurnalist de la radio. Astea sunt neajunsurile artei. Artistul trebuie să trăiască și el din ceva, să-și cumpere culori.
Golanul și dragostea
- Acum zece ani, când ați acordat primul interviu revistei noastre, lucrați în redacția revistei Vogue, din Paris.
- Aveam nevoie să câștig niște bani și, cum sunt bună la orice, mi s-a propus să lucrez. Am lucrat 16 ani pentru echipa lor de modă. Dar n-a fost foarte interesant. Toate aceste reviste de modă sunt vânt și apă de ploaie. Făceam toate defileele de modă, mi se și acrise la un moment dat.
- Aveți însă simțul modei, sunteți îmbrăcată foarte frumos. V-ați născut cu el sau e o rămășiță din anii aceia?
- Ah, da, am avut mereu simțul modei. Când eram tânără, în România, îmi făceam haine din te miri ce. Transformam espadrilele în sandale, descoseam un palton și-l coseam înapoi pe cealaltă parte. Știu exact ce se poate purta și ce nu se poate. Am un ochi foarte sigur la modă, chiar dacă nu o respect. Aveam, de exemplu, o fustă roșie, pe care o adoram. Am îmbrăcat-o într-o zi, și de la colțul străzii, m-am întors și m-am schimbat. Mi-am dat seama, brusc, că e demodată. Îmi place moda. Îmi cumpăr pantofi și rochii. Am dulapul plin. Când eram foarte tânără, am văzut un cuplu în vârstă, care se plimba prin Grădina Icoanei. Ea purta tocuri foarte înalte. Mi-am zis atunci, ce minunat ar fi ca atunci când voi fi bătrână să pot purta tocuri. Uite-mă! Au zece centimetri. Și merg ușor pe ele. La feminitate nu trebuie renunțat niciodată. Am și acum grijă să-mi țin talia. De la 20 de ani, am exact același număr de kilograme. Faulkner spunea că o femeie nu e niciodată destul de slabă! (râde) Eu și acum îmi cumpăr lenjerie minunată și mă simt fericită când o port. Credeți că nu știu câți ani am? Dar mă fac că nu văd. Tatăl meu vitreg avea o vorbă: când totul e pierdut, rămâne onoarea! (râde cu poftă)
- Când am intrat în casa dvs, m-ați întrebat, glumind, cum stau cu dragostea. Vă întorc acum întrebarea. Doamnă Vera Lungu, sunteți îndrăgostită?
- Ultima mea mare pasiune m-a ținut destul de mult. Am fost foarte îndrăgostită de un derbedeu. Îmi tremurau picioarele după el. Mi-a pus și coarne și mă făceam că nu văd. Mă mai sună și azi și, de câte ori mă sună sau îmi lasă un mesaj, mi se strânge ușor stomacul. Julia Kristeva, filosoafa, spunea că amorul este o nevroză. Are dreptate! Cunoști un golan și, brusc, ți se pare că mori dacă nu-l vezi mâine. Și ăla poate nu merită nici să scuipi pe umbra lui. Dar nevroza asta nu se oprește niciodată. Când se oprește, ești mort. Și acum m-aș putea îndrăgosti, dar n-am de cine. Bietul Miron Paraschivescu spunea: "În casă pustie, cum vrei să-ți înșeli nevasta?” (râde). N-am niciun curtezan acum, dar din când în când, tot mai am pe câte cineva care să-mi facă un compliment. Îl am pe măcelar, care îmi face curte. Îl am pe vecinul meu, care ieri, fiindcă mi-am pus o rochie verde-verde, mi-a șoptit că arăt minunat. Atâta vreme cât suntem vii, ideea să renunțăm la amor e o aberație. Trebuie să-ți asculți inima, nu vorbele răutăcioase ale altora. România e ușor arabizantă în prejudecăți. Bărbații români sunt foarte machiști. Sigur, la vârsta mea, am nevoie doar de o amiciție amoroasă, care să-mi readucă emoția. Am și decența să nu fiu atrasă de bărbații tineri. Deși bărbații francezi n-au prejudecata vârstei la femei. Pentru ei, nu există femei bătrâne, ci doar femei.
În afara timpului
- Cum trece timpul pe malul Senei? La fel de molcom ca toamna asta aurie sau mai degrabă în galop nebun?
- Nu știu să spun. El trece sigur, dar eu nu-l simt. Sunt în afara lui. Am citit cândva o carte de știință foarte grea, dar foarte interesantă. Se numea Universul elegant. Teoria autorului era că timpul, științific vorbind, nu curge pentru toată lumea la fel. Eu chiar trăiesc într-un timp foarte personal. Sunt în extremă pace cu mine însămi și în extremă nemulțumire, în același timp. Sigur, când mă uit în oglindă, îmi amintesc că anii trec. Și nu mă plac prea tare. Mi-e foarte frică de moarte. Bătrânețea e urâtă. Mi-ar plăcea să-mi pot face o operație. Dar când știi că marele Cocteau a murit încercând să-și facă un lifting, nu ți-l mai faci, stai cu ridurile. (râde autoironic) Cel mai bine ar fi să nu îmbătrânim. Să nu ne dăm voie să îmbătrânim, să ne ținem mereu creierul tânăr și în vigoare. Până la urmă, vârsta e doar o convenție. Ea nu există și nu contează! Cât de frumos spunea Rilke despre bărbații din Biblie - "și Moise era bătrân ca bătrânețea”. Unde mai pui că un artist nu îmbătrânește niciodată. Se îmbunătățește ca vinul. (râde din nou)
- Nu aveți pe nimeni din familie aproape, nu aveți nici copii. Nu vă simțiți niciodată singură?
- Niciodată! Am întotdeauna ceva de făcut. Pot să am însă stări de angoasă sau de blues. Dar le rezolv repede. Iau o carte și citesc. Sunt zile când citesc câte o carte pe zi. Sau mă apuc și-mi fac o rochie sau niște pantaloni dintr-un material bun, pe care mi l-am cumpărat. Am o mașină mică de cusut, trebuie să fii vrăjitoare să te descurci cu ea! Sau mă duc la cafeneaua din cartier, unde chelner e Hervé, un țigan manouche, și ascult discuțiile despre politică. În Franța, cartierele sunt ca niște sate de bârfă, toată lumea cunoaște pe toată lumea. Am florile de pe balcon, de care trebuie să mă ocup, ascult muzică, ies cu Cezar, câinele meu, la plimbare. Nu mă plictisesc niciodată. De acum, din octombrie, încep școala. M-am înscris la universitate să învăț limba greacă. De două ori pe săptămână mă ocup, voluntar, de copiii autiști. Am o metodă a mea, metoda Vera. Implică nu numai desen și pictură, ci și multă afecțiune, omenie și compasiune. Unii dintre ei sunt realmente recuperabili și e atât de trist să-i vezi prizonieri în structuri închise. Și apoi, mai sunt vacanțele, în care plec mereu cu prieteni. Vara asta am fost cu o prietenă englezoaică la Charité sur Loire, un orășel istoric în drumul spre Saint Jacques de Compostelle. Am ascultat concerte de jazz într-o veche catedrală și am dormit într-o casă răcoroasă, în care într-o noapte a intrat o rândunică.
- Ca un mesaj dinspre o altă lume?
- Poate ne vom transforma cu toții în păsări, după moarte. Cu cât îmbătrânesc, cu atât cred mai puțin în Dumnezeu. Știu că ceva trebuie să existe, că în natură nimic nu se pierde. Dar nu pot să cred într-un Dumnezeu cu barbă. N-am nevoie de religie. Dacă mă uit la pomi, la lumină, în ochii câinelui meu, înțeleg o grămadă de lucruri. Știu că fac parte din ceva. Doar că nu știu din ce.