Nașterea în împărăția cerurilor a lui SORIN APAN

"Pentru țăranul român, natura era un imens templu plin de icoane”

* Pe 4 august a trecut la Hristos Sorin Apan, unul dintre cei mai îndrăgiți dascăli ai Brașovului. Un om cu preocupări diverse, folclorist, teolog, iconar și, mai ales, făuritor de destine. La înmormântarea lui au participat, pe lângă personalități ale culturii, precum Horia Roman Patapievici sau Grigore Leșe, și discipolii săi - sute de tineri îmbrăcați în costume populare *

Sorin Apan nu a fost doar un om, ci un con­glo­merat de daruri. A făcut în viață aproa­pe orice ca să-L slujească pe Dumnezeu. A pictat bi­serici și săli de clasă, a cântat la fluier și acordeon, co­lindând toată Europa, a predat religia, concomitent cu fizica, a fost director de seminar teologic și, mai ales, a înființat Minisatul, un proiect care a lăsat o dâră adâncă, de neșters, în toți copiii care i-au fost elevi. Mi­nisatul a fost gândit pentru a-i împământeni pe ado­lescenți în lumea țăranului român. Nu pentru a le mij­loci cunoașterea tradițiilor, ci pentru a le practica. Sco­pul era, în final, dezlegarea tainelor lumii și apropierea de Dumnezeu, prin ceea ce Sorin Apan numea "lucrul mâinilor”. Așa au ajuns liceenii moderni să țeasă că­măși cu altițe, să modeleze oale, să încondeieze ouă și să picteze icoane. La înmormântarea lui Sorin Apan, sute de tineri, îmbrăcați cu toții în veșminte populare, i-au cântat colinde. Ore în șir. Nu "Veșnica pomenire”, nu litanii, ci colinde. Pentru că moartea e și ea o naș­tere. Cea mai mare.

UN INTERVIU DIN TIMPUL VIEȚII

"M-am dus profesor în Maramureș, la Bogdan Vodă, și m-am îndrăgostit de satul românesc iremediabil”

- Domnule Sorin Apan, dintre atâtea vocații, care e până la urmă cea definitorie în cazul dvs., omul de știință, teologul, artistul atras de arta populară sau pictorul de biserici? Ce sunteți?

- Un om complicat. Pe cât aș vrea să fiu de simplu, pe atât de complicat îmi dau seama că sunt. Sunt com­plicat ca și lumea în care trăim; un om care vrea să nu piardă tradiția, dar care încearcă totuși să satisfacă toate exigențele de educator al unor copii pe care îi învață în școală atât fizica, cât și religia. Toate lucru­rile astea se bat în capul meu, se bat în ghiozdanele co­piilor, se bat în viața omului de zi cu zi și trebuie să gă­sim o modalitate de a trece cu ele la pa­ce; să ajun­gem și noi, totuși, la pa­cea sufletului, așa cum încearcă omul din toate timpurile.

- De aceea ați ajuns la sat?

- Sunt născut în Târgu Lăpuș, și apoi am copilărit în Baia Mare, de la doi la zece ani. De acolo, familia mea s-a mutat la Brașov. Această mutare a fost o ruptură cu Maramureșul, dar du­pă ce am terminat Facultatea de Fizică, primul meu impuls, ca al oricărui ado­les­cent rebel, a fost să fug cât mai de­parte, și nu oriunde. M-am întors aca­să, profesor la Bogdan Vodă, și m-am în­drăgostit de satul românesc ireme­diabil. E o boală fără leac. Acolo am des­coperit icebergul spiritualității ro­mânești. Practic, cei două mii de ani de creștinism îi exersasem la Mânăs­tirea Sihăstria, alături de Părintele Cle­opa, dar la Bogdan Vodă, am găsit ba­za etnică, suportul creștinismului, încă șase mii de ani de istorie, cum aveam să înțeleg mai târziu, prezentă în arte­fac­te și în comportamente. Am desco­perit semnele unui fel de "vechi tes­ta­ment” autohton, prezent în cre­ația și tradiția populară. Țăranul trăiește într-o lume a sim­bo­lurilor, a icoanelor. Pentru el, to­tul este icoană, dar icoană vie, nu mu­zeu al for­me­lor de ceară. Icoa­na se roagă, icoana este rugă­ciune. Pentru ță­ra­nul ro­mân, natura era un imens templu plin de icoane. Toa­te aveau ceva de spus, toa­te-i vorbeau, toate îl aju­tau să-și aducă cerul aproape. Mo­der­nitatea a venit cu o ino­vație: l-a tăiat pe Dumnezeu și, odată cu el, a tăiat din cos­mo­logie partea nevăzută, populată de îngeri, de demoni, de ie­rarhii invizibile, și a înlocuit-o cu ra­țio­nalitatea matematică. Prac­tic, a amputat-o. Toată vi­ziu­­nea des­­pre lumea modernă este o reduc­ție. Postmoderni­tatea mer­ge mai departe: taie și lumea și o re­construiește virtual. Noi vom fi siliți în viitor, dacă mergem așa, să ne refugiem în sticlă; să fim prizonieri în cuvinte, în imagini, în reclame, în televiziuni, în mo­de - în ade­văruri perfect re­lative și con­textuale. Și asta generează boa­lă. Și se vede! Scadențele în­cep să apară. Scadențe pe care pro­­iectele modernității poate nu le-au bănuit. Intențiile au fost bune. Reversul tehnologizării și aler­gării după bani și perspectivei protestante capita­liste asupra lu­mii, naturii și societății începe să se arate acum. Natura nu mai este de stăpânit. Apar tot felul de anomalii me­teorologice, climaterice, și lucrurile nu se opresc aici. În fond, L-ai scos pe Dumnezeu, ajungi la sinucidere, nu ai altă soluție. Și modernitatea, la nivel de mase mari de oameni, merge pe această cale. Noi, în orice caz, avem norocul ăsta, că strămoșii noștri au desco­perit ceea ce Eliade, Dan Bota numeau "creș­tinism cos­mic”, și care este, de fapt, esența orto­doxiei. În fond, lumea nu este un lucru pe care trebuie să-l je­fuiești sistematic și să te extinzi în ea ca un proprietar. Ea nu are valoare de inventar, ci valoare funcțională.

- E o cale, e un drum.

- Exact! Este o cale și nu poți să-ți bați joc de ea. Are această valoare pe care cei vechi au știut-o mai bine. S-au mulțumit cu mai puțin și au câștigat mai mult. Nu s-au extins în trei dimen­siuni, în toate părțile. Au tras cerc și au centrat lumea axial. Au pus o biserică, o troiță, un stâlp de hotar, și în centru și în margine, și-au descoperit o cale ver­ticală, pentru că ei trăiau într-o lu­me cu sus și jos. Nu erau relative aceste noțiuni. Și-au găsit un drum spre Dumnezeu. Au știut să gestioneze obiectele lumii nu numai pe valorile utilitare. Știau să mântuiască lucru­rile, astfel încât să se ridice de la văzute la nevăzute, spre Dum­nezeu, și să-și împlinească misiunea de om. Modernul ce alter­nativă are? Să moa­ră ca un vier­me, într-un univers infinit tridi­men­sio­nal? Ca un fir de praf, de care să nu-și mai amintească nimeni peste două generații? Să se piardă iubirile, să se piardă fru­mu­sețile, să se piardă toate investițiile lui, în care a crezut, toate credințele lui? Toată inima lui să fie spulberată și făcută praf de termo­dinamică?

- Ați trasat un posibil scenariu, care este foarte pesimist. Totuși, dumneavoastră aveți grijă de copii. Oamenii pesimiști nu prea au grijă de copii.

- Da, așa este. Și aici avem chiar o mare responsabilitate. Eu consider că, în fond, marea valoare a tradiției constă tocmai în ceea ce a oferit generațiilor ulterioare. Ei au văzut o cale de salvare. Tot acest corpus de idei, de îndeletniciri, pot constitui în caz de avarie o cale de salvare. Aș zice că o mai mare grijă nu poate să aibă un dascăl responsabil la ora as­ta, decât ca, întrevăzând peri­co­lele, să caute posibile alter­native, și dacă le găsește chiar în lada de zestre a neamului său, atunci poate să se considere un om fericit. Cred că mulți români la ora asta caută la fel.

- Aveți și nădejdea asta?

- Nădejdea e la Dumnezeu. El a făcut toate. El a îngăduit și acest curs al istoriei culturii și civilizației pe care îl străbatem, deci, în mod sigur, în mâna Lui sunt și soluțiile. Ca profesor - pentru că asta sunt, indiferent de ce materie anume, încep și simt că acuma pot să fac deja bi­lanțuri. Știu că am de făcut o temă. Și, din ceea ce se întâm­plă, mi-am dat seama că tema care trebuie să fie făcută când pleci din viața asta este să știi ce fel de om ești, de unde vii, încotro pleci, ce zestre trebuie să ai și dacă reu­șești câte puțin să ajungi la luminișuri, să le trans­miți și altora. Asta, pentru că sunt profesor. Ăsta a fost destinul meu. Poate și de aia Dumnezeu mi-a mai luminat niște înțelesuri printre păcatele mele.

Foto: Arhiva "Minisatului”