Îngerul cu bentiță neagră
Aveam 23 de ani când m-am mutat singură în casa bunicilor din partea tatei. Schimbarea aceasta, pe care o așteptam de multă vreme, am simțit că m-a prins nepregătită. Slujba pe care o aveam nu mă mai împlinea, simțeam un mare gol în mine și nu reușeam să găsesc puterea de a căuta un nou drum, o direcție care să-mi dea satisfacție sufletească. Mă simțeam copleșită de îndatoririle gospodărești - curățenia, gătitul, grija de un animal erau, pentru prima dată în viață, strict pe mâinile mele. Au fost multe seri în care mă așezam epuizată pe canapea și mă uitam în gol, gândindu-mă că pur și simplu nu sunt în stare de nimic. Am avut multă vreme senzația că această căsuță nu m-a primit cu brațele deschise, că nu era pregătită pentru mine și nici eu pentru ea...
La aproape două luni de când mă mutasem, m-am întâlnit într-o zi pe palier cu o bătrânică slăbuță, îmbrăcată în negru, cu părul albit de vreme, cârlionțat, tuns scurt, prins cu o cordeluță neagră de plastic. Felul în care arăta, m-am gândit mai apoi, era semn al omului gospodar, mereu activ, care nu stă locului o clipă, adică cum îmi doream și eu să fiu și nu reușeam. Ce mi-a atras atenția din prima și m-a dezarmat a fost felul smerit și cald în care doamna mi s-a adresat. "Bună ziua, mamă, tu te-ai mutat aici?”. O chema doamna Ana. Ținea în mână o farfurie cu o bucată de brânză, pe care i-o ducea unei vecine bolnave. Câteva zile mai târziu, când m-am întâlnit iarăși cu doamna Ana la lift, am aflat că persoana în suferință stătea dedesubtul apartamentului meu, la etajul șase. O chema doamna Maria, și mă întâlnisem de câteva ori cu ea la lift. Se deplasa cu ajutorul unui cadru și purta mereu o cămașă de noapte învechită. Dar ce m-a impresionat în mod special la ea era felul duios în care se adresa cățelușei mele. "Să știți, domnișoară, că animalele sunt mult, mult mai bune decât oamenii...”, mi-a spus. Doamna Ana mi-a povestit mai apoi că doamna Maria fusese mereu milostivă și că neavând familie sau rude apropiate, dar dorindu-și totuși să lase casa cuiva, trecuse apartamentul pe numele unor oameni nevoiași, care îi promiseseră că o vor îngriji. Din păcate, aceștia nu își ținuseră cuvântul, așa că doamna Ana, care locuia într-o casă la curte, alături de blocul nostru, venea în fiecare zi pe la ea, cu puțină mâncare și ce credea dumneaei că i-ar mai putea fi de ajutor...
Mâinile doamnei Ana
În vara aceea mi-am cumpărat o bicicletă și am cerut permisiunea de la administrația blocului să o leg în curtea interioară a clădirii. Așa am aflat că doamna Ana, pe care o întâlnisem la lift, locuia în casa care împarte o curte cu blocul nostru. Aici mă întâmpină zi de zi pisici tărcate, ghidușe și bine hrănite de dumneaei, iar în mijlocul curții, își găsesc locul ligheane mari, de plastic, pe care doamna Ana le umple cu apă pentru porumbei. "Păi, mamă, nu zice acolo, în Biblie, că Duhul s-a coborât pe Pământ în chip de porumbel?”, îmi spunea într-o zi, căutându-l cu privirea pe unul dintre cei mai dragi ei "care venea în fiecare dimineață, da' văd eu că de două zile nu a mai venit”. "Dar cum îi recunoașteți, doamnă?”. "Ei, păi ăsta are el niște papuci gri, iar el e alb cu puțin maro, a, uite-l, mamă! Ăla e!”.
Armata de porumbei nu mănâncă orice. Doamna Ana le cumpără săptămânal un amestec de floarea soarelui, porumb și grâu, de la pet-shop-ul din zonă, unde are și o reducere, având atâtea guri de hrănit. Pentru că pe lângă porumbei și pisici, în curtea doamnei Ana locuiesc și trei căței, cărora vara trecută li s-a adăugat și un al patrulea, Bruni, un cățeluș salvat de sub roțile unei mașini și adus de către o vecină în curtea interioară a blocului și care este acum feblețea doamnei Ana. "E așa de calin, mamă... Să-l vezi cum vine seara, când mă odihnesc pe pat, vine și-mi dă cu lăbuțele peste mâini să-l mângâi și pe el...”. Mă uit la mâinile doamnei Ana și văd pe ele trecerea anilor, sunt mâini muncite, îmbătrânite, dar ferme, gata în continuare să ajute, să facă în așa fel încât nicio zi să nu treacă fără a da înapoi ce au primit în dar de la Dumnezeu - viață, putere, hărnicie și o sensibilitate față de toată viața care e în jur. Sunt lucruri pe care doamnei Ana nimeni nu i le poate lua. Poate, doar, împrumuta...
Minunea dintr-un sfârșit de toamnă...
De-a lungul celor trei ani de când ne cunoaștem, am învățat enorm de la doamna Ana. Prin ea, mi-am reamintit de puterea pe care o are rugăciunea, atunci când ea este una potrivită și sinceră, în acord cu un plan divin. Anul trecut a fost unul greu pentru doamna Ana. Soțul ei a murit brusc, iar Miți, una dintre cele mai dragi pisici, a fost devorată în toiul nopții de niște maidanezi de prin împrejurimi. "Știu că-i păcat, mamă, să gândești așa, da' mă întreb și eu câteodată... de ce tocmai eu?”, îmi spunea cu lacrimi în ochi. La nici o lună, Suri, o altă pisică de suflet a doamnei Ana, a dispărut fără urmă, într-o zi de septembrie... Lucrul acesta a întristat-o și mai tare pe draga mea de vecină și două luni și-a pierdut somnul și bucuria. Dar doamna Ana nu s-a lăsat. În fiecare miercuri, mergea la rugăciune la biserica Sf. Mina, sfânt despre care se zice că te ajută să recapeți ce ai pierdut. Iar într-o după-amiază de sfârșit de octombrie, la aproape două luni de când dispăruse, pe portița de fier vopsit în verde a curții a apărut... Suri. Nătăfleață cel gri și tigrat era acum atât de pricăjit, încât doamna Ana abia l-a recunoscut. Dar era, din nou, acasă, iar revenirea pisicii a fost prilej de bucurie și pentru noi, vecinii, care ne întrebam în fiecare zi oare ce s-o fi întâmplat...
Dar din dar se face rai
Doamna Ana cheltuiește lunar pe animăluțe circa zece milioane de lei vechi. Este un caz fericit, locuiește împreună cu fiica și fiul ei, are două nepoate, iar aceștia o ajută mereu. Are și o mică grădină, în care găsești prune, caise și piersici delicioase, din care doamna Ana mai împarte și cu vecinii... Oare bucuria care nu se șterge niciodată de pe chipul doamnei Ana nu se explică prin faptul că femeia aceasta trăiește conform principiului sufletesc care spune, cui știe să îl asculte, să dăruiești în semn de recunoștință pentru ceea ce ai?
În ce mă privește, m-am molipsit. Când fierb porumbul și-l așez dimineața la geam, sau când, din tocănița de legume cu brânză de vaci, mâncărica preferată a cățelușei mele, opresc și pentru Violeta, maidaneza din curte, care în ultimul timp a slăbit, simt că, încet, încep să merit să fiu...cu adevărat acasă, în viața mea.
Tot doamna Ana m-a împrietenit și cu "Formula As”, pe care mi-o împrumută imediat ce o termină de citit. De altfel, acesta este ritualul nostru de vineri după-amiază. Când mă întorc de la serviciu, după ce îmi parchez bicicleta, intru în curtea vecină, sun la sonerie și, în lătrăturile pline de voioșie ale patrupezilor, doamna Ana apare de după ușă, cu bucata de brânză, laptele, smântâna și... "Formula AS”.
Este bine să treci prin viață cu ochii deschiși și urechile ciulite la ceea ce contează, iar eu am învățat de la doamna Ana că este minunat când reușești să faci nu doar atât cât poți, ci măcar un pic mai mult decât crezi că poți. Numai încercând în fiecare zi să mai treci încă un prag, poate că vei vedea că poți mai mult, ajungând să meriți mai binele, de care cu toții avem atâta nevoie.
PATRICIA POPESCU