Sunt o femeie în vârstă de 84 de ani şi vă mulţumesc că de ani de zile, mi-aţi alinat durerile date de sănătatea şubrezită de muncă, dar mai ales pe cele greu de suportat, cele ale sufletului, care au început din copilărie, de când am rămas orfană şi a trebuit să muncesc să o ajut pe mama rămasă văduvă. Sunt suferinţe de care nu duc lipsă nici acum, deşi mă pregătesc pentru moarte. Ceea ce este mai greu pentru mine este faptul că durerile vin de la persoane apropiate, membri ai familiei mele, pe care le-am ajutat substanţial când au avut nevoie, fără să precupeţesc nimic, sacrificându-mă.
De multă vreme doresc să vă scriu şi să le împărtăşesc şi cititorilor dvs. miracolele trăite de mine, cu ajutorul rugăciunilor, al credinţei în Cel de Sus, care de câte ori eram tristă, disperată, îmi arăta o cale, mă trăgea în sus, să ies din necaz. Am vrut să vă scriu, dar eram mereu după câte o operaţie care mă împiedica să stau la masa de scris. La fel ca şi acum. Aşa că vă rog să-mi iertaţi scrisul, dar abia am ieşit din spital.
Primele pagini pe care le citesc când deschid revista sunt cele de suflet, despre locaşuri sfinte, unde mi-aş dori să ajung şi eu. Prin intermediul dvs., stau de vorbă cu duhovnici nemaipomeniţi. Desigur că toate paginile revistei sunt de suflet, dar ceea ce m-a mirat este că nu găsesc o pagină despre durerile părinţilor bătrâni şi bolnavi, părăsiţi de copiii pe care i-au crescut cu sacrificii. Oare tinerii de azi nu ştiu că există un Dumnezeu care le vede pe toate şi că plăteşte fiecăruia după fapta sa? Oare fiul meu, căruia i-am dat toată strânsura mea, care are casă de la mine, cu mobilă, covoare, care pleacă de la mine mereu încărcat cu sacoşe pline de bunătăţi pentru copiii lui, de ce nu-i învaţă să dea un telefon ca să-mi mulţumească? Trăiesc confortabil în casa dăruită de mine, iar eu stau la parter, la bloc, în frig, şi ca să-mi cumpere o pâine şi lapte, trebuie să-l plătesc. Apelez la persoane străine, pe bani, pentru menaj, pentru că nu mă pot apleca din cauza operaţiilor grele pe care le-am făcut. Nepoţii mei n-au venit niciodată să vadă ce fac sau să vină să mă ajute cu ceva, nora mea a venit o singură dată, după ce ieşisem de la operaţie, mi-a făcut o crăticioară de mâncare şi a plecat fără să se mai uite înapoi. Nu există suferinţă mai mare decât să fii abandonat de ai tăi, să nu ai pe nimeni care să-ţi pună mâna pe frunte şi să te întrebe ce faci. De aceea, v-am spus că ar trebui să existe şi în revista "Formula AS” o pagină dedicată nouă, bătrânilor. Ştim că politica celor de la conducere este să-i termine pe bătrâni, dar v-am considerat pe dvs. superiori acestor micimi şi nulităţi, care din păcate ne guvernează. Aştept şi sper că o să ţineţi cont de sugestia mea, de a pune în discuţia cititorilor comportamentul copiilor faţă de părinţii bătrâni.
Vă mulţumesc şi Bunul Dumnezeu să vă aibă în paza lui!
pensionar ELVIRA TOMESCU - Piteşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
