Sunt o femeie în vârstă de 84 de ani și vă mulțumesc că de ani de zile, mi-ați alinat durerile date de sănătatea șubrezită de muncă, dar mai ales pe cele greu de suportat, cele ale sufletului, care au început din copilărie, de când am rămas orfană și a trebuit să muncesc să o ajut pe mama rămasă văduvă. Sunt suferințe de care nu duc lipsă nici acum, deși mă pregătesc pentru moarte. Ceea ce este mai greu pentru mine este faptul că durerile vin de la persoane apropiate, membri ai familiei mele, pe care le-am ajutat substanțial când au avut nevoie, fără să precupețesc nimic, sacrificându-mă.
De multă vreme doresc să vă scriu și să le împărtășesc și cititorilor dvs. miracolele trăite de mine, cu ajutorul rugăciunilor, al credinței în Cel de Sus, care de câte ori eram tristă, disperată, îmi arăta o cale, mă trăgea în sus, să ies din necaz. Am vrut să vă scriu, dar eram mereu după câte o operație care mă împiedica să stau la masa de scris. La fel ca și acum. Așa că vă rog să-mi iertați scrisul, dar abia am ieșit din spital.
Primele pagini pe care le citesc când deschid revista sunt cele de suflet, despre locașuri sfinte, unde mi-aș dori să ajung și eu. Prin intermediul dvs., stau de vorbă cu duhovnici nemaipomeniți. Desigur că toate paginile revistei sunt de suflet, dar ceea ce m-a mirat este că nu găsesc o pagină despre durerile părinților bătrâni și bolnavi, părăsiți de copiii pe care i-au crescut cu sacrificii. Oare tinerii de azi nu știu că există un Dumnezeu care le vede pe toate și că plătește fiecăruia după fapta sa? Oare fiul meu, căruia i-am dat toată strânsura mea, care are casă de la mine, cu mobilă, covoare, care pleacă de la mine mereu încărcat cu sacoșe pline de bunătăți pentru copiii lui, de ce nu-i învață să dea un telefon ca să-mi mulțumească? Trăiesc confortabil în casa dăruită de mine, iar eu stau la parter, la bloc, în frig, și ca să-mi cumpere o pâine și lapte, trebuie să-l plătesc. Apelez la persoane străine, pe bani, pentru menaj, pentru că nu mă pot apleca din cauza operațiilor grele pe care le-am făcut. Nepoții mei n-au venit niciodată să vadă ce fac sau să vină să mă ajute cu ceva, nora mea a venit o singură dată, după ce ieșisem de la operație, mi-a făcut o crăticioară de mâncare și a plecat fără să se mai uite înapoi. Nu există suferință mai mare decât să fii abandonat de ai tăi, să nu ai pe nimeni care să-ți pună mâna pe frunte și să te întrebe ce faci. De aceea, v-am spus că ar trebui să existe și în revista "Formula AS” o pagină dedicată nouă, bătrânilor. Știm că politica celor de la conducere este să-i termine pe bătrâni, dar v-am considerat pe dvs. superiori acestor micimi și nulități, care din păcate ne guvernează. Aștept și sper că o să țineți cont de sugestia mea, de a pune în discuția cititorilor comportamentul copiilor față de părinții bătrâni.
Vă mulțumesc și Bunul Dumnezeu să vă aibă în paza lui!
pensionar ELVIRA TOMESCU - Pitești