"Ca să te poţi vinde în trei minute, trebuie să fii cea mai bună”
- Ai apărut în lumea teatrului şi a filmului aproape de nicăieri. Spune-ne puţin povestea ta. Ce anume te-a adus pe scenă?
- Fac parte din categoria de oameni care se hotărăsc mai greu. N-am ştiut niciodată ce vreau să fac, nu-mi amintesc să-mi fi făcut vise în copilărie. Am avut un scurt moment în care mi-am dorit să fiu medic veterinar, până mi-am dat seama că n-aş suporta să văd zilnic animale în suferinţă. Actriţă nu mi-a trecut niciodată prin cap să fiu. Totul a început la 17 ani, când sora mea mai mare m-a convins să merg la nişte castinguri, spunându-mi că aş putea face carieră în modelling. Ideea de a fi independentă, de a pleca de acasă în alte ţări în care să mă descurc singură mi se părea foarte atractivă. Între 18 şi 22 de ani, am fost mai mult plecată.
- Şi cum e de fapt meseria de model? La fel de frumoasă ca la prima vedere?
- E foarte grea. La un moment dat, m-a epuizat şi am renunţat. Nu e nimic glamuros, e o muncă grea. Eşti tot timpul singur. E greu să-ţi faci prieteni, fiindcă oamenii se tot schimbă în jurul tău. Ca în orice meserie, se întâmplă la fel: întâlneşti şi modeline proaste, dar şi deştepte, de toate categoriile. Dar cele care ajung să facă meseria la nivel înalt sunt nişte persoane extraordinare. E cât se poate de reală vorba că frumuseţea adevărată vine şi din interior. Îţi trebuie ceva mai mult ca să te remarci între sute de fete cu aceleaşi dimensiuni şi acelaşi tipar de frumuseţe, îţi trebuie şi inteligenţă, şi un farmec al tău. Ca să te poţi vinde în doar trei minute, cât ţi se acordă, trebuie să fii cea mai bună. Iar asta nu ţine numai de trup.
- De ce ai renunţat?
- Nu mă mai simţeam bine. Nivelul de muncă e uneori traumatizant. Am stat, de exemplu, două luni în Taiwan. A fost minunat, am lucrat cu nişte oameni foarte frumoşi, cu care am rămas prietenă, dar lucram 12 ore pe zi, soldăţeşte. Făceam poze încontinuu, cu absolut toate produsele unui magazin. Recordul meu a fost de 200 de schimbări de haine într-o singură zi. Apogeul a fost când am împlinit 22 de ani. I-am sărbătorit singură, la Milano, cu o prăjiturică în care am înfipt o lumânare pe post de tort. A fost cu mine doar sora mea, care n-a putut sta decât două zile. A doua zi, după ce ea a plecat şi m-am trezit singură, mi-am dat seama, pur şi simplu, că nu mai pot face asta. Mi-am strâns bagajul, m-am suit în avion şi m-am întors acasă. Am avut revelaţia clară că banii n-aduc fericirea. Aveam nişte bani în cont, nu foarte mulţi, dar mai mulţi decât orice coleg de şcoală de-al meu, şi totuşi eram nefericită. Am consumat banii la fel de repede cum i-am făcut şi apoi...
"Am intrat la actorie. Sunt a 9-a la UNATC!”
Foto: Alex Gâlmeanu pentru Esquire
- Da. Am început colaborarea cu televiziunea, mai mult ca un hobby. Nu mă gândeam să fac ceva serios din asta. Mă agăţam mereu de următorul casting. Ziceam, hai, că dacă îl iau şi pe ăsta, mai vedem după. Ştiam că nu o pot duce aşa la voia întâmplării, dar mi-a fost şi foarte greu să fac trecerea de la hobby la meserie. Meseria noastră e o meserie în care totul e foarte nesigur, iar nesiguranţa asta profesională şi financiară, în care toată viaţa e un casting, mă termina psihic. Tot timpul trebuie să fii cel mai bun, e o alergătură care nu încetează niciodată. Dar acum abia îmi dau seama că, de fapt, e modul de viaţă care se potriveşte cel mai bine firii mele. După ce am trecut prin mai multe facultăţi care nu s-au lipit de mine, cu încercări de a deveni, pe rând, jurnalist sau avocat, spre disperarea alor mei, m-am trezit într-o dimineaţă obosită de toată căutarea asta, de faptul că nu-mi găseam locul. Şi am zis ok, n-am absolut nici o scuză să nu încerc. N-a ştiut nimeni că mă pregătesc pentru actorie. Nici măcar părinţii. Îmi amintesc perfect când i-am anunţat: "Am intrat la actorie, sunt a 9-a la UNATC!”
- Au fost surprinşi?
- Reacţia lor a fost foarte frumoasă. Tata s-a ridicat şi s-a uitat la mine, mama s-a ridicat şi a mers în bucătărie să fumeze o ţigară, singurul lucru pe care mi l-a zis a fost: "În sfârşit, ne-am liniştit!”. M-aş fi aşteptat la multe alte replici, de genul: "Hai, domnule, o iei de la capăt la 24 de ani?”. Dar m-au surprins cu atât mai mult cu cât niciodată nu-mi spuseseră că asta ar fi trebuit să fac de la început. Părinţii mei sunt economişti, sora mea e economistă, în istoria familiei mele nu există artişti. Dar mama s-a prins devreme că nu mă pot încadra într-un serviciu normal. Părinţii mei nu m-au împins niciodată să fac ceva anume, m-au lăsat în apele mele, să-mi găsesc singură drumul. Mă şi mir că mi-au suportat atâţia ani nehotărârile, fără să comenteze nimic.
- Multă lume te-a ştiut, mai degrabă, ca prietenă a actorului Andi Vasluianu. Întâlnirea cu el a fost şi ea definitorie în ce priveşte turnura ta către actorie?
- Chiar înainte să-l cunosc pe Andi, aveam nişte repere foarte clare. În primul film, am jucat alături de Dragoş Bucur. Jucasem alături de Victor Rebengiuc, de Marius Manole, la primul serial i-am cunoscut pe Oana Pellea şi Răzvan Vasilescu. Am fost mereu înconjurată de oameni de top din meseria noastră. Dacă trag o linie, aş putea spune că am fost un om norocos.
"Niciodată în actorie nu ai curaj să spui nu”
- Aveai emoţii? Din ce-ţi făceai rolul?
- Eram relaxată, poate tocmai pentru că nu aveam prea multe cunoştinţe. Neavând, pe vremea aceea, studii de actorie, mă bazam mult pe instinct. Eu empatizez foarte mult cu personajul.
Cu pisica ei, Nestea
- Între timp, ai terminat şi Actoria. Unde poţi fi văzută acum?
- Într-un spectacol la Teatrul Metropolis, în regia lui Felix Alexa, "Spitalul comunal” se numeşte. Mai joc la Teatrul Naţional, în "Avalanşa”, în regia lui Radu Afrim, la Odeon am jucat alături de Marius Manole, Rodica Mandache şi Radu Beligan în spectacolul "Misterul Sebastian”, despre destinul tragic şi poetic al scriitorului Mihail Sebastian. Nu ştiu dacă se va relua şi în stagiunea următoare. Şi mai sper ca anul acesta să joc la Teatrul Act, într-un spectacol al domnului Cristi Juncu.
Cu Dragoş Bucur, în "Contratimp”
- Am văzut anunţate şi nişte filme.
- E vorba de filmul de debut în lungmetraj al regizorului Paul Negoescu, care va avea premiera toamna aceasta. Se numeşte "O lună în Thailanda”. E un film foarte ok, dar eu am un rol minor, acţiunea se învârte în jurul personajului principal, jucat de Andrei Mateiu, şi al dramelor lui sentimentale. Mai joc şi în serialul "În derivă”, care poate fi urmărit pe HBO, e un serial despre un psiholog şi pacienţii lui. Psihologul e Marcel Iureş, restul actorilor sunt cazurile lui. Eu sunt un pacient mai de durată, joc rol principal. A fost o experienţă frumoasă şi grea, e un serial foarte static, totul se întâmplă pe o canapea, ai 25 de pagini de text şi vorbeşti încontinuu, ca la psiholog. Faci rolul numai din ceea ce spui.
- Cum a fost experienţa de joc alături de Marcel Iureş?
- A fost foarte bine. Nu ştiu dacă e o calitate sau un defect, dar n-am fost niciodată impresionată de cel care se află în faţa mea. Nu pot să idolatrizez pe nimeni. Pot doar să-i descopăr aşa cum se prezintă ca oameni. Raportarea mea la Marcel Iureş a fost foarte justă, în sensul în care l-am văzut ca pe-un actor care îşi făcea meseria. Mi-a fost foarte frică, am avut emoţii, dar ca să-mi iasă mie rolul.
"Ştiu foarte clar că pot să o iau oricând de la capăt”
- Ai fost vreodată la psiholog?
"Scenă din spatele spectacolului de licenţă "California Suite”, regia Tudor Lucanu
- Da, fusesem înainte să filmez. Eu sunt într-o continuă luptă cu mine, cu omul Raluca Aprodu, cu actriţa Raluca Aprodu. Oamenii ca mine se detensionează rar. Când eram mai mică, aveam foarte multe răspunsuri, acum am multe întrebări.
- Ai 27 de ani. Ce te preocupă cel mai mult la vârsta asta?
- E vârsta la care ţi se dărâmă nişte principii, nişte mituri, şi începi să-ţi regândeşti viaţa în conformitate cu felul tău de a fi. Mă preocupă limitele mele. Vreau să ştiu ce pot şi ce nu pot suporta, să înlătur din modelele pe care societatea mi le-a impus fără ca eu să-mi dau seama. Vreau să învăţ să mă relaxez, să nu-mi fac gânduri inutile, să mă iert pentru zilele în care nu fac nimic. Sunt un vărsător idealist, de multe ori nu ştiu să văd lucrurile decât în viitor. Încerc să trăiesc prezentul, e ceea ce am învăţat de la Andi (Vasluianu n. r.), să mă bucur în fiecare clipă de ce mi se întâmplă. Vărsătorii au şi o foarte mare nevoie de libertate. Stau cât stau într-un loc, dacă simt că au luat tot ce puteau de acolo, pleacă mai departe. Ce ştiu foarte clar e că pot s-o iau oricând de la capăt, indiferent ce mi se întâmplă. Important e să-ţi creezi un mental puternic, să te aştepţi la ce e mai rău, dar să te porţi ca şi cum ţi s-a întâmplat ce e mai bine.
"Dragostea e foarte importantă pentru un actor. Şi prin prezenţă, şi prin absenţă”
- Care sunt lucrurile fără de care nu poţi trăi?
Actriţa "din spatele blocului”
- Nu pot să trăiesc fără să mă copilăresc, fără să mă joc, pe scenă şi în viaţa mea personală. Nu mă pot lua în serios. Nu pot trăi fără oamenii la care ţin cu adevărat şi n-aş putea trăi fără speranţa de mai bine.
- De unde îţi vine pofta de joacă? Din copilărie?
- Habar nu am. Tot ce se poate. Eu sunt bucureşteancă de beton (râde), n-am avut vacanţe la ţară. Am copilărit la oraş, în vacanţe plecam câte o lună la fiecare rând de bunici, o lună la Galaţi, în oraş, o lună pe Calea Moşilor, în Bucureşti, care ni se părea o altă localitate. Am fost dintre ultimele generaţii care s-au jucat în spatele blocului "lapte gros”, "frunza” şi "v-aţi ascunselea”. Eram fericită, nu mi-a lipsit nimic. Trăiam ca orice copil, fără să visez să devin ceva anume. Eram puţin introvertită, n-am avut niciodată prea tare nevoie de compania altor oameni. În grupul meu mic de prieteni sunt foarte deschisă, dar nu simt nevoia să mă împrietenesc, să mă deschid cu oricine. Mulţi confundă asta cu aroganţa. Şi au surpriza ulterior să constate că sunt normală, simpatică, prietenoasă. Uneori mă conectez rapid şi instinctiv cu anumiţi oameni, alteori mă văd cu unii de nenumărate ori şi nu se leagă nimic. Mi-e mai greu să vorbesc despre mine, în schimb, îmi place foarte mult să-i ascult pe alţii. În preajma mea oamenii devin confesivi. Sunt un sac de secrete pe care nu le va afla nimeni niciodată. (râde) Eram şi prea serioasă pentru vârsta mea în copilărie. Şi foarte idealistă. Îmi cream vise şi făceam tot posibilul să le îndeplinesc aşa cum îmi imaginasem. Am avut idealul ca primul sărut să fie cu adevărat primul sărut. Şi aşa s-a întâmplat. Eram veşnic îndrăgostită. Dar şi felul în care mă îndrăgosteam era diferit de al altora.
- Eşti îndrăgostită şi acum?
- Tot timpul sunt îndrăgostită. De orice.
- E un răspuns evaziv.
Într-o pauză de filmare
- Ştiu, ştiu (râde), dar nu vorbesc de lucrurile astea, îmi pare rău. Orice spun, se poate interpreta în legătură cu o persoană anume. De aceea, prefer să nu vorbesc decât despre mine însămi.
- E importantă dragostea pentru un actor?
- Sunt oameni pentru care totul se învârte în jurul vieţii personale, restul e adiacent, sunt şi alţii pentru care viaţa sentimentală e doar o parte egală cu toate celelalte. Eu fac parte din prima categorie. Cred că trăirile sentimentale sunt fundamentale pentru un artist. Nu ai cum altfel, tot ce ţi se întâmplă fizic şi psihic se adaugă la felul în care joci. Actoria e o artă vie. Mai e şi paradoxul că "din prea multă frustrare, se nasc uneori lucruri frumoase”, cum spune blogul de poezie al unui coleg. Oricât de distrus eşti, oricât de adâncă ar fi suferinţa în timpul unei despărţiri, de pildă, nu poţi să te abţii ca măcar pentru o secundă să nu te gândeşti: "Fii atent cum fac în clipele astea, fii atent ce faţă am, ah, dacă aş avea o cameră acum să mă văd, să-mi studiez gesturile”. Nu poţi scăpa, ca actor, de acel 1% schizofrenic, care te face să te vezi din afară, gândindu-te că asta te-ar putea ajuta mai târziu. Da, chiar cred că dragostea e foarte importantă pentru un actor, asta neînsemnând că în domeniul ăsta lucrurile trebuie să meargă mereu bine. E importantă şi prin prezenţă, şi prin absenţă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
