La doar 41 de ani, Adrian Ilfoveanu s-a impus cu tărie printre artiştii noştri contemporani, cu sculpturile lui de o originalitate neaşteptată. Recunoscut şi premiat în străinătate, mai mult chiar decât în ţară, tânărul artist este un îndrăgostit fără leac de România, pentru că aici îi place lui să creeze şi tot de aici îşi trage seva. Adrian Ilfoveanu s-a născut şi sub o stea aparte. El provine dintr-o familie de artişti, fiind fiul lui Sorin Ilfoveanu, unul dintre cei mai mari pictori contemporani ai României, iar mama lui, Ruxandra Ilfoveanu, este şi ea unul dintre pictorii noştri importanţi. Dar Adrian Ilfoveanu a sfidat strălucit legea nescrisă care spune că e greu să te naşti artist de calibru la a doua generaţie. De curând, la galeria AnnArt, l-am întâlnit pe acest artist talentat şi atipic, al cărui univers merită dezvăluit lumii întregi. În răcoarea galeriei, Adrian Ilfoveanu m-a privit un timp îngândurat şi tăcut, înconjurat de păsările lui care păreau gata să-şi ia zborul din lemnul şi bronzul în care fuseseră întrupate. Erau nişte crâmpeie luminoase de materie, topite în forme surprinzătoare şi suple, ce te purtau mai aproape de cer. I-am privit pe îndelete statuile lui Ilfoveanu, apoi i-am răsfoit tacticos şi febril un catalog splendid, scos tot de AnnArt, şi abia pe urmă am început să vorbim. În toată vremea asta, vraja formelor închipuite de sculptor a rămas plutind între noi...
Copilărie cu parfum de culori
Dacă îl pui să-ţi vorbească despre începuturile lui, Adrian Ilfoveanu pare timid şi zgârcit la vorbă, ca în faţa unei corvoade. Îmi mărturiseşte că nu este sociabil şi chiar crede că asta îi influenţează cumva şi arta. În schimb, când intri de mână cu el în ţara sculpturilor sale şi-l pui să-ţi tălmăcească năzdrăvăniile lui mirobolante şi avântate, sculptorul se înviorează brusc. Parcă ar trece uşa unei vrăji. Şi poveştile lui încep să curgă neostoite, pline de o profunzime gingaşă. Până la ele, am vrut să aflu cum s-a coagulat, cum s-a format artistul Adrian Ilfoveanu.
"Pasăre”
- Care sunt primele tale amintiri dintr-o casă de artişti, cu un tată celebru?
- Primele mele amintiri sunt foarte timpurii. Universul meu a început să prindă viaţă cam pe când aveam doi ani. S-a întâmplat în atelierul de pictură din Piteşti al tatii. Noi acolo am început, şi eu, şi fratele meu, acolo am deschis ochii. Într-o cu totul altă lume decât cea de afară. Astea sunt amintirile mele: cât eram de mic, îl vedeam tot timpul pe tata la lucru. Şi atmosfera aceea cotropită de culori şi de pânze, iar peste toate, parfumul aparte al uleiurilor, insinuându-se înţepător şi îmbătător. Aşa am deschis eu ochii pe lume. Printre plăsmuirile tatălui meu.
- Ai crescut pe lângă un artist de seamă al României. Cum e să ai un tată mare artist? Cât te-a influenţat?
- Sunt influenţe inevitabile, fie şi numai pentru că îl vedeam pe tata lucrând în atelier. Dar tata mi-a fost şi un mentor rafinat şi plin de tact. Nu m-a pus să lucrez de la început, de mic. Mi-a sugerat numai să mă uit prin albume şi să merg prin expoziţii, ca să-mi dau seama ce-mi place, spre ce aş aluneca. Atmosfera aceea a copilăriei mele m-a dus uşor, uşor înspre artă. Poate că şi tata intuise, cu ochiul lui sigur, că şi în mine zace ceva, vreun "pui de artist”. Cu toate astea, paradoxul copilăriei mele a fost că până la vârsta de 13-14 ani eu nu am desenat şi nu am lucrat nimic! Doar am studiat întruna şi întruna albume şi expoziţii de maeştri. Abia la 13 ani, începusem să desenez. Şi tot atunci am început să lucrez cu tata. În primele luni, stăteam cu el în atelier şi mergeam amândoi şi când făcea peisaje. Iar după asta, începusem să lucrez exact ca el! Poate că era şi o chestiune de sânge care mă adusese aici, dar întâi de toate, cred că personalitatea artistică puternică a tatei mă influenţa, pur şi simplu, mă fura. Aşa că după câteva luni, mi-am dat seama că trebuie s-o iau în altă direcţie. Şi i-am spus: voi fi sculptor. Am ales calea asta, nu numai pentru că simţeam nevoia diferenţei faţă de tata, dar şi pentru că aveam şi o aplecare spre formă. Şi din acel moment ne-am despărţit, ca artişti.
Atelierul din grădină
- E foarte greu să fii artist valoros la a doua generaţie. Tu cum ai reuşit?
- Adevărat, nu-i deloc uşor să fii la a doua generaţie, într-o familie de artişti. Dar eu nu am stat să mă gândesc prea mult la asta. Pur şi simplu, mi-am văzut de lucrul meu. Iar personalitatea tatălui meu nu numai că mă apăsa, dar mă şi stimula, şi el m-a încurajat mereu, dar nu oricum, ci în a lucra, în a-mi face meseria. Eu, la rândul meu, am încercat să intru cât mai puţin în zona artistică a tatei.
- De unde îţi iei inspiraţia? Şi de unde ţi-ai sintetizat temele?
- Inspiraţia vine din viaţă, din lucrurile pe care le întâlnesc zi de zi. Din dar şi din cultură. Pot să zic că toată cultura lumii a fost profesorul meu. Muzica, de pildă. Eu cred că sculptura este o muzică a formelor. Şi eu chiar aud muzica formelor. Iar temele mele mitice mi le iau din marile cărţi, din filozofia indiană şi din Biblie. Cât despre sculptura greacă arhaică sau goticii sau Brâncuşi ori Henry Moore - mă inspiră mereu încântarea care mă cuprinde în faţa artei lor.
- Eu cred că mai există un loc de unde-ţi tragi seva şi inspiraţia: în Argeş, la casa familiei Ilfoveanu din Rădeşti.
- Rădeştiul este un loc special, unde stăm toată vara şi de sărbători. Un loc în care întotdeauna ne-am găsit liniştea şi inspiraţia, o zonă de dealuri, cu pădurea aproape. Un loc simplu. Frumos prin simplitatea lui. Simplitatea e întotdeauna frumoasă. Acolo fugim de toată agitaţia Bucureştiului şi acolo ne clarificăm ideile. Este un spaţiu foarte intim. Asta ne-am şi dorit. Ai mei au atelier acolo, două cămăruţe. Într-o parte pictează mama, în cealaltă pictează tata, Nicu, fratele meu, care este artist fotograf, pozează fără odihnă şi el, iar eu lucrez în grădiniţa din faţă. Acolo sculptez toată vara, în lemn.
"Bărbat şi copil”
- Poţi să-mi povesteşti puţin cum lucrezi, cum îţi "moşeşti” tu păsările şi toate celelalte apariţii mitologice? De unde se trag fantezia şi prospeţimea sculpturilor tale?
- Cine ştie, poate că de la natura mea disparată. Simt nevoia să lucrez în mai multe direcţii. De aceea, nu lucrez niciodată numai la o singură sculptură. Fac două-trei în paralel, fiecare din altă zonă. Sigur că aici e şi un pericol de risipire, pentru că trebuie să trăieşti profund şi până la capăt în fiecare direcţie în care te duci. Să îţi trăieşti lucrul. Iar asta nu e simplu. Dar ăsta-i felul meu. Însă modul ăsta al meu de a fi şi de a sculpta mă curăţă şi-mi dă şi o putere a prospeţimii. Şi nu fac nimic altceva decât sculptură. Singurele mele desene sunt doar schiţele pregătitoare pentru lucrări. Am în album, de pildă, un desen cu care începe seria Păsărilor mele. Am vrut să-mi imaginez în desenul meu trecerea de la om la pasăre. O schiţă pentru o sculptură a unei păsări-copil. Un nou-născut, de fapt.
Păsările suflet
Priveam păsările fabuloase şi gigantice şi toate celelalte vietăţi inventate de Adrian Ilfoveanu şi am început să mă gândesc că, poate, ele vin dintr-un loc aparte, mai înalt, la care numai el, artistul, are acces. Şi l-am rugat pe Adrian Ilfoveanu să-mi spună mai multe despre ele. Atunci am trăit o experienţă cu totul nouă. Adrian a început, pur şi simplu, să-şi povestească sculpturile, şi eu am simţit că intrasem într-o altă lume, în care acum vorbeam direct cu statuile acelea stranii din piatră, lemn şi bronz, şi fiecare începuse, prin gura artistului, să-mi spună întâmplări tulburătoare şi subtile. Adevăruri surprinzătoare şi valabile pentru noi toţi, şi pe care nu le bănuisem, aşa înţepenite în statui.
"Icar”
- De ce ţi-ai ales să sculptezi tocmai păsări? Lucrezi de 14 ani, cu osârdie neîntreruptă, la ele...
- Pasărea este simbolul sufletului, simbolul mesagerului de la cer către pământ şi de la pământ către cer. De fapt, păsările mele sunt suflete de oameni în corpuri de pasăre. De asta sunt atât de diferite, pentru că nici noi nu suntem la fel. De fapt, păsările mele sunt portretele unor oameni pe care i-am întâlnit şi m-au impresionat şi le-am transpus caracterele şi sufletele în corpuri de pasăre. Păsări care tind să se înalţe către cer. Pentru că, până la urmă, toţi transmitem prin cum suntem şi prin ce facem un mesaj către cer. Fiecare după puterile noastre. Şi cum eu am pus aceste mesaje în păsări, poate că vor ajunge mai uşor la cer.
Îi arăt lui Adrian Ilfoveanu două păsări uriaşe, cu aripi lungi ca ale îngerilor. Păsările strălucesc ca aurul în lumină. De fapt, toate păsările lui Adrian Ilfoveanu au aripi îngereşti. "Bărbat şi copil”, le-a numit sculptorul.
- Care e povestea bărbatului şi a copilului din aceste două păsări magice?
"Schiţe”
- Sunt cioplite din lemn, pe care apoi l-am acoperit cu foiţă de aur. Am vrut să sugerez astfel o apropiere de icoană. Dar înainte de toate am vrut să trasmit ideea de lumină. Păsări emanând lumină, ca nişte aştri înaripaţi. Între timp, ochii mei s-au oprit pe altă pasăre, de un tragism sublimat. Era înaltă de trei metri şi ţâşnea vertical. De fapt, era un pui de pasăre de bronz. Un pui scămoşat, ţinându-şi ciocul deschis larg spre cer. De-o parte şi de alta a păsării stăteau, ca două talere subţiri de balanţă, două pene lungi de bronz lustruit. Se chema "Strigătul”.
- Cine strigă în sculptura ta, Adrian Ilfoveanu?
- Acesta e strigătul celor două laturi contrarii ale mele, care se lovesc şi se freacă una de alta, ca două falii tectonice. Una este zona mea logică, raţională, cealaltă e cea sentimentală. Întotdeauna pendulez între ele. Lupta asta mi-am sculptat-o aici, lupta pe care-o strig şi care nu-i rezolvată încă. Şi cred că frisonul ăsta nu-i doar al meu, ci e al multora. Mergând pe ideea asta, am făcut şi o altă lucrare, pe care am numit-o "Eroica”. E şi ea o pasăre, dar una foarte biciuită de viaţă. Lucrând lemnul sculpturii, l-am "atacat” foarte puternic, chiar şi aripile, lăsându-i numai câteva zone lustruite. Tocmai ca să-i dau tenta asta aspră, a unei suferinţe aproape paroxistice, aşa cum au îndurat-o mulţi oameni pe care viaţa i-a încercat, dar care trăiesc până la sfârşit în demnitate, ca nişte eroi. Pentru că asta-i pasărea mea: un portret de om marcat de viaţă. Şi toate urmele astea ale vieţii noastre, eu le-am sculptat în aripi. Aripa ar fi trebuit să fie cea care ne ajută să zburăm, dar tocmai aripile ni se îngreunează cu vremea, marcate de duritatea vieţii. Dar lucrarea asta mai are încă o poveste. Este făcută din ulm, un lemn extrem de dur. Ulmul l-am găsit în grădina Academiei de Artă din Bucureşti şi se pare că e chiar ulmul care a fost plantat de Theodor Aman în secolul XIX, pe locul donat de el ca să fie ridicată viitoarea Academie de Arte de-acum. Această continuitate cu visul vechiului maestru m-a fascinat. În plus, pentru că ulmul era foarte bătrân, sintetizându-i formele ascunse în lemnul lui, m-a dus cu gândul spre un înger.
- Pari obsedat de legătura asta dintre oameni, păsări şi îngeri. Ce vrei să exprimi prin ea?
"Clamatoria”
- Trecerea asta de la pasăre la înger mă fascinează, pentru că sufletul omului se apropie cel mai mult de îngeri şi de păsări. Şi toate păsările, la rândul lor, înaintează spre îngeri, cu zborul lor curat şi înalt. De altfel, multe dintre păsările mele sunt inspirate din lecturi. Am găsit, de pildă, la Tacitus, o descriere a unei păsări din mitologia greacă. Era o pasăre mică, Incendiaria clamatoria, se numea. Şi pasărea asta, povestea Tacitus, cât era de mică, lua în cioc bucăţele de jar, fugea cu ele-n zbor şi le arunca pe acoperişurile caselor, incendiind oraşele. Aşa că am făcut şi eu o pasăre, o "Clamatoria”. Dar am schimbat mitul grecesc. "Incendiaria” mea este una a spiritului omenesc. Ea încearcă să incendieze, să ne aprindă sufletele prinse în gheaţa letargiei. De-asta am făcut-o aşa de învolburată, ca pe o flamă intensă şi roşie, care se zbate pentru oameni şi pentru sufletele lor. Căci asta încerc eu să sculptez în păsările mele, ceea ce e de nesculptat, de neprins: sufletul omenesc şi spiritul nostru.
Îngeresele albe
Nu toate sculpturile lui Adrian Ilfoveanu sunt mixaje gracile de păsări şi îngeri. Lumea lui, la fel ca şi lumea noastră, este plină de poveşti cu domniţe şi prinţese. Uneori ele se numesc Eva Prima şi au corpul mai plinuţ şi nişte sâni generoşi, ca Venus din Wilendorf, alteori sunt frumoase ca o flacără albă, tăiată în marmură de Carrara.
- Mă fascinează dinamismul corpului feminin. Vreau să imaginez o sinteză a Evei.
Un norocos care îşi trăieşte visul
- Nu pot să nu-ţi adresez o întrebare care mă bântuie de la începutul dialogului nostru. Ţi-au bătut vreodată îngerii în geam?
- Mi se întâmplă asta foarte des când sculptez. Atunci când începi să nu mai simţi oboseala lucrului, oricât de istovitor ar fi el. Dintr-o dată, începi să simţi că nu mai eşti tu cel care face tot ce iese din mâinile tale. Că o face, prin tine, altcineva. Atunci ştiu că tocmai a trecut peste mine, umplând locul de lumină, aburul unui înger...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
