"Ca să te poți vinde în trei minute, trebuie să fii cea mai bună”
- Ai apărut în lumea teatrului și a filmului aproape de nicăieri. Spune-ne puțin povestea ta. Ce anume te-a adus pe scenă?
- Fac parte din categoria de oameni care se hotărăsc mai greu. N-am știut niciodată ce vreau să fac, nu-mi amintesc să-mi fi făcut vise în copilărie. Am avut un scurt moment în care mi-am dorit să fiu medic veterinar, până mi-am dat seama că n-aș suporta să văd zilnic animale în suferință. Actriță nu mi-a trecut niciodată prin cap să fiu. Totul a început la 17 ani, când sora mea mai mare m-a convins să merg la niște castinguri, spunându-mi că aș putea face carieră în modelling. Ideea de a fi independentă, de a pleca de acasă în alte țări în care să mă descurc singură mi se părea foarte atractivă. Între 18 și 22 de ani, am fost mai mult plecată.
- Și cum e de fapt meseria de model? La fel de frumoasă ca la prima vedere?
- E foarte grea. La un moment dat, m-a epuizat și am renunțat. Nu e nimic glamuros, e o muncă grea. Ești tot timpul singur. E greu să-ți faci prieteni, fiindcă oamenii se tot schimbă în jurul tău. Ca în orice meserie, se întâmplă la fel: întâlnești și modeline proaste, dar și deștepte, de toate categoriile. Dar cele care ajung să facă meseria la nivel înalt sunt niște persoane extraordinare. E cât se poate de reală vorba că frumusețea adevărată vine și din interior. Îți trebuie ceva mai mult ca să te remarci între sute de fete cu aceleași dimensiuni și același tipar de frumusețe, îți trebuie și inteligență, și un farmec al tău. Ca să te poți vinde în doar trei minute, cât ți se acordă, trebuie să fii cea mai bună. Iar asta nu ține numai de trup.
- De ce ai renunțat?
- Nu mă mai simțeam bine. Nivelul de muncă e uneori traumatizant. Am stat, de exemplu, două luni în Taiwan. A fost minunat, am lucrat cu niște oameni foarte frumoși, cu care am rămas prietenă, dar lucram 12 ore pe zi, soldățește. Făceam poze încontinuu, cu absolut toate produsele unui magazin. Recordul meu a fost de 200 de schimbări de haine într-o singură zi. Apogeul a fost când am împlinit 22 de ani. I-am sărbătorit singură, la Milano, cu o prăjiturică în care am înfipt o lumânare pe post de tort. A fost cu mine doar sora mea, care n-a putut sta decât două zile. A doua zi, după ce ea a plecat și m-am trezit singură, mi-am dat seama, pur și simplu, că nu mai pot face asta. Mi-am strâns bagajul, m-am suit în avion și m-am întors acasă. Am avut revelația clară că banii n-aduc fericirea. Aveam niște bani în cont, nu foarte mulți, dar mai mulți decât orice coleg de școală de-al meu, și totuși eram nefericită. Am consumat banii la fel de repede cum i-am făcut și apoi...
"Am intrat la actorie. Sunt a 9-a la UNATC!”
- ...Și apoi au început să vină ofertele din televiziune.
- Da. Am început colaborarea cu televiziunea, mai mult ca un hobby. Nu mă gândeam să fac ceva serios din asta. Mă agățam mereu de următorul casting. Ziceam, hai, că dacă îl iau și pe ăsta, mai vedem după. Știam că nu o pot duce așa la voia întâmplării, dar mi-a fost și foarte greu să fac trecerea de la hobby la meserie. Meseria noastră e o meserie în care totul e foarte nesigur, iar nesiguranța asta profesională și financiară, în care toată viața e un casting, mă termina psihic. Tot timpul trebuie să fii cel mai bun, e o alergătură care nu încetează niciodată. Dar acum abia îmi dau seama că, de fapt, e modul de viață care se potrivește cel mai bine firii mele. După ce am trecut prin mai multe facultăți care nu s-au lipit de mine, cu încercări de a deveni, pe rând, jurnalist sau avocat, spre disperarea alor mei, m-am trezit într-o dimineață obosită de toată căutarea asta, de faptul că nu-mi găseam locul. Și am zis ok, n-am absolut nici o scuză să nu încerc. N-a știut nimeni că mă pregătesc pentru actorie. Nici măcar părinții. Îmi amintesc perfect când i-am anunțat: "Am intrat la actorie, sunt a 9-a la UNATC!”
- Au fost surprinși?
- Reacția lor a fost foarte frumoasă. Tata s-a ridicat și s-a uitat la mine, mama s-a ridicat și a mers în bucătărie să fumeze o țigară, singurul lucru pe care mi l-a zis a fost: "În sfârșit, ne-am liniștit!”. M-aș fi așteptat la multe alte replici, de genul: "Hai, domnule, o iei de la capăt la 24 de ani?”. Dar m-au surprins cu atât mai mult cu cât niciodată nu-mi spuseseră că asta ar fi trebuit să fac de la început. Părinții mei sunt economiști, sora mea e economistă, în istoria familiei mele nu există artiști. Dar mama s-a prins devreme că nu mă pot încadra într-un serviciu normal. Părinții mei nu m-au împins niciodată să fac ceva anume, m-au lăsat în apele mele, să-mi găsesc singură drumul. Mă și mir că mi-au suportat atâția ani nehotărârile, fără să comenteze nimic.
- Multă lume te-a știut, mai degrabă, ca prietenă a actorului Andi Vasluianu. Întâlnirea cu el a fost și ea definitorie în ce privește turnura ta către actorie?
- Chiar înainte să-l cunosc pe Andi, aveam niște repere foarte clare. În primul film, am jucat alături de Dragoș Bucur. Jucasem alături de Victor Rebengiuc, de Marius Manole, la primul serial i-am cunoscut pe Oana Pellea și Răzvan Vasilescu. Am fost mereu înconjurată de oameni de top din meseria noastră. Dacă trag o linie, aș putea spune că am fost un om norocos.
"Niciodată în actorie nu ai curaj să spui nu”
- Aveai emoții? Din ce-ți făceai rolul?
- Eram relaxată, poate tocmai pentru că nu aveam prea multe cunoștințe. Neavând, pe vremea aceea, studii de actorie, mă bazam mult pe instinct. Eu empatizez foarte mult cu personajul. La prima lectură văd rolul, mă fură, văd repede în imagini cum e piesa, cum arată ea, până și culoarea și mirosul personajului și al locului, tot ce fac la repetiții e să încerc cât mai mult să mă apropii de acea primă imagine. Dar e o luptă să ajungi la acea primă stare, care rămâne ca un reper. Am avut mereu și un bun simț artistic, nu m-am aruncat niciodată să fac lucruri pe care nu le stăpâneam. Eram conștientă că lumea mă vede ca pe modelina care încearcă să facă și actorie. Aveam și o replică preferată dintr-un film. "- Dar tu ce ești?, - AMW!, - Cum adică?, - Actress Model Whatever! (actriță, model, orice..)” (râde) Asta, până m-am hotărât definitiv și m-am apucat de școală. În felul meu, sunt o perfecționistă. Nu suport să fac lucrurile la jumătate.
- Între timp, ai terminat și Actoria. Unde poți fi văzută acum?
- Într-un spectacol la Teatrul Metropolis, în regia lui Felix Alexa, "Spitalul comunal” se numește. Mai joc la Teatrul Național, în "Avalanșa”, în regia lui Radu Afrim, la Odeon am jucat alături de Marius Manole, Rodica Mandache și Radu Beligan în spectacolul "Misterul Sebastian”, despre destinul tragic și poetic al scriitorului Mihail Sebastian. Nu știu dacă se va relua și în stagiunea următoare. Și mai sper ca anul acesta să joc la Teatrul Act, într-un spectacol al domnului Cristi Juncu. Sunt destul de prinsă în proiecte, 2011 a fost un an foarte bun pentru mine, 2012 pare la fel. Din punctul meu de vedere, tot timpul găsești timp pentru un alt proiect. Asta dacă reziști cu câteva ore de somn pe noapte, cum rezist eu. Mie chiar îmi priește. Niciodată în meseria asta nu ai curaj să spui nu, nu-ți permiți să fii obosit, pentru că nu știi ce pierzi și dacă o să mai vină. Plus că eu nu pot să iau o pauză, îmi iubesc meseria, sunt la început de drum.
- Am văzut anunțate și niște filme.
- E vorba de filmul de debut în lungmetraj al regizorului Paul Negoescu, care va avea premiera toamna aceasta. Se numește "O lună în Thailanda”. E un film foarte ok, dar eu am un rol minor, acțiunea se învârte în jurul personajului principal, jucat de Andrei Mateiu, și al dramelor lui sentimentale. Mai joc și în serialul "În derivă”, care poate fi urmărit pe HBO, e un serial despre un psiholog și pacienții lui. Psihologul e Marcel Iureș, restul actorilor sunt cazurile lui. Eu sunt un pacient mai de durată, joc rol principal. A fost o experiență frumoasă și grea, e un serial foarte static, totul se întâmplă pe o canapea, ai 25 de pagini de text și vorbești încontinuu, ca la psiholog. Faci rolul numai din ceea ce spui.
- Cum a fost experiența de joc alături de Marcel Iureș?
- A fost foarte bine. Nu știu dacă e o calitate sau un defect, dar n-am fost niciodată impresionată de cel care se află în fața mea. Nu pot să idolatrizez pe nimeni. Pot doar să-i descopăr așa cum se prezintă ca oameni. Raportarea mea la Marcel Iureș a fost foarte justă, în sensul în care l-am văzut ca pe-un actor care își făcea meseria. Mi-a fost foarte frică, am avut emoții, dar ca să-mi iasă mie rolul.
"Știu foarte clar că pot să o iau oricând de la capăt”
- Ai fost vreodată la psiholog?
- Da, fusesem înainte să filmez. Eu sunt într-o continuă luptă cu mine, cu omul Raluca Aprodu, cu actrița Raluca Aprodu. Oamenii ca mine se detensionează rar. Când eram mai mică, aveam foarte multe răspunsuri, acum am multe întrebări.
- Ai 27 de ani. Ce te preocupă cel mai mult la vârsta asta?
- E vârsta la care ți se dărâmă niște principii, niște mituri, și începi să-ți regândești viața în conformitate cu felul tău de a fi. Mă preocupă limitele mele. Vreau să știu ce pot și ce nu pot suporta, să înlătur din modelele pe care societatea mi le-a impus fără ca eu să-mi dau seama. Vreau să învăț să mă relaxez, să nu-mi fac gânduri inutile, să mă iert pentru zilele în care nu fac nimic. Sunt un vărsător idealist, de multe ori nu știu să văd lucrurile decât în viitor. Încerc să trăiesc prezentul, e ceea ce am învățat de la Andi (Vasluianu n. r.), să mă bucur în fiecare clipă de ce mi se întâmplă. Vărsătorii au și o foarte mare nevoie de libertate. Stau cât stau într-un loc, dacă simt că au luat tot ce puteau de acolo, pleacă mai departe. Ce știu foarte clar e că pot s-o iau oricând de la capăt, indiferent ce mi se întâmplă. Important e să-ți creezi un mental puternic, să te aștepți la ce e mai rău, dar să te porți ca și cum ți s-a întâmplat ce e mai bine.
"Dragostea e foarte importantă pentru un actor. Și prin prezență, și prin absență”
- Care sunt lucrurile fără de care nu poți trăi?
- Nu pot să trăiesc fără să mă copilăresc, fără să mă joc, pe scenă și în viața mea personală. Nu mă pot lua în serios. Nu pot trăi fără oamenii la care țin cu adevărat și n-aș putea trăi fără speranța de mai bine.
- De unde îți vine pofta de joacă? Din copilărie?
- Habar nu am. Tot ce se poate. Eu sunt bucureșteancă de beton (râde), n-am avut vacanțe la țară. Am copilărit la oraș, în vacanțe plecam câte o lună la fiecare rând de bunici, o lună la Galați, în oraș, o lună pe Calea Moșilor, în București, care ni se părea o altă localitate. Am fost dintre ultimele generații care s-au jucat în spatele blocului "lapte gros”, "frunza” și "v-ați ascunselea”. Eram fericită, nu mi-a lipsit nimic. Trăiam ca orice copil, fără să visez să devin ceva anume. Eram puțin introvertită, n-am avut niciodată prea tare nevoie de compania altor oameni. În grupul meu mic de prieteni sunt foarte deschisă, dar nu simt nevoia să mă împrietenesc, să mă deschid cu oricine. Mulți confundă asta cu aroganța. Și au surpriza ulterior să constate că sunt normală, simpatică, prietenoasă. Uneori mă conectez rapid și instinctiv cu anumiți oameni, alteori mă văd cu unii de nenumărate ori și nu se leagă nimic. Mi-e mai greu să vorbesc despre mine, în schimb, îmi place foarte mult să-i ascult pe alții. În preajma mea oamenii devin confesivi. Sunt un sac de secrete pe care nu le va afla nimeni niciodată. (râde) Eram și prea serioasă pentru vârsta mea în copilărie. Și foarte idealistă. Îmi cream vise și făceam tot posibilul să le îndeplinesc așa cum îmi imaginasem. Am avut idealul ca primul sărut să fie cu adevărat primul sărut. Și așa s-a întâmplat. Eram veșnic îndrăgostită. Dar și felul în care mă îndrăgosteam era diferit de al altora.
- Ești îndrăgostită și acum?
- Tot timpul sunt îndrăgostită. De orice.
- E un răspuns evaziv.
- Știu, știu (râde), dar nu vorbesc de lucrurile astea, îmi pare rău. Orice spun, se poate interpreta în legătură cu o persoană anume. De aceea, prefer să nu vorbesc decât despre mine însămi.
- E importantă dragostea pentru un actor?
- Sunt oameni pentru care totul se învârte în jurul vieții personale, restul e adiacent, sunt și alții pentru care viața sentimentală e doar o parte egală cu toate celelalte. Eu fac parte din prima categorie. Cred că trăirile sentimentale sunt fundamentale pentru un artist. Nu ai cum altfel, tot ce ți se întâmplă fizic și psihic se adaugă la felul în care joci. Actoria e o artă vie. Mai e și paradoxul că "din prea multă frustrare, se nasc uneori lucruri frumoase”, cum spune blogul de poezie al unui coleg. Oricât de distrus ești, oricât de adâncă ar fi suferința în timpul unei despărțiri, de pildă, nu poți să te abții ca măcar pentru o secundă să nu te gândești: "Fii atent cum fac în clipele astea, fii atent ce față am, ah, dacă aș avea o cameră acum să mă văd, să-mi studiez gesturile”. Nu poți scăpa, ca actor, de acel 1% schizofrenic, care te face să te vezi din afară, gândindu-te că asta te-ar putea ajuta mai târziu. Da, chiar cred că dragostea e foarte importantă pentru un actor, asta neînsemnând că în domeniul ăsta lucrurile trebuie să meargă mereu bine. E importantă și prin prezență, și prin absență.