În ţinutul legendar al Muscelului, plin de biserici şi mânăstiri ridicate din poruncă domnească, de meşteri mari, Mânăstirea Aninoasa are un destin special. Clădită ca preţ al unei vieţi salvate de pe butucul călăului, înfrumuseţată din preaplinul sufletesc al unui zugrav de geniu, sfântul lăcaş a trecut prin vremuri de cumplită restrişte. Jefuită şi închisă la ordinul lui Cuza Vodă, pângărită de jandarmii interbelici şi ceapiştii comunişti, Aninoasa a renăscut din cenuşa istoriei, iar maicile care vieţuiesc în ea spun că este o minune a Sfântului Nicolae. Dar nu e singurul miracol de la Aninoasa.
Cerul din sticla ferestrelor
Munţii se deschid în semicerc, ca o coadă de păun, etalând întreaga paletă de culori a verii.Pleoapa se strânge peste ochi de-atâta strălucire şi numai după o vreme te lasă să vezi, printr-o deschizătură subţire, locul acela, înconjurat de albastru, roşu, galben şi verde, mai ales verde, în toate nuanţele. Văzut aşa, prin deschizăturile zgârcite ale pleoapelor, satul Aninoasa pare un loc ireal, o icoană a unei lumi dispărute. Mai întâi privirea se opreşte pe casele scufundate în umbra grădinilor, aşezate rânduri, rânduri de-a lungul străzii, precum curtenii dinaintea împăratului; semeţe, cu ceardacuri de lemn cocoţate pe temelii înalte de piatră, cu ferestre largi, care par a cuprinde întreg cerul în sticla lor; case mândre, gospodăreşti, ce vorbesc despre oamenii acestor locuri: mândri, curajoşi şi bogaţi. Aşa au înfruntat veacurile şi capriciile istoriei, aşa sunt şi azi.
Raiul cu flori
Mânăstirea Aninoasa se află în mijlocul aşezării. Ziduri uriaşe sprijină cerul. Jur-împrejurul lor, un cocon de linişte. Le dai ocol şi liniştea se înfăşoară pe tine precum un caier. Stai înfăşurat în ea, dinaintea porţilor imense, fără să intri, fără să pleci. Este o linişte de prunc aflat la sânul mamei. În mijlocul ei, se deschide o uşă mică, tăiată în una din porţile cele mari.Intrarea te smereşte, aproape că te obligă să îngenunchezi. Odată ce-ai păşit dincolo, pătrunzi într-o altă dimensiune, în care ai fi putut intra foarte bine, poate mai bine, numai cu sufletul, despovărat de trup.
Fiecare latură a curţii este străjuită de albe coloane şi arcade brâncoveneşti, scânteind în soarele verii, îndărătul cărora se ascund chiliile răcoroase, trapeza şi dependinţele mânăstirii: Aninoasa - nume parcă de alint al unui sat argeşean, care odinioară era scufundat într-o pădure de arini.
Curtea e inundată de flori: crini, crăiţe, albăstrele, flori de piatră şi muşcate. Dintre ele se ridică, aproape timidă, deşi maiestuoasă, biserica închinată Sfântului Ierarh Nicolae. Te cheamă, te ia de mână şi te poartă pe dinaintea icoanelor vechi de două veacuri, care au fost ferecate în argint de către credincioşi drept mulţumire pentru minunile pe care le-au făcut cu vieţile lor. Păşind neauzit, îţi arată pictura vestitului zugrav Pârvu Mutu, cu care a fost împodobită de la început şi care acum e abia bănuită, sub straturile de timp aşternute în tuşe groase. Te îndeamnă să te închini la părticelele din sfintele moaşte ale Sf. Nicolae, aduse aici, prin voia Domnului, în anul 2007, de la Bari (Italia), unde trupul sfântului se află de secole. Şi-ntr-un târziu, te lasă să-i cazi la piept şi să te rogi, cu umilele tale puteri, căci ştie că numai asta mai vrei. Să te rogi, până când îţi vor da lacrimile, până când nu-ţi vei mai simţi carnea, până vei uita lumea, până când fumul de pe pereţii zugrăviţi de Pârvu Mutu se va ridica la cer ca dintr-o căţuie, şi odată cu el, şi tu.
Moartea întoarsă din drum
Aninoasa este mai întâi un loc al durerii şi-al jertfei. Numai târziu, după ce îl vei fi dezghiocat de istoria sa, îl vei descoperi şi ca pe unul al bucuriei.
Zugravul lui Dumnezeu
Biserica mânăstirii a fost pictată de tânărul pictor, de numai 18 ani pe atunci, Pârvu Pârvescu, care va deveni celebru ca Pârvu Mutu - prefăcându-şi porecla în renume. I se spunea Mutu, pentru că nu picta decât atâta timp cât putea sta nemâncat şi fără să vorbească, şi asta dura uneori şi câteva săptămâni.
Pârvu Mutu a fost singurul supravieţuitor dintre cei şase copii ai preotului Ioan Pârvescu din mahalaua Vişoiului din Câmpulung Muscel. Pe când avea şase ani, a rămas orfan de mamă. Atunci, tatăl său s-a călugărit la mânăstirea Negru Vodă şi l-a luat cu sine şi pe băiat. Acolo şi-a descoperit talentul şi a învăţat meşteşugul picturii, de la părintele Evghenie. Pe la 12 ani, a ajuns la o şcoală de zugravi din Bucovina, unde a ucenicit pe lângă un zugrav rus. Primele biserici pe care le-a pictat după ce s-a întors au fost cea a mânăstirii Negru Vodă (al treilea rând de frescă), cea a mânăstirii Cotroceni şi cea a mânăstirii Aninoasa.Numai în biserica de la Aninoasa se mai păstrează azi pictura lui Pârvu Mutu, căci la Negru Vodă a fost distrusă de un cutremur, iar la Cotroceni a dispărut cu tot cu biserică - demolată din ordinul comuniştilor. Mai târziu, Pârvu Mutu a devenit zugravul preferat al caselor domnitoare munteneşti, Cantacuzino şi Brâncoveanu. Parcă urmărit de un blestem de familie, zugravul de sfinţi şi icoane a rămas văduv încă de tânăr, la fel ca şi tatăl lui. Şi asemeni bătrânului preot Ioan, Pârvu, fiul său, s-a călugărit, luându-l în mânăstirea Mărgineni şi pe fiul mai mic, Gheorghe, care, la rându-i, a devenit monah. Dar copilul cel mult iubit a murit şi-atunci zugravul s-a schimnicit pe lângă mânăstirea Robaia, unde a şi trecut printre drepţi, în 1735.
Prăpădul
Viaţa monahală a fost întreruptă brusc la Aninoasa, în 1864. Prin legea secularizării, deşi era mânăstire pur românească, fondată de boieri români şi neînchinată vreunei mânăstiri din străinătate, Aninoasa a fost desfiinţată, averile i-au fost împărţite la ţărani, iar biserica mare a rămas ca biserică parohială. Călugării s-au mutat la Negru Vodă. Clădirile mânăstirii au fost folosite mai întâi de jandarmi, care îşi adăposteau caii în chilii, iar mai apoi, sub comunişti, pe post de sediu al Cooperativei Agricole de Producţie (CAP). În partea de est, la etaj, a funcţionat, tot în timpul comunismului, şcoala primară a satului. Paraclisul a fost vandalizat.
Abia în 1993, a fost redeschisă mânăstirea Aninoasa, cu o obşte de maici. Dar totul era în ruină şi a fost o muncă sisifică, pentru restaurarea bisericii şi a chiliilor. Biserica mânăstirii a continuat să fie, pentru încă nişte ani, biserică a satului, viaţa de obşte fiind îngreunată. Abia în 2001, mânăstirea a reuşit să termine de construit şi să sfinţească o biserică în sat, câştigându-şi, astfel, independenţa.
Istoria, în şoaptele sfinţilor
Toate acestea le poţi afla chiar în biserica Aninoasei, dacă te scufunzi în rugăciune, atât cât să auzi şoaptele sfinţilor, peste chipurile cărora veacurile au întins giulgiuri întunecate. Pânzele din fum de lumânare şi praf de noapte parcă au fost ţesute anume de către un păianjen fermecat, pentru a proteja divinele feţe de ochiul păgân şi de inima haină. În firul lor se împletesc aroma tămâierilor, vibraţia cântărilor şi dogoarea milioanelor de metanii făcute cu gândul şi cu sufletul, de creştinii care au călcat pragul acestei biserici. Sfinţii par înveşmântaţi în borangic de iubire şi teamă, de căinţă şi adoraţie. Nici chiar legendarul Pârvu Mutu nu ar fi putut să le picteze această "armură”, aşa cum a făcut-o timpul. Iar dacă evlavia nu te îndeamnă să îngenunchezi şi să te laşi pe mâna duhurilor, caută una dintre maici, ca să-ţi spună povestea. Una din cele zece călugăriţe care străbat la răstimpuri, cu paşi mărunţi şi frunţile plecate, curtea înflorită şi culoarele boltite. Una din monahiile unei obşti care, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, a avut puterea de a reda strălucirea de odinioară, ctitoriei boiereşti.
Dacă le vei întreba cum au izbândit, nu vei auzi nici o laudă, căci maicile mărturisesc că au făcut totul numai cu ajutorul Sfântului Nicolae, căruia îi este închinată biserica şi căruia nu obosesc să i se roage zi de zi.
Între ele se află şi maica Cecilia, ghidul mânăstirii. Siluetă subţire, faţă severă, mişcări energice, în oarecare discordanţă cu vorba sa calmă, plină de răbdare şi cu grijă pentru amănunt. Este la Aninoasa de zece ani, de când a intrat în călugărie. Şi tot de atunci a primit ascultarea de a întâmpina şi lămuri pelerinii şi turiştii. Aşadar, am întâlnit omul cel mai potrivit.
Maica Cecilia a terminat Facultatea de Litere şi este mândră că face parte dintr-o obşte formată din tinere intelectuale, între surorile întru nevoinţă numărându-se şi o maică medic şi o alta doctor în Drept. De la maica Cecilia am aflat nu numai câte ceva din istoria locului, dar şi despre viaţa de acum a mânăstirii. Ne-a dumirit, de pildă, una dintre plăcutele noastre mirări: cum e posibil să faci din curtea unei mânăstiri o adevărată gradină a Raiului? "Pentru noi, munca este o bucurie. Muncim până la epuizare şi astfel ne păstrăm mintea şi sufletul curate. Iar dintre toate muncile, cel mai mult ne place îngrijirea florilor. Florile te umplu de frumos. Şi pentru ca peisajul să nu fie monoton şi să trăim alte şi alte bucurii, în fiecare anotimp punem alt fel de flori în pământ, în afară de muşcatele pe care le vedeţi la ferestre sau atârnate de arcade. Primăvara e vremea lalelelor, a zambilelor şi a florilor albastre de «nu-mă-uita». Vara este mai ales a crinilor, dar şi a crăiţelor şi albăstrelelor. Iar toamna, desigur, a crizantemelor şi tufănelelor”.
După flori, vine rândul icoanelor. Cealaltă grădină a raiului, plină de sfinţii înşiruiţi pe catapeteasmă. Ştim că pe iconostasul bisericii sunt două icoane pictate chiar de Pârvu Mutu, iar în pronaos alte câteva, vechi de peste o sută de ani. Despre toate a mers vestea că sunt făcătoare de minuni. "Ce minuni au făcut?” - am întrebat-o pe maica Cecilia. "Toate icoanele sunt făcătoare de minuni, în sensul că nu lemnul pictat te miluieşte, ci Dumnezeu, prin mijlocirea sfinţilor zugrăviţi pe acele icoane. Până la urmă, numai credinţa ta te mântuieşte. Noi nu umblăm să atragem lumea cu icoanele făcătoare de minuni, dar mulţi credincioşi ne-au mărturisit, cu frică şi cu bucurie, că au fost ajutaţi de Dumnezeu după ce s-au rugat la ele. Două dintre icoane au fost legate în argint vechi, pe cheltuiala unor credincioşi, ca mulţumire că au fost ajutaţi.”
Cu o precauţie aşezată între smerenie şi speranţă, maica Cecilia nu se sfieşte, însă, să spună despre pictura lui Pârvu Mutu, că va fi o adevărată revelaţie, după ce va fi spălată. "Zugrăveala lui Pârvu Mutu este de o frumuseţe rară, după cum reuşim să vedem pe sub straturile de fum şi praf depuse pe ea. Însă, în unele locuri, pictura lui este acoperită de o alta, poate la fel de valoroasă, a pictorilor Dima, Mihai şi Badea, din veacul al optsprezecelea. Aşa încât restaurarea va fi şi mai dificilă, căci trebuie curăţate ambele picturi...”.
Nu sunt bani, deocamdată, pentru dorita restaurare a picturii, proiectul fiind foarte costisitor. Dar prin mijlocirea Sfântului Nicolae, pe care maicile îl simt mereu prezent şi ocrotitor, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, dorinţa se va împlini. "Credem că e posibilă o nouă minune, căci deja una mare s-a înfăptuit: am făcut o obşte, iar mânăstirea a reînviat. Trăieşte!”, spune maica Cecilia.
Vânând bucuria
Convorbirea cu maica Cecilia a fost ca o trecere între două lumi: una concretă, plină de grijile existente şi-n mânăstiri, presărate cu eforturi şi renunţări, şi o alta inefabilă, în care lucrurile şi oamenii sunt translucizi şi imponderabili, în care imposibilul devine posibil; o trecere între două realităţi, una cotidiană, deseori neplăcută, şi o alta, paralelă, nu mai puţin adevărată, ba chiar poate mai adevărată, dacă se poate spune aşa: ca în jocurile copilăriei, când abandonam decorul din curtea casei pentru a plonja în basm, devenind, la o simplă pocnitură din degete, prinţi şi prinţese care călăreau inorogi pe câmpuri de stele.
Această pendulare între realităţi, ca într-un leagăn care te duce când mai aproape de pământ, când mai aproape de cer, te poate ameţi. Dar întotdeauna te bucură. Pentru noi, profanii, poate fi o bucurie de o clipă. Pentru călugări, este însă o bucurie continuă. O bucurie pe care o îmbracă odată cu haina îngerească: o bucurie pe care se sfiesc să o descrie, dar pe care o trăiesc sufleteşte profund...
Am vânat şi eu bucuria la Aninoasa şi am prins-o. Cu ea pusă pe suflet, ca un trofeu de preţ, am ieşit prin uşa cea mică din poarta cea mare, îngenunchind.