Sexualitatea florilor
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, un german pe nume Sprengel descoperea că florile nu au fost create de Dumnezeu pentru oameni, ci pentru insecte. Floarea şi insecta sunt perfect adaptate una la cealaltă. Floarea îşi oferă nectarul şi un aliment bogat în proteine, polenul. Insecta îi asigură supravieţuirea, transportând polenul de la o floare la alta, permiţând astfel fecundarea.
Biologia sexuală a florilor este de o varietate surprinzătoare, imposibil de rezumat în câteva rânduri. Găsim flori-mascul şi flori-femelă pe aceeaşi plantă sau pe plante diferite. Există chiar flori hermafrodite, care se fecundează ele însele, rezultatul fiind uneori fericit, alteori apărând un specimen inferior. Pe scurt, nu soluţiile sunt cele care le lipsesc florilor pentru a se înmulţi. Dar în cele mai multe cazuri, polenul trebuie dus de la o floare la alta şi, în 90% dintre cazuri, acest lucru este făcut de către insecte.
Aceste lucruri sunt ştiute încă din vechime. De exemplu, asirienii ştiau cum să ajute natura. Scuturând florile-mascul ale unui curmal peste florile-femelă, obţineau nişte recolte la care nici nu puteau visa în condiţiile oferite de către natură.
Dar nu asta a descoperit Sprengel, ci existenţa mijloacelor de seducţie, aproape umană, asupra insectelor. Astfel, glandele ce produc nectarul sunt semnalizate graţie unei reţele de dispozitive foarte diverse. Uneori este vorba despre puncte, alteori despre linii convergente sau pete de culoare contrastând puternic cu nuanţa de bază a florii. Această semnalizare numită "a mierii” a fost obiectul unor studii aprofundate, mai ales în ţările germanice şi anglo-saxone.
În Franţa, Gaston Bonnier, un botanist reputat, a încercat la începutul anilor 1900 să distrugă ideea că pot exista astfel de relaţii între regnul animal şi cel vegetal. Experienţele sale, uneori interpretate în mod greşit, par foarte naive în zilele noastre şi sunt din fericire contrazise de lucrările foarte multor savanţi cunoscuţi. De curând, mai multe specii de flori au fost fotografiate cu unde ultraviolete, iar pe fotografii au apărut nişte sisteme de semnalizare de-a dreptul... erotice. Aşa s-a înţeles felul în care o insectă polenizatoare remarcă floarea.
Ceea ce noi nu putem vedea
Oamenii de ştiinţă ştiu cum văd albinele. O echipă de cercetători nemţi şi austrieci a studiat mult timp această problemă. Ele nu văd culoarea roşie, au astigmatism, sunt mioape, dar percep ultravioletele drept o culoare complementară a verdelui. Astfel, semnalele ultraviolete ale florilor sunt percepute de către albine, în timp ce noi nu le vedem. De aceea, se poate spune că floarea a fost făcută pentru insectă, nu pentru om. În afară de acest sistem optic, mai există, de asemenea, un dispozitiv de mirosuri, dintre care noi nu cunoaştem decât extrem de puţine.
Amanţi neobişnuiţi
Există anumite specii de orhidee, care au nişte proprietăţi uluitoare. Să luăm de exemplu specia "ophrys”, a cărei fecundare este făcută tot de către insecte. Dar aceste plante nu au nectar pentru a-i atrage pe vizitatori.
Diferitele specii de orhidee nu atrag de fiecare dată aceleaşi insecte, iar procedeele de seducţie variază în mod considerabil. În orice caz, stimularea se bazează pe mai multe simţuri: mirosul, vederea, atingerea. Florile de ophrys emit nişte mirosuri foarte apropiate de cele secretate de glandele himenopterelor femele. Dar există anumite cazuri când plantele degajă parfumuri polivalente. Astfel, ele îşi sporesc considerabil şansa de a fi "vizitate” şi de a se reproduce.
Stimularea vizuală joacă de asemenea un rol foarte important. Chiar şi pentru ochiul omenesc mai puţin avizat, florile de ophrys amintesc de aspectul unor insecte mari. O mare parte dintre aceste lucruri sunt cunoscute de destul de mult timp, dar ele nu au fost confirmate decât de curând, de către un naturalist suedez, Bertil Kullenberg, primul care a scos în evidenţă rolul stimulărilor tactile. Floarea de ophrys posedă nişte zone netede şi altele mai piloase, mai mult sau mai puţin dezvoltate, a căror structură reproduce într-o manieră foarte exactă partea dorsală a femelelor de himenoptere.
Există un grup de vegetale care au fascinat dintotdeauna: plantele carnivore. Ele constituie elementul-şoc al arsenalului autorilor de science-fiction. Cu toate acestea, romancierii şi desenatorii au făcut aproape de fiecare dată aceeaşi greşeală. De cele mai multe ori, ei atribuie florii rolul de "canibal” şi de fiecare dată vedem nefericita victimă dispărând într-o încrengătură de petale tentaculare. Dar dacă aceste plante mănâncă carne, nu o fac din pur masochism. Cele patru sute cincizeci de specii cunoscute sunt întâlnite pe terenurile cele mai diverse cu putinţă, dar de fiecare dată s-a constatat la faţa locului o carenţă de fosfaţi şi de nitraţi la nivelul solului.
Astfel, există trei feluri de capcane. În primul rând, este cea cu lipici, apoi cea care imită la perfecţie capcanele pentru lupi, când două maxilare de oţel prind victima. În sfârşit, mai există groapa mascată, în care cade insecta condamnată. De fiecare dată este pus în aplicare un mare număr de mijloace pentru a atrage victima, în general o insectă, dar uneori chiar un animal de talie mai mică.
O plantă cu tulpina lipicioasă, "roua soarelui”, posedă structuri în formă de perle, strălucitoare şi foarte atractive. Insectele se apropie, se lipesc, iar frunzele le digeră încet-încet. Capcanele "cu balamale” sunt construite prin intermediul unor frunze modificate, care seamănă foarte bine cu floarea, păcălind astfel orice specie de insectă. Dintre toate capcanele, groapa ascunsă este cea mai periculoasă. Este vorba despre un cornet umplut pe un sfert sau pe o treime cu un lichid transparent, care este o secreţie pe bază de zahăr. Cornetul este făcut în aşa fel încât provoacă căderea în lichidul care nu iartă. El conţine nişte substanţe speciale, care fac înotul victimei imposibil, precum şi altele, digestive, care efectuează o dizolvare lentă. Există anumite specii de plante care se hrănesc în acest fel şi cu vietăţi mult mai mari ca insectele, cum ar fi şoarecii şi chiar păsările. Enzimele acestor plante sunt foarte puternice, dar din cauză că sunt diluate, acţiunea lor este lentă, iar agonia celor prinşi în aceste capcane diabolice poate dura mult timp.
Laboratoare de psihologie vegetală?
În exemplele de mai sus, am putut vedea cum plantele utilizează la maxim insectele. În cazul polenizării, floarea plăteşte în schimb pentru serviciul primit. Ea îşi oferă polenul, nectarul, ba chiar farmecele. În cazul plantelor carnivore, insecta nu mai are nimic de aşteptat, decât moartea. Totuşi, în ambele cazuri, procedeele de seducţie şi de atracţie se aseamănă. Totul se petrece ca şi cum planta ar şti ceea ce o atrage pe insectă.
A trecut de mult vremea când oamenii de ştiinţă refuzau să creadă în cunoştinţele implicite ale animalelor. Faptul că un pui de găină se poate ascunde la iuţeală, când vede doar umbra unei păsări de pradă, părea o minune greu de crezut cândva. A fost nevoie de mulţi ani şi de multe cercetări pentru a demonstra asta.
Iată-ne, aşadar, în faţa unei alte enigme. Cea a posibilităţii unei analogii cu omul, în sânul lumii vegetale. Mai poate fi negată psihologia vegetală? Cum să numim altfel decât "psihologie”, acest comportament uman, care ne fascinează din ce în ce mai mult, pe măsură ce ne dăm seama că în lumea animală şi vegetală există, fără îndoială, forme de gândire şi de simţire paralele cu ale noastre?
Suplimente de anchetă
Dragoste între şoareci şi flori
Se pare că între gusturile olfactive ale oamenilor şi animalelor există numeroase asemănări, deşi miresmele diferă, uneori, radical. E cazul şoarecilor de câmp, din nordul Africii, atât de înnebuniţi după mirosul unui arbore, încât se năpustesc în florile lui, fecundându-le. Cunoscut sub numele de "arborele cu cârnaţi”, fiindcă fructele lui seamănă, într-adevăr, cu nişte cârnaţi afumaţi, el are nişte flori mari, de culoare întunecată, al căror miros seamănă izbitor cu cel al organelor genitale ale femelelor-şoarece. O asemănare extrem de excitantă, care îi face pe fraţii lui Jerry să se năpustească asupra lor.
Bondarii şi trandafirii din plastic
Acum mai bine de zece ani, Mannimes, un tânăr naturalist britanic, îşi publica studiile asupra "mărcilor de miere” şi comportamentul bondarilor. În împrejurimile Oxfordului, el observase colonii de bondari care intrau în nişte cuşti mari, realizate de el, în care se afla o mare varietate de flori sintetice, ce imitau florile naturale doar parţial. Ei bine, bondarii le vizitau cu mare plăcere, deşi erau din material plastic. În felul acesta, Mannimes a aflat caracteristicile esenţiale ale florii care îi atrag pe bondari. Printre altele, el a observat că puse în prezenţa unui disc de culoare uniformă, insectele aveau tendinţa să aterizeze pe marginea lui. Deci, departe de polen şi de nectar, dacă facem comparaţia cu o floare reală. Din contră, dacă există pe disc structuri asemănătoare cu "ghidul mierii”, linii convergente sau serii de puncte mici, ori structuri amintind de zonele erogene, bondarul aterizează fără să ezite în centrul florii sintetice.
Cactusul din Arizona
Unele plante nu înfloresc decât noaptea. În vastul deşert care acoperă o parte a statului mexican Sonora, se găseşte un cactus a cărui floare magnifică înfloreşte în timpul nopţilor de primăvară. Ea nu are cum să treacă neobservată, pentru că parfumul ei poate fi simţit de la peste treizeci de metri şi un singur cactus poate avea peste treizeci de flori deschise. Motivul acestui "atac olfactiv în forţă” este simplu. Trebuie atraşi polenizatorii, şi ce ar putea fi mai indicat decât un miros puternic, în noaptea în care culorile şi formele atrăgătoare nu servesc la nimic? În acest caz, este vorba despre a seduce fluturii de noapte, de a-i atrage cu orice preţ, pentru că floarea, înflorită în timpul nopţii, va fi moartă la răsărit, sterilă - dacă fluturele nu va veni la ea. În schimb, va fi plină de promisiunile unui fruct minunat, dacă a reuşit să-şi atragă peţitorii cu aripi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
