Adrian Ilfoveanu - "Sculptura mea este o muzică a formelor”

Despre oameni, păsări și îngeri

La doar 41 de ani, Adrian Ilfoveanu s-a impus cu tărie printre artiștii noștri contemporani, cu sculpturile lui de o originalitate neaștep­tată. Recunoscut și premiat în străinătate, mai mult chiar decât în țară, tânărul artist este un îndrăgostit fără leac de România, pentru că aici îi place lui să creeze și tot de aici își trage seva. Adrian Ilfoveanu s-a năs­cut și sub o stea aparte. El provine dintr-o familie de artiști, fiind fiul lui Sorin Ilfo­vea­nu, unul dintre cei mai mari pic­tori con­temporani ai României, iar mama lui, Ru­xan­dra Ilfov­eanu, este și ea unul dintre pic­torii noștri importanți. Dar Adrian Ilfo­veanu a sfidat strălucit legea nescrisă care spune că e greu să te naști artist de calibru la a doua gene­rație. De curând, la galeria AnnArt, l-am în­­tâlnit pe acest artist talentat și atipic, al cărui univers merită dezvăluit lumii întregi. În răcoarea galeriei, Adrian Ilfoveanu m-a privit un timp îngândurat și tă­cut, încon­jurat de păsările lui care păreau gata să-și ia zbo­rul din lemnul și bronzul în care fu­seseră întrupate. Erau niște crâmpeie lumi­noase de materie, topite în forme surprinzătoare și suple, ce te purtau mai aproape de cer. I-am privit pe în­delete statuile lui Ilfoveanu, apoi i-am răsfoit tacticos și febril un catalog splendid, scos tot de AnnArt, și abia pe urmă am început să vor­bim. În toată vremea asta, vraja formelor închipuite de sculptor a rămas plutind între noi...

Copilărie cu parfum de culori

Dacă îl pui să-ți vorbească despre începuturile lui, Adrian Ilfoveanu pare timid și zgârcit la vorbă, ca în fa­ța unei corvoade. Îmi mărturisește că nu este sociabil și chiar crede că asta îi influențează cumva și arta. În schimb, când intri de mână cu el în țara sculp­turilor sale și-l pui să-ți tălmăcească năzdră­vă­niile lui miro­bo­lante și avântate, sculptorul se în­viorează brusc. Par­că ar trece ușa unei vrăji. Și po­veștile lui încep să curgă neostoite, pline de o pro­fun­zime gingașă. Până la ele, am vrut să aflu cum s-a coagulat, cum s-a format ar­tistul Adrian Ilfo­veanu.

- Care sunt primele tale amintiri dintr-o casă de artiști, cu un tată celebru?

- Primele mele amintiri sunt foarte timpurii. Uni­ver­sul meu a început să prindă viață cam pe când aveam doi ani. S-a întâmplat în atelierul de pictură din Pitești al tatii. Noi acolo am început, și eu, și fratele meu, acolo am deschis ochii. Într-o cu totul altă lume decât cea de afară. Astea sunt amin­tirile mele: cât eram de mic, îl vedeam tot timpul pe tata la lucru. Și atmos­fera aceea cotropită de cu­lori și de pânze, iar peste toate, parfumul aparte al uleiurilor, insinuându-se înțepător și îmbătător. Așa am deschis eu ochii pe lume. Printre plăsmuirile tatălui meu.

- Ai crescut pe lângă un artist de seamă al Ro­mâ­niei. Cum e să ai un tată mare artist? Cât te-a in­fluențat?

- Sunt influențe inevitabile, fie și numai pentru că îl vedeam pe tata lucrând în atelier. Dar tata mi-a fost și un mentor rafinat și plin de tact. Nu m-a pus să lucrez de la început, de mic. Mi-a sugerat nu­mai să mă uit prin al­bume și să merg prin ex­poziții, ca să-mi dau seama ce-mi place, spre ce aș aluneca. Atmosfera aceea a co­pilăriei mele m-a dus ușor, ușor înspre artă. Poate că și tata intuise, cu ochiul lui sigur, că și în mine zace ceva, vreun "pui de artist”. Cu toate as­tea, paradoxul copi­lă­riei mele a fost că până la vârsta de 13-14 ani eu nu am desenat și nu am lucrat nimic! Doar am studiat întruna și în­truna albume și ex­poziții de maeștri. Abia la 13 ani, începusem să desenez. Și tot atunci am început să lucrez cu tata. În primele luni, stă­team cu el în atelier și mergeam amândoi și când făcea peisaje. Iar după asta, începusem să lucrez exact ca el! Poate că era și o chestiune de sân­ge care mă adusese aici, dar în­tâi de toate, cred că per­so­nalitatea artistică pu­ternică a tatei mă influența, pur și simplu, mă fura. Așa că după câ­teva luni, mi-am dat seama că trebuie s-o iau în altă di­­recție. Și i-am spus: voi fi sculptor. Am ales calea asta, nu numai pen­tru că simțeam nevoia di­fe­renței față de tata, dar și pentru că aveam și o aple­care spre formă. Și din acel moment ne-am despărțit, ca artiști.

Atelierul din grădină

- E foarte greu să fii artist va­loros la a doua ge­ne­rație. Tu cum ai reușit?

- Adevărat, nu-i deloc ușor să fii la a doua gene­ra­ție, într-o fa­mi­lie de artiști. Dar eu nu am stat să mă gân­desc prea mult la asta. Pur și simplu, mi-am văzut de lucrul meu. Iar personalitatea tatălui meu nu numai că mă apăsa, dar mă și stimula, și el m-a încurajat me­­reu, dar nu oricum, ci în a lucra, în a-mi face me­se­ria. Eu, la rândul meu, am încercat să intru cât mai puțin în zona artistică a tatei. Teama asta de influență, de a nu merge pe același drum cu el, m-a urmărit încon­­tinuu. Dar m-a și stimulat, aproa­pe că m-a forțat să in­ventez altceva. Poate de aceea nici liceul și nici fa­cultatea nu m-au canalizat spre o direcție anume. Lu­mea ideilor mele era gata formată, de pe la 13-14 ani.

- De unde îți iei inspirația? Și de unde ți-ai sinte­tizat temele?

- Inspirația vine din viață, din lucrurile pe care le în­tâlnesc zi de zi. Din dar și din cultură. Pot să zic că toa­tă cultura lumii a fost profesorul meu. Muzica, de pil­­d­ă. Eu cred că sculptura este o muzică a formelor. Și eu chiar aud muzica formelor. Iar temele mele mitice mi le iau din marile cărți, din filozofia indiană și din Biblie. Cât despre sculptura greacă arhaică sau goticii sau Brâncuși ori Henry Moore - mă inspiră mereu în­cântarea care mă cuprinde în fața artei lor.

- Eu cred că mai există un loc de unde-ți tragi seva și inspirația: în Argeș, la casa familiei Ilfoveanu din Rădești.

- Rădeștiul este un loc special, unde stăm toată vara și de sărbători. Un loc în care întot­deauna ne-am găsit li­niștea și inspirația, o zonă de dealuri, cu pădurea aproa­pe. Un loc simplu. Frumos prin simplitatea lui. Sim­pli­tatea e întotdeauna frumoasă. Acolo fugim de toată agitația Bucureștiului și acolo ne cla­ri­ficăm idei­le. Este un spațiu foarte intim. Asta ne-am și dorit. Ai mei au atelier acolo, două cămăruțe. Într-o parte pic­tează mama, în cea­laltă pictează tata, Nicu, fratele meu, care este artist fotograf, pozează fără odihnă și el, iar eu lucrez în grădinița din față. Acolo sculptez toată vara, în lemn. Am lucrat și în piatră. Vara e anotimp de lucru pentru noi toți, nu de odihnă. Iar universul de la Rădești e prezent în tot ceea ce facem. N-a existat vreo expo­ziție de-a mea sau de-a părinților mei care să nu fie le­gată direct sau indirect de locul acela. Cam toate se trag de acolo. Așa cum a fost, de pildă, expo­zi­ția de la Art­mark din 2010, făcută la propunerea doam­nei Ru­xan­dra Garofeanu, și pe care tot ea a nu­mit-o "Saga Ilfo­veanu”. Și să îți mai spun ceva. Eu, de pildă, am expus destul de mult în străinătate. În Ger­ma­nia, în India, în țările nordice, unde m-am simțit mai bi­ne receptat decât în țară. Am expus acolo, dar tot în ța­ră creez, de aici îmi trag seva. Și în special de la Ră­dești.

- Poți să-mi povestești puțin cum lucrezi, cum îți "moșești” tu păsările și toate celelalte apariții mito­lo­gice? De unde se trag fantezia și prospețimea sculp­tu­rilor tale?

- Cine știe, poate că de la natura mea disparată. Simt nevoia să lu­crez în mai multe direcții. De aceea, nu lucrez nicio­dată numai la o sin­gură sculptură. Fac două-trei în pa­ralel, fiecare din altă zonă. Sigur că aici e și un pericol de risipire, pen­tru că trebuie să trăiești profund și până la capăt în fiecare direcție în care te duci. Să îți trăiești lucrul. Iar asta nu e simplu. Dar ăsta-i felul meu. Însă mo­dul ăsta al meu de a fi și de a sculpta mă curăță și-mi dă și o putere a pros­pe­țimii. Și nu fac nimic alt­ceva decât sculptură. Sin­gurele mele desene sunt doar schițele pregătitoare pen­tru lucrări. Am în al­bum, de pildă, un desen cu care începe seria Pă­sărilor mele. Am vrut să-mi ima­ginez în desenul meu tre­cerea de la om la pasăre. O schiță pentru o sculptură a unei păsări-copil. Un nou-născut, de fapt.

Păsările suflet

Priveam păsările fabuloase și gigantice și toate ce­lelalte vietăți inventate de Adrian Ilfoveanu și am în­ceput să mă gândesc că, poate, ele vin dintr-un loc apar­te, mai înalt, la care nu­mai el, artistul, are acces. Și l-am rugat pe Adrian Ilfo­vea­nu să-mi spună mai multe des­pre ele. Atunci am trăit o ex­periență cu totul nouă. Adri­an a început, pur și sim­plu, să-și povestească sculp­tu­rile, și eu am simțit că in­trasem într-o altă lume, în ca­re acum vor­beam direct cu sta­tuile acelea stranii din pia­tră, lemn și bronz, și fiecare începuse, prin gura ar­tistului, să-mi spu­nă întâmplări tul­burătoare și sub­tile. Adevă­ruri surprin­zătoare și valabile pentru noi toți, și pe care nu le bănuisem, așa înțepenite în statui.

- De ce ți-ai ales să sculp­tezi tocmai păsări? Lu­crezi de 14 ani, cu osârdie neîntre­ruptă, la ele...

- Pasărea este simbolul su­fletului, simbolul mesa­ge­rului de la cer către pământ și de la pământ către cer. De fapt, păsările mele sunt sufle­te de oa­meni în corpuri de pa­săre. De asta sunt atât de di­ferite, pentru că nici noi nu sun­­tem la fel. De fapt, păsă­rile mele sunt portre­tele unor oameni pe care i-am întâl­nit și m-au impresionat și le-am trans­pus caracte­rele și sufle­tele în corpuri de pasăre. Pă­sări care tind să se înalțe către cer. Pentru că, până la ur­­mă, toți trans­mitem prin cum suntem și prin ce facem un mesaj că­tre cer. Fiecare după pu­te­rile noastre. Și cum eu am pus aceste mesaje în păsări, poate că vor ajunge mai ușor la cer.
Îi arăt lui Adrian Ilfo­veanu două păsări uri­așe, cu aripi lungi ca ale îngerilor. Păsările stră­lucesc ca aurul în lumină. De fapt, toate pă­sările lui Adrian Ilfoveanu au aripi îngerești. "Bărbat și copil”, le-a numit sculp­to­rul.

- Care e povestea băr­batului și a copilului din aceste două păsări magice?

- Sunt cioplite din lemn, pe care apoi l-am acoperit cu foiță de aur. Am vrut să su­gerez astfel o apropiere de icoa­nă. Dar înainte de toate am vrut să trasmit ideea de lumină. Păsări emanând lu­mină, ca niște aștri înaripați. Între timp, ochii mei s-au oprit pe altă pasăre, de un tra­gism sublimat. Era înaltă de trei metri și țâșnea verti­cal. De fapt, era un pui de pa­săre de bronz. Un pui scă­mo­șat, ținându-și ciocul deschis larg spre cer. De-o parte și de alta a păsării stăteau, ca două talere subțiri de balanță, două pene lungi de bronz lustruit. Se chema "Strigă­tul”.

- Cine strigă în sculptura ta, Adrian Ilfoveanu?

- Acesta e strigătul celor două laturi contrarii ale mele, care se lovesc și se freacă una de alta, ca două fa­lii tectonice. Una este zona mea lo­gi­că, rațională, cealaltă e cea sen­ti­mentală. Întotdeauna pendulez între ele. Lupta asta mi-am sculptat-o aici, lup­ta pe care-o strig și care nu-i re­zolvată încă. Și cred că frisonul ăsta nu-i doar al meu, ci e al multora. Mer­­­gând pe ideea as­ta, am făcut și o altă lucrare, pe care am numit-o "Ero­­i­ca”. E și ea o pa­săre, dar una foarte biciuită de viață. Lu­­crând lem­nul sculpturii, l-am "ata­cat” foarte pu­ternic, chiar și aripile, lăsându-i numai câteva zone lus­tru­ite. Tocmai ca să-i dau tenta asta as­pră, a unei su­ferințe aproape pa­ro­xis­tice, așa cum au în­durat-o mulți oa­meni pe ca­re viața i-a încercat, dar care trăiesc până la sfârșit în dem­ni­tate, ca niște eroi. Pentru că as­ta-i pa­sărea mea: un portret de om mar­cat de viață. Și toate ur­mele astea ale vieții noastre, eu le-am sculptat în aripi. Aripa ar fi trebuit să fie cea care ne aju­tă să zbu­­răm, dar tocmai aripi­le ni se în­gre­unează cu vre­mea, marcate de duri­tatea vie­ții. Dar lucrarea asta mai are încă o po­veste. Este făcută din ulm, un lemn extrem de dur. Ulmul l-am găsit în gră­dina Aca­demiei de Artă din București și se pare că e chiar ulmul care a fost plan­tat de Theodor Aman în secolul XIX, pe locul do­nat de el ca să fie ridicată vii­toa­rea Academie de Arte de-acum. Această con­tinuitate cu vi­sul vechiului ma­estru m-a fas­ci­nat. În plus, pentru că ulmul era foarte bătrân, sin­tetizându-i for­mele ascunse în lemnul lui, m-a dus cu gândul spre un înger.

- Pari obsedat de legă­tura asta dintre oameni, păsări și în­geri. Ce vrei să exprimi prin ea?

- Trecerea asta de la pasăre la înger mă fascinează, pentru că sufletul omului se apropie cel mai mult de în­geri și de păsări. Și toate păsările, la rândul lor, înain­tează spre îngeri, cu zborul lor cu­rat și înalt. De altfel, multe din­tre păsările mele sunt inspi­rate din lecturi. Am găsit, de pil­dă, la Ta­citus, o descriere a unei păsări din mitologia greacă. Era o pa­săre mică, Incendiaria cla­­ma­to­ria, se numea. Și pasărea asta, po­vestea Taci­tus, cât era de mică, lua în cioc bucățele de jar, fu­gea cu ele-n zbor și le arunca pe acoperișurile caselor, incen­di­ind orașele. Așa că am făcut și eu o pasăre, o "Clamatoria”. Dar am schimbat mitul gre­cesc. "In­cendiaria” mea este una a spi­ri­tului omenesc. Ea în­cear­că să incen­dieze, să ne aprindă sufle­tele prinse în ghea­­ța le­targiei. De-asta am făcut-o așa de în­vol­bu­rată, ca pe o flamă in­tensă și roșie, care se zbate pentru oa­meni și pentru su­fle­tele lor. Căci asta în­cerc eu să sculptez în păsările mele, ceea ce e de ne­sculp­tat, de ne­prins: sufletul ome­nesc și spi­ritul nostru.

Îngeresele albe

Nu toate sculpturile lui Adrian Ilfoveanu sunt mi­xa­je gracile de păsări și îngeri. Lumea lui, la fel ca și lu­mea noas­tră, este plină de po­vești cu domnițe și prin­țese. Une­ori ele se numesc Eva Prima și au corpul mai pli­nuț și niște sâni generoși, ca Venus din Wilendorf, alteori sunt frumoase ca o flacără albă, tăiată în mar­mură de Carra­ra.
- Mă fascinează di­namismul corpului feminin. Vreau să imaginez o sinteză a Evei. Ea nu poate avea un portret anume, pentru că în fiecare femeie există o Evă și atunci am preferat să pun în statuile mele doar ideea de înălțare. Spiritul Evei se înalță spre cer ca o săgeată. Cât despre Eva mea, cea făcută din marmură de Carrara, are și ea o po­veste a ei. Mi s-a întâmplat când am avut norocul să călătoresc în insula Creta și m-a impresionat teribil palatul de la Knossos. În pa­latul acela există o baie albă ca neaua, o cadă de mici dimensiuni, în care pe vre­muri se îmbăia o Prin­țesă. De asta am ales, pentru Eva mea, culoarea pietrei foar­te albă. Și, cândva, visez să-mi fac și eu o Prin­țesă. Așa cum mi-am închipuit de­ja, sub formă de păsări, por­­tretele Doamnelor și Dom­ni­țelor mele. Le-am făcut aproa­pe de dimen­siunea umană, pentru că și ele sunt îngeri ai omului. Sunt îngeresele noas­tre.

- Nu pot să nu-ți adre­sez o întrebare care mă bân­tuie de la începutul dia­logului nos­tru. Ți-au bă­tut vreodată în­gerii în geam?

- Mi se întâmplă asta foarte des când sculptez. Atunci când începi să nu mai simți oboseala lucrului, oricât de istovitor ar fi el. Dintr-o dată, începi să simți că nu mai ești tu cel care face tot ce iese din mâinile tale. Că o face, prin tine, altcineva. Atunci știu că toc­mai a trecut peste mine, umplând locul de lumină, abu­rul unui înger...