SELECŢIA "Formula AS”

Candid Stoica, "Ace­le lucruri aiu­ri­toa­re care se petrec în spa­tele sce­nei”, Editura Zip (tel. 0728/58.66.80), 536 pag.

La o editură necu­nos­cută mie, a apărut o carte sa­vuroasă, datorată unui actor căruia îi place grozav să povestească, dar şi să asculte şi reproducă poveş­ti­le auzite de la alţi oameni din lumea teatrului. Scri­itor naiv, aşa cum alţii sunt pictori naivi, Candid Stoi­ca e un maestru al rolurilor secundare, pe care cei mai în vârstă dintre dvs. şi-l amin­tesc din scheciurile de la televiziunea comunistă şi din spectacolele de pe sce­na Teatrului de Co­me­die, unde a jucat foarte mulţi ani. Neobişnuitul său pre­­nume, transformat în re­­­nume, e de fapt o poreclă că­­pătată în adolescenţă, căci părinţii lui, oameni simpli din Ferentari, nu-l ci­tiseră pe Voltaire: "După ce am că­­­zut prima oară la examenul de la Institutul de Tea­tru, angajându-mă la Teatrul Ţăndărică, am fost tri­mis la un curs de păpu­şerie la Braşov. Cursanţii erau în majoritate cursan­te. La o serată într-o casă cu gră­dină mare, gazda, o nurlie cursantă, m-a invitat afa­­ră din casă, să-i văd... gră­dina. Naiv fiind, n-am în­ţeles sen­sul invitaţiei. «Băiatul ăsta e candid rău de tot», a ex­clamat ea, şi aşa mi-a rămas numele”. După ab­sol­virea Institutului, în anii '50, la clasa Soranei Coroamă şi a lui Moni Ghelerter (unde a fost coleg cu Gheorghe Dinică şi Ma­rin Moraru), devorat de dorinţa de a fi pe scenă, pleacă la teatrul din Piatra Neamţ, joa­că apoi la cel din Ploieşti, unde e coleg cu Toma Ca­ragiu şi, în sfârşit, în 1961, când Radu Beligan în­fiin­ţează Teatrul de Co­medie, îşi va găsi locul căruia îi va ră­mâne fidel până la pensionare. De altfel, cartea e de­dicată "co­le­gilor mei din Teatrul de Comedie, care au reuşit să cre­eze un climat de relativă libertate în in­fer­nul co­mu­nisto-ceauşist”. Aceşti comedianţi de mare cla­să, ală­turi de care Candid Stoica a jucat sute şi sute de spec­ta­cole, sunt personajele cărţii, în ipostaze ine­dite, sunt vă­zuţi nu doar pe scenă, ci mai ales în afara ei, cu de­fectele şi calităţile lor ome­neşti, cu păţaniile lor cara­ghioa­se sau triste. Trebuie spus că, pe lângă pa­siunea pentru profesie, Candid Stoica e şi un mare cititor. Fiindcă iubea cărţile şi ar fi vrut să înles­nească şi colegilor săi ac­cesul la ele, a deschis în incinta tea­­trului un stand cu vânzare în 1971. Căra cu câr­ca de la depozit noi­le apa­riţii edi­­to­riale presupuse de interes in­te­lec­tual, le citea el însuşi şi le re­co­­man­da, dar cum­părători asi­dui nu avea prea mulţi: Mircea Şep­ti­lici, un om cult şi ra­fi­nat, po­liglot şi conviv fer­mecător, Con­sue­la Da­rie, pri­ma soţie a lui Iurie Darie, care cumpăra cărţi de is­toria artei, li­te­ra­tură şi filosofie pentru băiatul ei, Ducu, viitorul re­gi­zor, Li­liana Ţicău, Dumitru Rucă­rea­nu... De­si­gur, nu se poate generaliza, dar se pare că actorii nu se prea omoară cu cititul. Candid Stoica e o fericită excepţie. Şi, no­tân­du-şi har­nic toate titlurile aduse la stand în anii '70-'80, ne amin­­teşte câte cărţi valoroase - originale şi tra­duceri - s-au publicat atunci, despre co­zile de la li­bră­rii şi lis­te­le de comenzi, precum şi - pe larg - despre ma­rile spec­­ta­cole jucate cu săli arhi­pline, despre fil­mele de re­fe­rinţă ce puteau fi văzute la cinema. Toate în paralel cu Cenaclul Fla­căra, Cân­ta­rea României şi exas­­pe­ran­tele "omagii”. Decor rea­list al nenumăratelor anecdote (une­­le de tot picante) des­pre nume cu­nos­cu­te, indis­cre­ţii, bârfe şi in­trigăraie de culise este cea­u­şis­mul co­ti­dian cu tur­nă­tori şi su­pravegheri securistice, cu lip­surile şi şmeche­rii­le umi­li­toare ale "procurării” celor strict necesare, cu Radio Europa Liberă şi perna pe te­lefon, cu cen­zurarea şi uneori oprirea specta­co­le­lor. Candid Stoica şi-a notat la cald, timp de două de­ce­nii, întâmplări de la repetiţii, din turnee, de la şe­din­ţe, discuţii şi poves­tiri, însoţite de performanţe bahice ale boemei artisti­ce, farse şi păcăleli, a consemnat tot ce se întâmpla me­morabil nu doar în lumea culturală, ci şi în cea socială şi politică. Lucrurile aiuritoare, cu toată comicăria, nu e o carte frivolă.

Oliver Sacks, "Re­­venirea la viaţă”, tra­du­cere de Mihaela Doagă, Editura Hu­ma­ni­tas (tel. 0372/74.33.82), 478 pag.

Oliver Sacks este me­dic, pro­fesor de neurologie şi psihiatrie la New York şi autor al unor cărţi de un fel aparte de ştiinţă popula­ri­zată. Cărţi de succes, căci do­meniul lui, tainele cre­ierului şi ale psihicului, exercită o fascinaţie spe­cia­lă asupra fiecăruia din­tre noi. Deşi în ultimele decenii cerce­tă­torii, ajutaţi şi de perfec­ţio­narea instru­men­telor, au făcut consi­de­rabile progrese, me­ca­nis­mele de funcţionare ale cre­ierului şi corelaţia lor de fineţe cu "sufletul” are încă destule mistere. Am scris aici mai de mult despre o altă carte a lui Sacks, "Omul care îşi con­funda soţia cu o pă­­lărie”, în care povestea mai multe cazuri bizare de bol­­navi trataţi de el, ale căror anomalii aveau ex­plicaţii şti­inţifice.Curio­zi­ta­tea noastră oa­re­cum mor­bidă pen­tru cazurile medi­cale, patologice e azi ex­ploatată din plin, dovadă mul­ţi­mea serialelor TV cu spitale, doctori şi pacienţi, a fil­melor de lung metraj care îşi aleg su­biec­tele din aceas­tă zonă, a docu­men­­tarelor despre di­verse boli. Car­tea pe care v-o re­comand azi e cele­bră. După o primă edi­ţie apărută în urmă cu aproape 40 de ani, au urmat mul­te alte­le mereu actualizate şi com­­ple­tate de autor, a fost tra­dusă mai peste tot, a inspi­rat filme do­cu­­mentare, sce­narii radio­fonice, piese de teatru, precum şi un film artistic de Oscar, cu Robert de Niro şi Robin Williams, "Awakenings”. "Re­ve­nirea la viaţă” are ca su­biect prin­cipal studiile de caz pe un grup de pa­cienţi cronici in­ternaţi în spitalul-azil Mount-Car­mel din New York. Toţi sufereau de sin­droa­me post-encefa­litice, afec­ţiuni grave ale siste­mului nervos, după ce su­pra­vieţuiseră unei epidemii de ence­fa­lită letargică, un soi de boală a som­nu­lui ce fă­cuse multe victime între 1914-1927. De de­cenii, aceste persoane erau nişte morţi vii, imo­­bili şi muţi, de­pendenţi total de perso­nalul spita­lului. În 1969, când medicul înce­pător Oliver Sacks vine să lucreze la Mount-Carmel, era în fază de expe­ri­ment a nouă substanţă, des­co­perită de doctorul George Cotzias, menită să supli­nească în cre­ierul ce­lor afec­taţi de Parkin­son carenţa de do­pamină. Se­che­lele encefalitei letargice fiind în­rudite cu parkin­sonismul, dr. Sacks, interesat de su­biect din punct de vedere biologic şi fiziologic, s-a decis să admi­nistreze "le­gumelor” postencefa­li­tice acest me­di­ca­ment, numit L-Dopa. Rezul­tatul a fost mira­culos: bol­navii s-au trezit din letargia de zeci de ani, şi-au regăsit iden­titatea şi persona­lita­tea, au în­ceput să spere şi să lupte cu suferinţele ce le luaseră dreptul la viaţă. Car­tea con­ţine 20 de studii de caz strict auten­tice, ba­zate pe obser­va­ţiile doctorului, al cărui interes ştiinţific se cu­plează şi cu iu­bi­rea pentru aceşti mari sufe­rinzi. Astfel, fiecare caz, pe lân­gă descrierea me­­dicală, e şi o in­cursiune em­patică în lu­mi­le, experien­ţele, senti­mentele bolnavului. Afla­te la confluenţa dintre bio­logie şi bio­grafie, dintre stilul şti­in­ţific şi cel anec­dotic-narativ, însoţite de me­ditaţii despre natura uma­nă în general, ca­zu­rile doctorului Sacks sunt, fiecare în alt fel, tulburătoare în tragis­mul lor. Căci, după re­ve­nirea spectacu­loa­să la viaţă, în­so­ţită de eu­forie, după o pe­rioa­dă de evoluţie bună, L-Do­pa îşi arată şi efec­tele se­cundare: stări im­pre­vi­zi­bile, stranii, de la sen­si­bi­li­za­rea ex­tre­mă la com­por­ta­mente abe­rante, ob­sesii, ma­nii, halucinaţii, buli­mie, crize de fu­rie, recă­derea în apa­­tie. Sunt multe ob­ser­vaţii intere­san­te, co­mune mai mul­tor cazuri, de exem­plu despre pu­­te­rile tămădui­toare ale muzicii, ale atin­ge­rilor tan­dre, ale dialogului, ale râsului (lucruri des­pre care s-a scris frecvent şi în revista noastră). Sau des­pre modul cum evoluţia unei boli depinde şi de per­so­nalitatea pa­cientului, de starea lui de spirit, de spe­ran­ţa în vin­de­care. Fiecare caz în parte e o po­veste ex­traordinară, iar concluzia lui Oliver Sacks e că, dincolo de con­side­rentele medicale şi pur chi­mice, pentru a-i găsi leacul, trebuie să studiezi atent bolnavul, cu tot ce-i alcătuieşte fiinţa.

Bill Bryson, "Însemnări dintr-o ţară ma­re”, traducere de Cornelia Bucur, Editura Curtea Veche (tel. 021/222.25.36), 326 pag.

Am găsit pentru dvs. o carte foarte simpatică: se ci­­teşte uşor şi puteţi călători cu ea prin America stând aca­să.În plus, numeroase pasaje sunt de un haz ire­zistibil: de mult n-am mai râs atâta citind, dar e drept că eu am râsul lesne. Autorul ei, Bill (William Mc. Guire) Bryson, e un jurnalist american originar din Iowa, care are acum vreo 60 de ani. După primii ani de studenţie, a părăsit campusul universitar şi a voiajat îndelung prin Europa, căutând o ţară unde să-i placă să trăiască. Şi-a completat totuşi stu­diile, înainte de a se stabili în 1977 în Marea Bri­ta­nie (atras, bănuiesc, şi de umorul en­glezesc), s-a în­su­rat cu o engle­zoaică, şi-au mărit familia cu patru copii şi, atât de talentat fiind, a ajuns să lucreze la "Times” şi "The Independent”, ziare foarte citite, unde şi-a făcut un nume. După două decenii însă l-a apucat dorul de locurile de baştină şi împreună cu tot familionul s-a mutat înapoi în SUA. La rugămintea foştilor colegi bri­tanici, a acceptat să ţină într-o revistă englezească o rubrică săptămânală despre viaţa co­tidiană din Ame­rica a omului de rând. Aceste articole, de trei pagini fie­care, sunt adunate în cartea pe care vi-o recomand azi şi care s-a bucurat de suc­ces internaţional. Din pre­zentarea editurii aflăm că în 2003 Bill Bryson a decis că tot în Anglia îi plăcea mai tare şi s-a întors definitiv. Bine a făcut, fiindcă englezii îl apreciază atât de mult, încât l-au numit Cavaler Onorific al Imperiului Brita­nic, Emisar al Moştenirii Culturale Engleze, ocupă funcţia de rector al Universităţii din Durham şi i s-a de­cernat la Dublin, pentru cărţile lui, Premiul James Joyce (între volumele pu­blicate are şi unul despre iden­titatea şi starea de spirit a naţiunii britanice, În­sem­nări de pe o insulă mică, în curs de apariţie şi la noi, tot la Curtea Veche). Bill Bryson nu e - şi nici nu are pretenţie să fie - un mare scriitor. E doar un jur­nalist inteligent, cu simţ de observaţie şi umor, cu o scriitură limpede şi vioaie, care ştie să-şi extragă din propriile experienţe aspecte semnificative despre o societate, cu organizarea ei instituţională, mentalităţile, obiceiurile, regulile ei scrise şi nescrise, absurdităţile şi limitele ei. Când s-a hotărât să revină în SUA, "englezitul” Bryson a căutat un oră­şel liniştit, de modă veche, fără crimina­li­tate şi chiar l-a găsit: se numeşte Hanover, e în New Hampshire (un stat cu 85% din su­­pra­faţă împă­durită) şi are o uni­ver­sitate bi­ne cotată, Darthmouth. Cel mai mult l-au atras aici ati­tudinea prietenoasă a oa­me­nilor, mo­dul dezinteresat cu care îşi oferă ajutorul, so­lidaritatea ("după ce soţia şe­fu­lui de secţie de poliţie şi-a pierdut pă­rul în ur­ma chimioterapiei, toţi po­liţiştii şi po­liţistele s-au ras în cap ca s-o facă pe femeie să se simtă mai puţin stingheră”). În Ha­nover, ni­meni nu încuie nimic, nici case, nici maşini. "Oamenii îşi lasă li­niş­tiţi bici­cleta de 500 de dolari spri­jinită de un co­pac şi pleacă la cum­părături. Şi dacă ar fu­ra-o cineva, sunt aproape convins că vic­tima ar alerga după hoţ strigând: - Puteţi s-o lăsaţi pe Wilson Avenue nr. 32 când ter­minaţi cu ea, vă rog?”. Inexistenţa hoţilor în statul New Hampshire are două motive: "Unu, pentru că aici nu există piaţă pentru obiecte fu­rate. Indiferent pe lângă cine te dai în New Hampshire spunând: «Nu vrei să cumperi un casetofon de maşină?», o să se uite la tine ca la un nebun şi o să-ţi răs­pundă: «Nu, maşina mea are deja ca­setofon». După care per­soana te reclamă la poliţie şi - acesta e al doi­lea motiv - poliţia vine şi te împuşcă”. De cumsecă­denia caldă, di­recteţea şi lipsa de ifose a ve­ci­nilor se bucură mai ales so­ţia lui Bill, obişnuită cu poli­teţea rece, rezerva şi discreţia in­di­ferentă a conaţionalilor ei. Autorului însă, care a ple­cat la 21 de ani şi s-a întors la 44, Ame­rica i se pare o com­bi­naţie în­tre familiarul re­con­fortant şi ne­cunoscutul bizar, e în ace­laşi timp în elementul său şi în afara lui. De aceea găseşte şi multe as­pecte ne­con­ve­na­bile, de la in­fernala birocraţie şi difi­cul­tatea de a completa formu­lare cu ru­brici absurde, la ne­nu­mă­ra­tele legi şi reguli ce diferă de la stat la stat, de la ig­noranţa americanilor în materie de cul­tură generală la progra­me­le idiotizante de la tele­vi­zor, de la faptul că ni­meni nu merge pe jos, la cum­pără­tu­rile în exces (un ade­vărat sport naţional), de la corec­ti­tudinea politică la pre­ferin­ţe­le culinare uni­for­mizate. To­tul luat personal, bo­nom şi cu autoironie, ast­fel încât la sfâr­şitul cărţii îl simţi pe Bill ca pe un prieten cu care îţi fa­ce plăcere să călătoreşti îm­­preună.