Când cititorii devin scriitori... Cea mai frumoasă poveste de dragoste

Prinţul meu cu ochi albaştri

Era o zi frumoasă de mai. Razele aurii ale soa­relui îmi mângâiau faţa. Florile de pe aleea ca­sei noastre îşi învioraseră culo­rile şi parfumul. Mi­rosea ca în rai. Locuiam într-un cartier măr­gi­naş al Bucu­reştiului, într-o că­suţă mi­că, dar curată. De când ma­ma mu­rise, ucisă de o boală necru­ţă­toare, trebuia să am grijă şi de cele două surori mai mici de­­cât mine. Mă gră­­beam să a­jung la doamna Ma­tilde, unde munceam de câţiva ani, aju­tând-o în gospodărie.
Fiul ei cel mic, Radu, elev în cla­sa a XII-a la liceu, îm­plinea 18 ani şi se făcea petrecere mare, de ma­jo­rat, cu colegii şi colegele lui. Radu era mai mare decât mine cu doi ani şi îl simţeam ca pe un frate, care îmi lua apărarea când eram jignită de alţi copii. Era un băiat frumos, cu trup atletic, lucrat la sala de forţă, şi cu doi ochi mari şi albaştri, care se întunecau când îl supărai cu ceva. Îl plăceam pe Radu, dar ştiam că nu puteam în­drăzni prea mult. El era frumos şi dintr-o familie înstărită. Eu, Crenguţa, aşa cum îmi spuneau ai mei, proveneam dintr-o familie săracă, cu mamă ro­mâncă şi tată ţigan. Deşi pe la spate unii îmi mai spu­neau "ţi­găn­cuşa”, am avut noroc că am moş­tenit tenul alb al ma­mei, şi ochii de foc ai tatălui meu. Tot de la ta­ta moş­tenisem şi pă­rul negru, ondulat, pe care-l îm­pleteam în­tr-o coadă la spate. De multe ori, Radu intra ca o fur­tună în bucă­tărie, ciugulea în grabă din ce-i plă­cea, mă săruta pe obraz şi mă tachina, spunân­du-mi:
- Ce face ţigăncuşa mea astăzi? Cum stă cu amo­rul? Mă cam îmbufnam, dar mă obişnuisem şi îi răs­pundeam:
- Ţiganca face bine, dar prinţul Radu? Râdea şi pleca...
Au început să sosească invitaţii. Am remarcat toa­letele fetelor, care pentru mine erau superbe. Un sâm­bure de invidie mi se cuibărise în suflet, dar, ocro­titor ca de obicei, Radu îmi aducea la bucătărie să văd ca­dourile pe care le primea. Era cu adevărat fericit, era în extaz, devenise major. Noaptea, târziu, când invi­taţii au plecat, a venit la mine şi mi-a spus:
- Tu nu mi-ai luat nici un cadou?
- Ba da, ţi-am luat o cămaşă ca s-o ai aproape de ti­ne, dar e modestă şi m-am jenat s-o aduc.
Fiindcă între timp se făcuse noapte, m-a condus aca­să, ca să-i dau şi cadoul. Nu departe de locuinţa lui Ra­du se afla o casă părăsită, ai cărei locatari plecaseră în străinătate. Fiul lor era prieten cu Radu şi-i lăsaseră cheia. Când am ajuns în dreptul ei, Radu mi-a spus:
- Crenguţa, vino cu mine! Şi-a petrecut mâna după mijlocul meu, s-a uitat la mine cu ochii lui mari şi al­baştri şi m-a sărutat. Mi-a spus, râzând, că sunt ţiganca lui, că simte că îi sunt hărăzită şi că suntem făcuţi unul pentru altul. Mi-a spus că mă iubeşte şi este îndrăgostit de mult timp de mine. Mi-a mai spus că se va căsători cu mine, trecând peste toate piedicile. M-am uitat în ochii lui şi am simţit că mă topesc. N-am schiţat nici cel mai mic gest de îm­po­trivire, lăsându-mă iu­bită de el. Era prima dată când mă dă­ruiam unui bărbat. Îl iu­beam cu ade­vărat pe prinţul meu cu ochi al­baştri, dar aveam să lupt pen­tru feri­ci­rea noastră. Rămăsesem în­săr­ci­na­tă. Odată cu pân­tecul, care în­cepuse să crească, creştea şi neliniş­tea că va tre­bui să le spun tuturor adevărul. Ta­tei, dar şi doamnei Ma­tilda. I-am spus şi ea m-a dat afară, fără nici un cuvânt. Dar Radu s-a comportat ca un prinţ. A re­cunoscut fetiţa, care-i seamănă foar­te mult, s-a mutat la mine, şi după câtva timp ne-am căsătorit, împotriva vo­inţei mamei lui. Astăzi, alături de fetiţa noastră, An­dreea, ne consi­de­răm o fa­mi­lie fericită. Ajutată de Ra­du, am reuşit să termin li­ceul, iar Radu este student la fă­ră frecvenţă. Între timp, s-a îm­blânzit şi d-na Ma­til­da, şi Andreea a devenit, aşa cum îi spune, "lu­mi­na ei”. Dra­gostea mea pen­­tru fetiţă şi soţul meu es­te ne­măr­ginită. Îi mul­­­ţu­mesc lui Dum­ne­zeu pentru desti­nul meu.
GALAN ANA - Bucureşti

Năluca din Retezat

Dintotdeauna am iubit natura. M-am născut şi am copilărit la ţară. Încă mai locuiesc la ţară, în­­­tr-un mic sătuc pierdut prin­­tre dealuri. Copilăria mi-am petrecut-o hoinărind prin pă­duri. Eram un sin­guratic. Pro­blemele familiale m-au făcut să mă închid în mi­ne, să nu comunic... Ori­cum, nu a­veam cu cine să co­munic pentru că nu aveam prieteni. Ca­sa mea e si­tua­tă la mar­ginea satului şi dacă priveşti pe fereastră poţi să vezi Re­te­zatul. Chiar dacă eram atât de aproape de munţi, nu am fost niciodată pe Retezat până la sfârşitul clasei a XII-a, când a venit verişoara mea pe la mine şi m-a întrebat dacă nu vreau să merg pe munte cu ea. Am ac­ceptat într-o clipită. Au mai venit şi câţiva prieteni şi co­legi de-ai mei. Am mers cu maşina până la Cârnic şi de acolo am urcat pe jos, până la Pietrele, unde ne-am aşezat tabăra. Am stat la munte doar cinci zile, însă acele zile urmau să fie cele mai fericite zile din viaţa mea.
Era pe la începutul lui august, vremea era frumoasă şi era plin de turişti. Erau atât de mulţi turişti, încât abia am găsit loc pentru corturi. Când am ajuns sus eram frânt de oboseală. După ce am instalat cortul, am mân­cat ceva şi m-am culcat. Am dormit foarte prost. Eu de-abia dorm în pat, dacă ştiu că nu e al meu, ce să mai vorbim de dormit în cort, într-un sac de dormit şi înghesuit alături de alte cinci persoane. M-am trezit pe la cinci dimineaţa. Încă nu răsărise soa­re­le. M-am dus la pârâu să mă spăl pe faţă. M-am clă­tit pe ochi şi, când mi-am ridicat privirea, am văzut-o.
Stătea pe o stâncă şi aştepta în tăcere răsăritul soa­relui. Am rămas pironit locului şi o priveam fermecat. Chiar dacă părea cufundată în meditaţie, şi-a dat seama că o privesc şi m-a întrebat, cu cea mai suavă voce pe care am auzit-o vreodată, ce doresc. Până să-mi revin din visarea în care căzusem şi să-i dau un răspuns, m-a invitat să privesc răsăritul alături de ea. Nu am re­fu­zat-o şi m-am aşezat cuminte pe stâncă, privind cu ne­saţ spre vârfurile munţilor, de unde, pentru a nu ştiu câta oară, avea să renască soarele. Am vrut să mă pre­zint, însă mi-a făcut semn să tac. Am privit răsăritul con­tem­plând mi­nunata fiinţă lângă care aveam pri­vi­le­giul să stau. Ceea ce m-a atras şi m-a deter­mi­nat să-i ac­cept fă­ră ezitare in­vi­taţia nu a fost atât frumuseţea ex­te­rioară, cu toate că ar fi făcut-o geloasă pe însăşi prea frumoasa Afrodita, cât gingăşia ei, mo­dul ei de a fi şi de a vorbi, calmul şi sta­rea de linişte ce mi le insu­fla.
Avea ochi mari, căprui închis, cu ge­ne lungi ce con­trastau cu lumino­zitatea feţei; părul castaniu, lung şi on­dulat, lăsat despletit să cadă în valuri pe spate; bu­zele subţiri, de un roşu aprins, con­turate într-un etern zâm­bet... "Nora”, îmi spusese ea trezindu-mă din re­veria ce-mi cuprinsese mintea. "Cătălin”, i-am răs­puns în mod mecanic şi sobru, pe­cetluind parcă un legă­mânt. Tot tim­pul cât am stat la munte am fost de nedes­părţit. Era din Timişoara şi venise la munte din dorinţa de a evada în natură. Venise singură şi avea cortul am­plasat puţin mai departe de al nostru. Mai mult de pre­nume şi de localitatea de domiciliu nu am aflat. Şi nici nu voiam să ştiu mai multe. Pentru prima dată cuiva îi păsa de mine. Pentru prima dată cineva mă accepta aşa cum eram, fără să întrebe de unde sunt, ce fac, ce fac părinţii. Fără să-i pese de aparenţe şi fără să aibă preju­decăţi. Atunci am înţeles pentru prima dată de ce răsare soa­rele, de ce înverzesc copacii, de ce în­floresc florile şi de ce cântă păsările. Am înţeles ce în­seamnă să iu­beşti pe cineva şi să fii iubit. Pentru prima dată sim­ţeam că viaţa are sens şi că merită trăită. Tră­iam cu ade­vă­rat. Nu mai eram singur. Era lângă mine şi asta era tot ceea ce conta. Eram împreună. Vorbeam vrute şi ne­vru­te, fă­ceam planuri, visam cu ochii des­chişi şi totul era per­fect.
În dimineaţa premergătoare plecării am dormit mai mult decât de obicei şi, când m-am trezit, cortul Norei nu mai era. Am întrebat la cabană şi mi-au spus că ple­case mai de dimineaţă. Am coborât în goană până la Cârnic, însă nu am mai găsit-o. Plecase. Plecase fără să-şi ia rămas bun, fără să-mi spună de ce, fără să zică vreun cuvânt. Plecase şi luase cu ea nopţile în care adormeam îmbrăţişaţi în faţa focului, dimineţile în care priveam beţi de plăcere răsăritul de soare, luase cu ea cântecele de tabără şi mângâierile ei. Îmi luase inima şi sufletul, visele şi speranţele, îmi luase ra­ţiu­nea de a fi... stăteam năuc, cuprins de deznădejde, pri­vind în de­părtare. O în­treagă lume de vise clădită pe ilu­zii în­ce­pea să se pră­buşească... o pierdusem. Ple­ca­se şi nu mi-a lăsat decât tristeţe, durere, un suflet pus­tiit de re­grete şi amără­ciune, aduceri aminte şi speran­ţe... spe­ranţa că poate o voi mai revedea cândva. Nu am mai revăzut-o nicio­dată.
A trecut ceva vreme de atunci, dar şi acum îmi aduc aminte de râsul ei cristalin şi sincer la glumele me­le stângace, de ochii ei ce străluceau în lumina fo­cului de tabără în nopţile în care priveam cerul îm­pre­ună. Încă mai simt mirosul ameţitor de cicoare şi ia­somie al pielii ei ce se amesteca cu mirosul de brad şi de pin, încă mai simt atingerea părului ei când pri­veam cerul şi se aple­ca să mă sărute. Şi acum mai aud sunetul paşilor ei când alergam prin pădure, încă îmi mai ard buzele de la mângâierea primului sărut, încă îi mai aud respiraţia şi bătăile inimii când stăteam ore întregi pierduţi în îm­brăţişări nesfârşite..., încă... încă mai sper...
CĂTĂLIN

Autobuzul 105

Visul tainic al fiecărei adolescente este de a trăi o poveste de dragoste... ca-n poveşti! Sufle­tul ei tânăr este capabil de atâta afecţiune, emoţie, spi­rit de sacrificiu. Pentru cele mai norocoase dintre noi, vi­sul se transformă în realitate. Fericirea asta eu am tră­it-o în urmă cu 20 de ani. Era o toamnă caldă, co­bo­râ­sem din autobuzul 105, cu care mă întorceam de la cursuri, din Politeh­nică. Înainte de a merge acasă, aveam de făcut câteva cum­părături. Când suntem pri­viţi cu insistenţă de ci­neva, simţim intensitatea ochilor care ne urmăresc.Aşa mi s-a întâmplat şi mie, în acea zi de octombrie. Am sim­ţit că sunt privită intens, m-am întors şi am des­coperit un tânăr care venea după mine. Pur şi simplu mă urmărea. M-am oprit şi l-am în­trebat ce vrea. Avea o privire blândă, sfioasă, era roşu de emo­ţie până în albul ochilor. A bălmăjit câteva cuvinte ne­înţelese, apoi a plecat. Îl speriasem probabil. Întâl­ni­rea aceasta a fost cea mai importantă din viaţa mea şi lu­crul acesta l-am simţit chiar atunci, ca şi cum îngerul meu păzitor mi-ar fi spus: "Atenţie, Dumnezeu ţi-a tri­mis alesul!”. La vremea aceea, inima mea era încă în­căr­cată de senti­mente confuze, dureroase, pentru prima mea dragoste, care se născuse pe băncile liceu­lui, în care crezusem ani de-a rândul şi care s-a dovedit a fi o iluzie, un vis de adolescentă.
Întâlnirea de pe stradă m-a marcat însă profund. Mă întrebam cine este necunoscutul sfios care m-a urmărit şi a dispărut fără să fi înţeles ce vrea. Răs­pun­sul avea să vină peste câteva zile, când, aflându-mă într-o sală a Facultăţii de Automatică din Bucureşti, în faţa mea se afla chiar el, necunoscutul misterios, ca­re, trăgând adânc aer în piept, mi-a spus: "Mă nu­mesc Buşe, şi sunt rudă cu preşedintele Statelor Uni­te”. Şi mi-a scris pe un bileţel numărul de telefon. Eram colegi de facul­tate. Din clipa aceea, am devenit şi cei mai buni pri­eteni. A fost sprijinul meu cel mai si­gur, într-o perioadă în care eram copleşită de probleme profesionale, fa­mi­liale, sentimentale. M-a cucerit prin răbdare, încredere, se­­riozitate, inteligenţă, bunătate. Şi astăzi, după aproa­pe 15 ani de căsnicie, este la fel de blând, sincer, sfios şi corect. Sper ca băieţelul nos­tru, în vârstă de 12 ani, care fizic îi seamănă perfect, să-i moştenească şi inima mare, capabilă să dăruiască atâta dragoste, linişte şi în­cre­dere.
Aceasta este povestea mea de dragoste, pe care eu o doresc fără sfârşit.
BUŞE IANINA - Bucureşti

"Dragostea se conjugă doar la timpul prezent”

Draga Sânziana,
Citesc frecvent Revista "Formula As” şi mă re­gă­sesc adesea în diverse fragmente din scrisorile venite de la cititorii voştri, în poveştile şi mărturisirile publi­cate în paginile revistei. Tresar de fiecare dată când citesc câte o întâmplare în care binele învinge răul, mă întristez când cineva povesteşte despre o iubire neîmpărtăşită sau despre câte o dramă cu despărţiri dureroase şi mă gândesc mereu cum aş fi reacţionat eu în situaţiile prezentate.
Îţi scriu acum, pentru a-ţi spune şi povestea mea, o poveste despre doi oameni care se iubesc fără mar­gini şi fără reguli, cu gândul că poate vor mai exista şi alţi cititori care se vor regăsi în rândurile de mai jos.
Am iubit întotdeauna total şi puternic, am iubit mult, şi de fiecare dată când începeam o nouă iubire aveam impresia că "acum” şi "aici” sunt mai reale şi mai autentice decât vechiul "atunci” şi "acolo”, pe ca­re le împingeam în spate, aşternând peste vechile răni o nouă iubire. Mereu, sub vraja unei noi în­dră­gos­teli, durerea unei trădări dispărea, refuzul devenea bucurie, iar lipsa de comunicare se transforma nu­maidecât în zâmbet, lăsând loc unui nou început.
M-am dezvăluit în faţa fiecărui om pe care l-am iubit, de fiecare dată parcă mai mult şi mai profund, fără urmă de regret, ca o ceapă pe care o dezbraci în fiecare zi de câte o foiţă. Însă ştiam, undeva, într-un colţ ascuns de suflet, că după atâtea dezvăluiri va veni invariabil şi momentul în care voi rămâne fără niciun strat, căci, mă gândeam eu, nimic pe lume nu e veşnic, iar lucrurile bune trebuie să aibă şi ele, până la urmă, un sfârşit.
Mai întâi a fost Adrian. Ochi albaştri ca cerul şi zâmbet de copil. Pe el l-am iubit pe fugă, fiindcă la 15 ani, nu ştiam încă faptul că dragostea nu se mă­nân­că cu polonicul, ci se gustă cu inima. După o re­laţie de aproape un an, într-o zi, pur şi simplu nu a mai răspuns. M-a lăsat să-l aştept pe o bancă într-un parc şi a dispărut fără nicio vorbă, fără nicio urmă, lă­sând în loc doi ani de chin care au urmat. L-aş fi iubit o viaţă şi l-aş fi putut ridica cu entuziasmul meu de atunci până la cer. Dar a plecat.
Mai apoi a fost Eugen. Suflet blând şi fire calmă. L-am iubit pentru ceea ce era el şi nu aş fi putut fi eu niciodată şi pentru felul în care vindeca toate rănile. L-am iubit nopţile şi zilele, neîntrerupt, timp de 10 ani. L-am iubit fără întrebări şi fără răspunsuri, cu privirea aţintită doar către viitor. Dar a uitat pentru o secundă de noi doi şi a trădat. Iar atunci am plecat eu, cu ce aveam pe mine şi fără nicio fărâmă rămasă de încredere în oameni.
Acum este Cătălin. Iar acest "acum” pare mai real decât tot ce a fost. Pare mai puternic, mai actual, mai profund şi mai autentic decât orice. Toate iubirile de liceu s-au făcut mici de când l-am cunoscut, toate suferinţele din trecut au dispărut, toate rănile s-au acoperit şi s-au vindecat unele pe altele.
Pe Cătălin l-am cunoscut la scurt timp după una din despărţirile mele trecute. Cu sufletul gol şi fără o direcţie precisă în faţă, convinsă fiind că trăiesc, într-un final, acel moment în care nu mai e nimic din mine ce poate fi descoperit, l-am văzut ca prin ceaţă. Încerca subtil să îşi facă loc spre inima mea, găsind pretext după pretext să-mi fie în preajmă în fiecare zi. Tocmai ieşise şi el dintr-o relaţie ce durase câţiva ani, terminată prost şi nefiresc de urât, şi căuta în jur o salvare, care să-i vindece neputinţa de a mai iubi şi să-i şteargă durerea. Eram amândoi ca doi orbi care căutau pe bâjbâite ceva, orice, în întuneric. Şi ne-am găsit. Ne-am apropiat din prima clipă, şi nu ştiu nici azi, după aproape doi ani de viaţă comună, ce ne-a ţinut împreună până acum. Nu ne potrivim deloc ca firi, nu ne completăm în niciun domeniu, ba chiar sunt zile în care nu reuşim să ne înţelegem defel. Dar îl iubesc, pentru că reînvăţ, alături de el, să iubesc şi să mă redescopăr pe mine. Pentru că intru în fiecare di­mineaţă într-un joc în care mi se arată că încrederea poa­te fi reconstruită şi remodelată, chiar dacă pare pierdută definitiv, că lumea poate fi văzută şi în alte culori în afară de alb şi negru, că dragostea are une­ori nuanţe şi că frica şi suferinţa pot fi şterse nu prin izolare şi tăcere, ci numai cu o nouă iubire.
Nu încercăm să ne schimbăm unul pe celălalt, nu ne modelăm, nu ne constrângem şi nu ne limităm, ci ne iubim fără regulile ştiute de toată lumea. Regulile noastre se nasc şi se schimbă în fiecare clipă, mereu altele şi mereu unele care ne uimesc şi pe noi. Trăim cu ceea ce am rămas amândoi din relaţiile trecute şi cu ceea ce inventăm împreună în fiecare zi, cu re­grete, cu amintiri, cu bucurii şi cu tristeţi, găsind me­reu un motiv în plus să mergem mai departe. Fără ju­răminte, fără promisiuni, fără toate lucrurile lumeşti care ar putea să şteargă magia dintre noi.
În ultimii doi ani, am plecat de multe ori cu gân­dul departe, copleşită de frica unui nou sfârşit, de teama de a fi din nou trădată sau doborâtă de alte amintiri, apoi a plecat el de multe ori, probabil ne­maiputând suporta rătăcirile şi temerile mele, însă am rămas împreună până în ziua de azi, nici eu nu ştiu cum şi de ce.
Am învăţat, fiind cu el, că iubirea nu se termină aşa cum ai termina de băut un pahar cu apă, că dra­gostea nu are capăt şi nici exclusivitate şi că doar ea te ţine în viaţă, atunci când toate celelalte lucruri din jurul tău se clatină. Am învăţat că indiferent cât de greu îţi e câteodată să te ridici de jos, merită să în­cerci şi să-ţi dai ţie, din nou, şansa de a mai iubi încă o dată şi încă o dată. Am înţeles că atunci când iu­beşti, simpla prezenţă a persoanei iubite te îndeamnă să faci lucruri la care nici nu te-aştepţi, că, deşi pare im­posibil, deşi uneori nici tehnica şi nici legile fizice nu pot fi explicate, unele lucruri se întâmplă, răstur­nând chiar şi legile gravitaţiei.
Cred acum, după nişte ani în care am trecut prin diverse urcuşuri şi coborâşuri, că nu ai nicio scuză să nu iubeşti, că trebuie să pleci, pur şi simplu, dintr-o relaţie atunci când simţi că sentimentul s-a dus şi nu mai e nimic în loc, dar că trebuie să rămâi împreună cu cineva şi să lupţi, indiferent cât de greu e, atunci când iubeşti cu adevărat.
Am învăţat că suferinţele repetate din dragoste nu ştirbesc nici frumuseţea vieţii, şi nici nu-ţi închid su­fle­tul, ci te fac mai atent la ceea ce poţi da şi la ceea ce devii ca om cu trecerea timpului. Am învăţat că viaţa e atât de scurtă, încât compromisurile nu îşi au ni­­ciodată locul, şi că suferinţa din dragoste e is­pă­şitoare şi benefică, numai dacă ştii cum să o priveşti.
Am învăţat acum, după mult timp, că dragostea se conjugă numai la timpul prezent.
IOANA CAMELIA - Târgu-Mureş