La o editură necunoscută mie, a apărut o carte savuroasă, datorată unui actor căruia îi place grozav să povestească, dar și să asculte și reproducă poveștile auzite de la alți oameni din lumea teatrului. Scriitor naiv, așa cum alții sunt pictori naivi, Candid Stoica e un maestru al rolurilor secundare, pe care cei mai în vârstă dintre dvs. și-l amintesc din scheciurile de la televiziunea comunistă și din spectacolele de pe scena Teatrului de Comedie, unde a jucat foarte mulți ani. Neobișnuitul său prenume, transformat în renume, e de fapt o poreclă căpătată în adolescență, căci părinții lui, oameni simpli din Ferentari, nu-l citiseră pe Voltaire: "După ce am căzut prima oară la examenul de la Institutul de Teatru, angajându-mă la Teatrul Țăndărică, am fost trimis la un curs de păpușerie la Brașov. Cursanții erau în majoritate cursante. La o serată într-o casă cu grădină mare, gazda, o nurlie cursantă, m-a invitat afară din casă, să-i văd... grădina. Naiv fiind, n-am înțeles sensul invitației. «Băiatul ăsta e candid rău de tot», a exclamat ea, și așa mi-a rămas numele”. După absolvirea Institutului, în anii '50, la clasa Soranei Coroamă și a lui Moni Ghelerter (unde a fost coleg cu Gheorghe Dinică și Marin Moraru), devorat de dorința de a fi pe scenă, pleacă la teatrul din Piatra Neamț, joacă apoi la cel din Ploiești, unde e coleg cu Toma Caragiu și, în sfârșit, în 1961, când Radu Beligan înființează Teatrul de Comedie, își va găsi locul căruia îi va rămâne fidel până la pensionare. De altfel, cartea e dedicată "colegilor mei din Teatrul de Comedie, care au reușit să creeze un climat de relativă libertate în infernul comunisto-ceaușist”. Acești comedianți de mare clasă, alături de care Candid Stoica a jucat sute și sute de spectacole, sunt personajele cărții, în ipostaze inedite, sunt văzuți nu doar pe scenă, ci mai ales în afara ei, cu defectele și calitățile lor omenești, cu pățaniile lor caraghioase sau triste. Trebuie spus că, pe lângă pasiunea pentru profesie, Candid Stoica e și un mare cititor. Fiindcă iubea cărțile și ar fi vrut să înlesnească și colegilor săi accesul la ele, a deschis în incinta teatrului un stand cu vânzare în 1971. Căra cu cârca de la depozit noile apariții editoriale presupuse de interes intelectual, le citea el însuși și le recomanda, dar cumpărători asidui nu avea prea mulți: Mircea Șeptilici, un om cult și rafinat, poliglot și conviv fermecător, Consuela Darie, prima soție a lui Iurie Darie, care cumpăra cărți de istoria artei, literatură și filosofie pentru băiatul ei, Ducu, viitorul regizor, Liliana Țicău, Dumitru Rucăreanu... Desigur, nu se poate generaliza, dar se pare că actorii nu se prea omoară cu cititul. Candid Stoica e o fericită excepție. Și, notându-și harnic toate titlurile aduse la stand în anii '70-'80, ne amintește câte cărți valoroase - originale și traduceri - s-au publicat atunci, despre cozile de la librării și listele de comenzi, precum și - pe larg - despre marile spectacole jucate cu săli arhipline, despre filmele de referință ce puteau fi văzute la cinema. Toate în paralel cu Cenaclul Flacăra, Cântarea României și exasperantele "omagii”. Decor realist al nenumăratelor anecdote (unele de tot picante) despre nume cunoscute, indiscreții, bârfe și intrigăraie de culise este ceaușismul cotidian cu turnători și supravegheri securistice, cu lipsurile și șmecheriile umilitoare ale "procurării” celor strict necesare, cu Radio Europa Liberă și perna pe telefon, cu cenzurarea și uneori oprirea spectacolelor. Candid Stoica și-a notat la cald, timp de două decenii, întâmplări de la repetiții, din turnee, de la ședințe, discuții și povestiri, însoțite de performanțe bahice ale boemei artistice, farse și păcăleli, a consemnat tot ce se întâmpla memorabil nu doar în lumea culturală, ci și în cea socială și politică. Lucrurile aiuritoare, cu toată comicăria, nu e o carte frivolă.
Oliver Sacks, "Revenirea la viață”, traducere de Mihaela Doagă, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 478 pag.
Oliver Sacks este medic, profesor de neurologie și psihiatrie la New York și autor al unor cărți de un fel aparte de știință popularizată. Cărți de succes, căci domeniul lui, tainele creierului și ale psihicului, exercită o fascinație specială asupra fiecăruia dintre noi. Deși în ultimele decenii cercetătorii, ajutați și de perfecționarea instrumentelor, au făcut considerabile progrese, mecanismele de funcționare ale creierului și corelația lor de finețe cu "sufletul” are încă destule mistere. Am scris aici mai de mult despre o altă carte a lui Sacks, "Omul care își confunda soția cu o pălărie”, în care povestea mai multe cazuri bizare de bolnavi tratați de el, ale căror anomalii aveau explicații științifice. Curiozitatea noastră oarecum morbidă pentru cazurile medicale, patologice e azi exploatată din plin, dovadă mulțimea serialelor TV cu spitale, doctori și pacienți, a filmelor de lung metraj care își aleg subiectele din această zonă, a documentarelor despre diverse boli. Cartea pe care v-o recomand azi e celebră. După o primă ediție apărută în urmă cu aproape 40 de ani, au urmat multe altele mereu actualizate și completate de autor, a fost tradusă mai peste tot, a inspirat filme documentare, scenarii radiofonice, piese de teatru, precum și un film artistic de Oscar, cu Robert de Niro și Robin Williams, "Awakenings”. "Revenirea la viață” are ca subiect principal studiile de caz pe un grup de pacienți cronici internați în spitalul-azil Mount-Carmel din New York. Toți sufereau de sindroame post-encefalitice, afecțiuni grave ale sistemului nervos, după ce supraviețuiseră unei epidemii de encefalită letargică, un soi de boală a somnului ce făcuse multe victime între 1914-1927. De decenii, aceste persoane erau niște morți vii, imobili și muți, dependenți total de personalul spitalului. În 1969, când medicul începător Oliver Sacks vine să lucreze la Mount-Carmel, era în fază de experiment a nouă substanță, descoperită de doctorul George Cotzias, menită să suplinească în creierul celor afectați de Parkinson carența de dopamină. Sechelele encefalitei letargice fiind înrudite cu parkinsonismul, dr. Sacks, interesat de subiect din punct de vedere biologic și fiziologic, s-a decis să administreze "legumelor” postencefalitice acest medicament, numit L-Dopa. Rezultatul a fost miraculos: bolnavii s-au trezit din letargia de zeci de ani, și-au regăsit identitatea și personalitatea, au început să spere și să lupte cu suferințele ce le luaseră dreptul la viață. Cartea conține 20 de studii de caz strict autentice, bazate pe observațiile doctorului, al cărui interes științific se cuplează și cu iubirea pentru acești mari suferinzi. Astfel, fiecare caz, pe lângă descrierea medicală, e și o incursiune empatică în lumile, experiențele, sentimentele bolnavului. Aflate la confluența dintre biologie și biografie, dintre stilul științific și cel anecdotic-narativ, însoțite de meditații despre natura umană în general, cazurile doctorului Sacks sunt, fiecare în alt fel, tulburătoare în tragismul lor. Căci, după revenirea spectaculoasă la viață, însoțită de euforie, după o perioadă de evoluție bună, L-Dopa își arată și efectele secundare: stări imprevizibile, stranii, de la sensibilizarea extremă la comportamente aberante, obsesii, manii, halucinații, bulimie, crize de furie, recăderea în apatie. Sunt multe observații interesante, comune mai multor cazuri, de exemplu despre puterile tămăduitoare ale muzicii, ale atingerilor tandre, ale dialogului, ale râsului (lucruri despre care s-a scris frecvent și în revista noastră). Sau despre modul cum evoluția unei boli depinde și de personalitatea pacientului, de starea lui de spirit, de speranța în vindecare. Fiecare caz în parte e o poveste extraordinară, iar concluzia lui Oliver Sacks e că, dincolo de considerentele medicale și pur chimice, pentru a-i găsi leacul, trebuie să studiezi atent bolnavul, cu tot ce-i alcătuiește ființa.
Bill Bryson, "Însemnări dintr-o țară mare”, traducere de Cornelia Bucur, Editura Curtea Veche (tel. 021/222.25.36), 326 pag.
Am găsit pentru dvs. o carte foarte simpatică: se citește ușor și puteți călători cu ea prin America stând acasă. În plus, numeroase pasaje sunt de un haz irezistibil: de mult n-am mai râs atâta citind, dar e drept că eu am râsul lesne. Autorul ei, Bill (William Mc. Guire) Bryson, e un jurnalist american originar din Iowa, care are acum vreo 60 de ani. După primii ani de studenție, a părăsit campusul universitar și a voiajat îndelung prin Europa, căutând o țară unde să-i placă să trăiască. Și-a completat totuși studiile, înainte de a se stabili în 1977 în Marea Britanie (atras, bănuiesc, și de umorul englezesc), s-a însurat cu o englezoaică, și-au mărit familia cu patru copii și, atât de talentat fiind, a ajuns să lucreze la "Times” și "The Independent”, ziare foarte citite, unde și-a făcut un nume. După două decenii însă l-a apucat dorul de locurile de baștină și împreună cu tot familionul s-a mutat înapoi în SUA. La rugămintea foștilor colegi britanici, a acceptat să țină într-o revistă englezească o rubrică săptămânală despre viața cotidiană din America a omului de rând. Aceste articole, de trei pagini fiecare, sunt adunate în cartea pe care vi-o recomand azi și care s-a bucurat de succes internațional. Din prezentarea editurii aflăm că în 2003 Bill Bryson a decis că tot în Anglia îi plăcea mai tare și s-a întors definitiv. Bine a făcut, fiindcă englezii îl apreciază atât de mult, încât l-au numit Cavaler Onorific al Imperiului Britanic, Emisar al Moștenirii Culturale Engleze, ocupă funcția de rector al Universității din Durham și i s-a decernat la Dublin, pentru cărțile lui, Premiul James Joyce (între volumele publicate are și unul despre identitatea și starea de spirit a națiunii britanice, Însemnări de pe o insulă mică, în curs de apariție și la noi, tot la Curtea Veche). Bill Bryson nu e - și nici nu are pretenție să fie - un mare scriitor. E doar un jurnalist inteligent, cu simț de observație și umor, cu o scriitură limpede și vioaie, care știe să-și extragă din propriile experiențe aspecte semnificative despre o societate, cu organizarea ei instituțională, mentalitățile, obiceiurile, regulile ei scrise și nescrise, absurditățile și limitele ei. Când s-a hotărât să revină în SUA, "englezitul” Bryson a căutat un orășel liniștit, de modă veche, fără criminalitate și chiar l-a găsit: se numește Hanover, e în New Hampshire (un stat cu 85% din suprafață împădurită) și are o universitate bine cotată, Darthmouth. Cel mai mult l-au atras aici atitudinea prietenoasă a oamenilor, modul dezinteresat cu care își oferă ajutorul, solidaritatea ("după ce soția șefului de secție de poliție și-a pierdut părul în urma chimioterapiei, toți polițiștii și polițistele s-au ras în cap ca s-o facă pe femeie să se simtă mai puțin stingheră”). În Hanover, nimeni nu încuie nimic, nici case, nici mașini. "Oamenii își lasă liniștiți bicicleta de 500 de dolari sprijinită de un copac și pleacă la cumpărături. Și dacă ar fura-o cineva, sunt aproape convins că victima ar alerga după hoț strigând: - Puteți s-o lăsați pe Wilson Avenue nr. 32 când terminați cu ea, vă rog?”. Inexistența hoților în statul New Hampshire are două motive: "Unu, pentru că aici nu există piață pentru obiecte furate. Indiferent pe lângă cine te dai în New Hampshire spunând: «Nu vrei să cumperi un casetofon de mașină?», o să se uite la tine ca la un nebun și o să-ți răspundă: «Nu, mașina mea are deja casetofon». După care persoana te reclamă la poliție și - acesta e al doilea motiv - poliția vine și te împușcă”. De cumsecădenia caldă, directețea și lipsa de ifose a vecinilor se bucură mai ales soția lui Bill, obișnuită cu politețea rece, rezerva și discreția indiferentă a conaționalilor ei. Autorului însă, care a plecat la 21 de ani și s-a întors la 44, America i se pare o combinație între familiarul reconfortant și necunoscutul bizar, e în același timp în elementul său și în afara lui. De aceea găsește și multe aspecte neconvenabile, de la infernala birocrație și dificultatea de a completa formulare cu rubrici absurde, la nenumăratele legi și reguli ce diferă de la stat la stat, de la ignoranța americanilor în materie de cultură generală la programele idiotizante de la televizor, de la faptul că nimeni nu merge pe jos, la cumpărăturile în exces (un adevărat sport național), de la corectitudinea politică la preferințele culinare uniformizate. Totul luat personal, bonom și cu autoironie, astfel încât la sfârșitul cărții îl simți pe Bill ca pe un prieten cu care îți face plăcere să călătorești împreună.