Era o zi frumoasă de mai. Razele aurii ale soarelui îmi mângâiau fața. Florile de pe aleea casei noastre își învioraseră culorile și parfumul. Mirosea ca în rai. Locuiam într-un cartier mărginaș al Bucureștiului, într-o căsuță mică, dar curată. De când mama murise, ucisă de o boală necruțătoare, trebuia să am grijă și de cele două surori mai mici decât mine. Mă grăbeam să ajung la doamna Matilde, unde munceam de câțiva ani, ajutând-o în gospodărie.
Fiul ei cel mic, Radu, elev în clasa a XII-a la liceu, împlinea 18 ani și se făcea petrecere mare, de majorat, cu colegii și colegele lui. Radu era mai mare decât mine cu doi ani și îl simțeam ca pe un frate, care îmi lua apărarea când eram jignită de alți copii. Era un băiat frumos, cu trup atletic, lucrat la sala de forță, și cu doi ochi mari și albaștri, care se întunecau când îl supărai cu ceva. Îl plăceam pe Radu, dar știam că nu puteam îndrăzni prea mult. El era frumos și dintr-o familie înstărită. Eu, Crenguța, așa cum îmi spuneau ai mei, proveneam dintr-o familie săracă, cu mamă româncă și tată țigan. Deși pe la spate unii îmi mai spuneau "țigăncușa”, am avut noroc că am moștenit tenul alb al mamei, și ochii de foc ai tatălui meu. Tot de la tata moștenisem și părul negru, ondulat, pe care-l împleteam într-o coadă la spate. De multe ori, Radu intra ca o furtună în bucătărie, ciugulea în grabă din ce-i plăcea, mă săruta pe obraz și mă tachina, spunându-mi:
- Ce face țigăncușa mea astăzi? Cum stă cu amorul? Mă cam îmbufnam, dar mă obișnuisem și îi răspundeam:
- Țiganca face bine, dar prințul Radu? Râdea și pleca...
Au început să sosească invitații. Am remarcat toaletele fetelor, care pentru mine erau superbe. Un sâmbure de invidie mi se cuibărise în suflet, dar, ocrotitor ca de obicei, Radu îmi aducea la bucătărie să văd cadourile pe care le primea. Era cu adevărat fericit, era în extaz, devenise major. Noaptea, târziu, când invitații au plecat, a venit la mine și mi-a spus:
- Tu nu mi-ai luat nici un cadou?
- Ba da, ți-am luat o cămașă ca s-o ai aproape de tine, dar e modestă și m-am jenat s-o aduc.
Fiindcă între timp se făcuse noapte, m-a condus acasă, ca să-i dau și cadoul. Nu departe de locuința lui Radu se afla o casă părăsită, ai cărei locatari plecaseră în străinătate. Fiul lor era prieten cu Radu și-i lăsaseră cheia. Când am ajuns în dreptul ei, Radu mi-a spus:
- Crenguța, vino cu mine! Și-a petrecut mâna după mijlocul meu, s-a uitat la mine cu ochii lui mari și albaștri și m-a sărutat. Mi-a spus, râzând, că sunt țiganca lui, că simte că îi sunt hărăzită și că suntem făcuți unul pentru altul. Mi-a spus că mă iubește și este îndrăgostit de mult timp de mine. Mi-a mai spus că se va căsători cu mine, trecând peste toate piedicile. M-am uitat în ochii lui și am simțit că mă topesc. N-am schițat nici cel mai mic gest de împotrivire, lăsându-mă iubită de el. Era prima dată când mă dăruiam unui bărbat. Îl iubeam cu adevărat pe prințul meu cu ochi albaștri, dar aveam să lupt pentru fericirea noastră. Rămăsesem însărcinată. Odată cu pântecul, care începuse să crească, creștea și neliniștea că va trebui să le spun tuturor adevărul. Tatei, dar și doamnei Matilda. I-am spus și ea m-a dat afară, fără nici un cuvânt. Dar Radu s-a comportat ca un prinț. A recunoscut fetița, care-i seamănă foarte mult, s-a mutat la mine, și după câtva timp ne-am căsătorit, împotriva voinței mamei lui. Astăzi, alături de fetița noastră, Andreea, ne considerăm o familie fericită. Ajutată de Radu, am reușit să termin liceul, iar Radu este student la fără frecvență. Între timp, s-a îmblânzit și d-na Matilda, și Andreea a devenit, așa cum îi spune, "lumina ei”. Dragostea mea pentru fetiță și soțul meu este nemărginită. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru destinul meu.
GALAN ANA - București
Năluca din Retezat
Dintotdeauna am iubit natura. M-am născut și am copilărit la țară. Încă mai locuiesc la țară, într-un mic sătuc pierdut printre dealuri. Copilăria mi-am petrecut-o hoinărind prin păduri. Eram un singuratic. Problemele familiale m-au făcut să mă închid în mine, să nu comunic... Oricum, nu aveam cu cine să comunic pentru că nu aveam prieteni. Casa mea e situată la marginea satului și dacă privești pe fereastră poți să vezi Retezatul. Chiar dacă eram atât de aproape de munți, nu am fost niciodată pe Retezat până la sfârșitul clasei a XII-a, când a venit verișoara mea pe la mine și m-a întrebat dacă nu vreau să merg pe munte cu ea. Am acceptat într-o clipită. Au mai venit și câțiva prieteni și colegi de-ai mei. Am mers cu mașina până la Cârnic și de acolo am urcat pe jos, până la Pietrele, unde ne-am așezat tabăra. Am stat la munte doar cinci zile, însă acele zile urmau să fie cele mai fericite zile din viața mea.
Era pe la începutul lui august, vremea era frumoasă și era plin de turiști. Erau atât de mulți turiști, încât abia am găsit loc pentru corturi. Când am ajuns sus eram frânt de oboseală. După ce am instalat cortul, am mâncat ceva și m-am culcat. Am dormit foarte prost. Eu de-abia dorm în pat, dacă știu că nu e al meu, ce să mai vorbim de dormit în cort, într-un sac de dormit și înghesuit alături de alte cinci persoane. M-am trezit pe la cinci dimineața. Încă nu răsărise soarele. M-am dus la pârâu să mă spăl pe față. M-am clătit pe ochi și, când mi-am ridicat privirea, am văzut-o.
Stătea pe o stâncă și aștepta în tăcere răsăritul soarelui. Am rămas pironit locului și o priveam fermecat. Chiar dacă părea cufundată în meditație, și-a dat seama că o privesc și m-a întrebat, cu cea mai suavă voce pe care am auzit-o vreodată, ce doresc. Până să-mi revin din visarea în care căzusem și să-i dau un răspuns, m-a invitat să privesc răsăritul alături de ea. Nu am refuzat-o și m-am așezat cuminte pe stâncă, privind cu nesaț spre vârfurile munților, de unde, pentru a nu știu câta oară, avea să renască soarele. Am vrut să mă prezint, însă mi-a făcut semn să tac. Am privit răsăritul contemplând minunata ființă lângă care aveam privilegiul să stau. Ceea ce m-a atras și m-a determinat să-i accept fără ezitare invitația nu a fost atât frumusețea exterioară, cu toate că ar fi făcut-o geloasă pe însăși prea frumoasa Afrodita, cât gingășia ei, modul ei de a fi și de a vorbi, calmul și starea de liniște ce mi le insufla.
Avea ochi mari, căprui închis, cu gene lungi ce contrastau cu luminozitatea feței; părul castaniu, lung și ondulat, lăsat despletit să cadă în valuri pe spate; buzele subțiri, de un roșu aprins, conturate într-un etern zâmbet... "Nora”, îmi spusese ea trezindu-mă din reveria ce-mi cuprinsese mintea. "Cătălin”, i-am răspuns în mod mecanic și sobru, pecetluind parcă un legământ. Tot timpul cât am stat la munte am fost de nedespărțit. Era din Timișoara și venise la munte din dorința de a evada în natură. Venise singură și avea cortul amplasat puțin mai departe de al nostru. Mai mult de prenume și de localitatea de domiciliu nu am aflat. Și nici nu voiam să știu mai multe. Pentru prima dată cuiva îi păsa de mine. Pentru prima dată cineva mă accepta așa cum eram, fără să întrebe de unde sunt, ce fac, ce fac părinții. Fără să-i pese de aparențe și fără să aibă prejudecăți. Atunci am înțeles pentru prima dată de ce răsare soarele, de ce înverzesc copacii, de ce înfloresc florile și de ce cântă păsările. Am înțeles ce înseamnă să iubești pe cineva și să fii iubit. Pentru prima dată simțeam că viața are sens și că merită trăită. Trăiam cu adevărat. Nu mai eram singur. Era lângă mine și asta era tot ceea ce conta. Eram împreună. Vorbeam vrute și nevrute, făceam planuri, visam cu ochii deschiși și totul era perfect.
În dimineața premergătoare plecării am dormit mai mult decât de obicei și, când m-am trezit, cortul Norei nu mai era. Am întrebat la cabană și mi-au spus că plecase mai de dimineață. Am coborât în goană până la Cârnic, însă nu am mai găsit-o. Plecase. Plecase fără să-și ia rămas bun, fără să-mi spună de ce, fără să zică vreun cuvânt. Plecase și luase cu ea nopțile în care adormeam îmbrățișați în fața focului, diminețile în care priveam beți de plăcere răsăritul de soare, luase cu ea cântecele de tabără și mângâierile ei. Îmi luase inima și sufletul, visele și speranțele, îmi luase rațiunea de a fi... stăteam năuc, cuprins de deznădejde, privind în depărtare. O întreagă lume de vise clădită pe iluzii începea să se prăbușească... o pierdusem. Plecase și nu mi-a lăsat decât tristețe, durere, un suflet pustiit de regrete și amărăciune, aduceri aminte și speranțe... speranța că poate o voi mai revedea cândva. Nu am mai revăzut-o niciodată.
A trecut ceva vreme de atunci, dar și acum îmi aduc aminte de râsul ei cristalin și sincer la glumele mele stângace, de ochii ei ce străluceau în lumina focului de tabără în nopțile în care priveam cerul împreună. Încă mai simt mirosul amețitor de cicoare și iasomie al pielii ei ce se amesteca cu mirosul de brad și de pin, încă mai simt atingerea părului ei când priveam cerul și se apleca să mă sărute. Și acum mai aud sunetul pașilor ei când alergam prin pădure, încă îmi mai ard buzele de la mângâierea primului sărut, încă îi mai aud respirația și bătăile inimii când stăteam ore întregi pierduți în îmbrățișări nesfârșite..., încă... încă mai sper...
CĂTĂLIN
Autobuzul 105
Visul tainic al fiecărei adolescente este de a trăi o poveste de dragoste... ca-n povești! Sufletul ei tânăr este capabil de atâta afecțiune, emoție, spirit de sacrificiu. Pentru cele mai norocoase dintre noi, visul se transformă în realitate. Fericirea asta eu am trăit-o în urmă cu 20 de ani. Era o toamnă caldă, coborâsem din autobuzul 105, cu care mă întorceam de la cursuri, din Politehnică. Înainte de a merge acasă, aveam de făcut câteva cumpărături. Când suntem priviți cu insistență de cineva, simțim intensitatea ochilor care ne urmăresc. Așa mi s-a întâmplat și mie, în acea zi de octombrie. Am simțit că sunt privită intens, m-am întors și am descoperit un tânăr care venea după mine. Pur și simplu mă urmărea. M-am oprit și l-am întrebat ce vrea. Avea o privire blândă, sfioasă, era roșu de emoție până în albul ochilor. A bălmăjit câteva cuvinte neînțelese, apoi a plecat. Îl speriasem probabil. Întâlnirea aceasta a fost cea mai importantă din viața mea și lucrul acesta l-am simțit chiar atunci, ca și cum îngerul meu păzitor mi-ar fi spus: "Atenție, Dumnezeu ți-a trimis alesul!”. La vremea aceea, inima mea era încă încărcată de sentimente confuze, dureroase, pentru prima mea dragoste, care se născuse pe băncile liceului, în care crezusem ani de-a rândul și care s-a dovedit a fi o iluzie, un vis de adolescentă.
Întâlnirea de pe stradă m-a marcat însă profund. Mă întrebam cine este necunoscutul sfios care m-a urmărit și a dispărut fără să fi înțeles ce vrea. Răspunsul avea să vină peste câteva zile, când, aflându-mă într-o sală a Facultății de Automatică din București, în fața mea se afla chiar el, necunoscutul misterios, care, trăgând adânc aer în piept, mi-a spus: "Mă numesc Bușe, și sunt rudă cu președintele Statelor Unite”. Și mi-a scris pe un bilețel numărul de telefon. Eram colegi de facultate. Din clipa aceea, am devenit și cei mai buni prieteni. A fost sprijinul meu cel mai sigur, într-o perioadă în care eram copleșită de probleme profesionale, familiale, sentimentale. M-a cucerit prin răbdare, încredere, seriozitate, inteligență, bunătate. Și astăzi, după aproape 15 ani de căsnicie, este la fel de blând, sincer, sfios și corect. Sper ca băiețelul nostru, în vârstă de 12 ani, care fizic îi seamănă perfect, să-i moștenească și inima mare, capabilă să dăruiască atâta dragoste, liniște și încredere.
Aceasta este povestea mea de dragoste, pe care eu o doresc fără sfârșit.
BUȘE IANINA - București
"Dragostea se conjugă doar la timpul prezent”
Draga Sânziana,
Citesc frecvent Revista "Formula As” și mă regăsesc adesea în diverse fragmente din scrisorile venite de la cititorii voștri, în poveștile și mărturisirile publicate în paginile revistei. Tresar de fiecare dată când citesc câte o întâmplare în care binele învinge răul, mă întristez când cineva povestește despre o iubire neîmpărtășită sau despre câte o dramă cu despărțiri dureroase și mă gândesc mereu cum aș fi reacționat eu în situațiile prezentate.
Îți scriu acum, pentru a-ți spune și povestea mea, o poveste despre doi oameni care se iubesc fără margini și fără reguli, cu gândul că poate vor mai exista și alți cititori care se vor regăsi în rândurile de mai jos.
Am iubit întotdeauna total și puternic, am iubit mult, și de fiecare dată când începeam o nouă iubire aveam impresia că "acum” și "aici” sunt mai reale și mai autentice decât vechiul "atunci” și "acolo”, pe care le împingeam în spate, așternând peste vechile răni o nouă iubire. Mereu, sub vraja unei noi îndrăgosteli, durerea unei trădări dispărea, refuzul devenea bucurie, iar lipsa de comunicare se transforma numaidecât în zâmbet, lăsând loc unui nou început.
M-am dezvăluit în fața fiecărui om pe care l-am iubit, de fiecare dată parcă mai mult și mai profund, fără urmă de regret, ca o ceapă pe care o dezbraci în fiecare zi de câte o foiță. Însă știam, undeva, într-un colț ascuns de suflet, că după atâtea dezvăluiri va veni invariabil și momentul în care voi rămâne fără niciun strat, căci, mă gândeam eu, nimic pe lume nu e veșnic, iar lucrurile bune trebuie să aibă și ele, până la urmă, un sfârșit.
Mai întâi a fost Adrian. Ochi albaștri ca cerul și zâmbet de copil. Pe el l-am iubit pe fugă, fiindcă la 15 ani, nu știam încă faptul că dragostea nu se mănâncă cu polonicul, ci se gustă cu inima. După o relație de aproape un an, într-o zi, pur și simplu nu a mai răspuns. M-a lăsat să-l aștept pe o bancă într-un parc și a dispărut fără nicio vorbă, fără nicio urmă, lăsând în loc doi ani de chin care au urmat. L-aș fi iubit o viață și l-aș fi putut ridica cu entuziasmul meu de atunci până la cer. Dar a plecat.
Mai apoi a fost Eugen. Suflet blând și fire calmă. L-am iubit pentru ceea ce era el și nu aș fi putut fi eu niciodată și pentru felul în care vindeca toate rănile. L-am iubit nopțile și zilele, neîntrerupt, timp de 10 ani. L-am iubit fără întrebări și fără răspunsuri, cu privirea ațintită doar către viitor. Dar a uitat pentru o secundă de noi doi și a trădat. Iar atunci am plecat eu, cu ce aveam pe mine și fără nicio fărâmă rămasă de încredere în oameni.
Acum este Cătălin. Iar acest "acum” pare mai real decât tot ce a fost. Pare mai puternic, mai actual, mai profund și mai autentic decât orice. Toate iubirile de liceu s-au făcut mici de când l-am cunoscut, toate suferințele din trecut au dispărut, toate rănile s-au acoperit și s-au vindecat unele pe altele.
Pe Cătălin l-am cunoscut la scurt timp după una din despărțirile mele trecute. Cu sufletul gol și fără o direcție precisă în față, convinsă fiind că trăiesc, într-un final, acel moment în care nu mai e nimic din mine ce poate fi descoperit, l-am văzut ca prin ceață. Încerca subtil să își facă loc spre inima mea, găsind pretext după pretext să-mi fie în preajmă în fiecare zi. Tocmai ieșise și el dintr-o relație ce durase câțiva ani, terminată prost și nefiresc de urât, și căuta în jur o salvare, care să-i vindece neputința de a mai iubi și să-i șteargă durerea. Eram amândoi ca doi orbi care căutau pe bâjbâite ceva, orice, în întuneric. Și ne-am găsit. Ne-am apropiat din prima clipă, și nu știu nici azi, după aproape doi ani de viață comună, ce ne-a ținut împreună până acum. Nu ne potrivim deloc ca firi, nu ne completăm în niciun domeniu, ba chiar sunt zile în care nu reușim să ne înțelegem defel. Dar îl iubesc, pentru că reînvăț, alături de el, să iubesc și să mă redescopăr pe mine. Pentru că intru în fiecare dimineață într-un joc în care mi se arată că încrederea poate fi reconstruită și remodelată, chiar dacă pare pierdută definitiv, că lumea poate fi văzută și în alte culori în afară de alb și negru, că dragostea are uneori nuanțe și că frica și suferința pot fi șterse nu prin izolare și tăcere, ci numai cu o nouă iubire.
Nu încercăm să ne schimbăm unul pe celălalt, nu ne modelăm, nu ne constrângem și nu ne limităm, ci ne iubim fără regulile știute de toată lumea. Regulile noastre se nasc și se schimbă în fiecare clipă, mereu altele și mereu unele care ne uimesc și pe noi. Trăim cu ceea ce am rămas amândoi din relațiile trecute și cu ceea ce inventăm împreună în fiecare zi, cu regrete, cu amintiri, cu bucurii și cu tristeți, găsind mereu un motiv în plus să mergem mai departe. Fără jurăminte, fără promisiuni, fără toate lucrurile lumești care ar putea să șteargă magia dintre noi.
În ultimii doi ani, am plecat de multe ori cu gândul departe, copleșită de frica unui nou sfârșit, de teama de a fi din nou trădată sau doborâtă de alte amintiri, apoi a plecat el de multe ori, probabil nemaiputând suporta rătăcirile și temerile mele, însă am rămas împreună până în ziua de azi, nici eu nu știu cum și de ce.
Am învățat, fiind cu el, că iubirea nu se termină așa cum ai termina de băut un pahar cu apă, că dragostea nu are capăt și nici exclusivitate și că doar ea te ține în viață, atunci când toate celelalte lucruri din jurul tău se clatină. Am învățat că indiferent cât de greu îți e câteodată să te ridici de jos, merită să încerci și să-ți dai ție, din nou, șansa de a mai iubi încă o dată și încă o dată. Am înțeles că atunci când iubești, simpla prezență a persoanei iubite te îndeamnă să faci lucruri la care nici nu te-aștepți, că, deși pare imposibil, deși uneori nici tehnica și nici legile fizice nu pot fi explicate, unele lucruri se întâmplă, răsturnând chiar și legile gravitației.
Cred acum, după niște ani în care am trecut prin diverse urcușuri și coborâșuri, că nu ai nicio scuză să nu iubești, că trebuie să pleci, pur și simplu, dintr-o relație atunci când simți că sentimentul s-a dus și nu mai e nimic în loc, dar că trebuie să rămâi împreună cu cineva și să lupți, indiferent cât de greu e, atunci când iubești cu adevărat.
Am învățat că suferințele repetate din dragoste nu știrbesc nici frumusețea vieții, și nici nu-ți închid sufletul, ci te fac mai atent la ceea ce poți da și la ceea ce devii ca om cu trecerea timpului. Am învățat că viața e atât de scurtă, încât compromisurile nu își au niciodată locul, și că suferința din dragoste e ispășitoare și benefică, numai dacă știi cum să o privești.
Am învățat acum, după mult timp, că dragostea se conjugă numai la timpul prezent.
IOANA CAMELIA - Târgu-Mureș