Când cititorii devin scriitori... Cea mai frumoasă poveste de dragoste

Cititor Formula AS
Prințul meu cu ochi albaștri

Era o zi frumoasă de mai. Razele aurii ale soa­relui îmi mângâiau fața. Florile de pe aleea ca­sei noastre își învioraseră culo­rile și parfumul. Mi­rosea ca în rai. Locuiam într-un cartier măr­gi­naș al Bucu­reștiului, într-o că­suță mi­că, dar curată. De când ma­ma mu­rise, ucisă de o boală necru­ță­toare, trebuia să am grijă și de cele două surori mai mici de­­cât mine. Mă gră­­beam să a­jung la doamna Ma­tilde, unde munceam de câțiva ani, aju­tând-o în gospodărie.
Fiul ei cel mic, Radu, elev în cla­sa a XII-a la liceu, îm­plinea 18 ani și se făcea petrecere mare, de ma­jo­rat, cu colegii și colegele lui. Radu era mai mare decât mine cu doi ani și îl simțeam ca pe un frate, care îmi lua apărarea când eram jignită de alți copii. Era un băiat frumos, cu trup atletic, lucrat la sala de forță, și cu doi ochi mari și albaștri, care se întunecau când îl supărai cu ceva. Îl plăceam pe Radu, dar știam că nu puteam în­drăzni prea mult. El era frumos și dintr-o familie înstărită. Eu, Crenguța, așa cum îmi spuneau ai mei, proveneam dintr-o familie săracă, cu mamă ro­mâncă și tată țigan. Deși pe la spate unii îmi mai spu­neau "ți­găn­cușa”, am avut noroc că am moș­tenit tenul alb al ma­mei, și ochii de foc ai tatălui meu. Tot de la ta­ta moș­tenisem și pă­rul negru, ondulat, pe care-l îm­pleteam în­tr-o coadă la spate. De multe ori, Radu intra ca o fur­tună în bucă­tărie, ciugulea în grabă din ce-i plă­cea, mă săruta pe obraz și mă tachina, spunân­du-mi:
- Ce face țigăncușa mea astăzi? Cum stă cu amo­rul? Mă cam îmbufnam, dar mă obișnuisem și îi răs­pundeam:
- Țiganca face bine, dar prințul Radu? Râdea și pleca...
Au început să sosească invitații. Am remarcat toa­letele fetelor, care pentru mine erau superbe. Un sâm­bure de invidie mi se cuibărise în suflet, dar, ocro­titor ca de obicei, Radu îmi aducea la bucătărie să văd ca­dourile pe care le primea. Era cu adevărat fericit, era în extaz, devenise major. Noaptea, târziu, când invi­tații au plecat, a venit la mine și mi-a spus:
- Tu nu mi-ai luat nici un cadou?
- Ba da, ți-am luat o cămașă ca s-o ai aproape de ti­ne, dar e modestă și m-am jenat s-o aduc.
Fiindcă între timp se făcuse noapte, m-a condus aca­să, ca să-i dau și cadoul. Nu departe de locuința lui Ra­du se afla o casă părăsită, ai cărei locatari plecaseră în străinătate. Fiul lor era prieten cu Radu și-i lăsaseră cheia. Când am ajuns în dreptul ei, Radu mi-a spus:
- Crenguța, vino cu mine! Și-a petrecut mâna după mijlocul meu, s-a uitat la mine cu ochii lui mari și al­baștri și m-a sărutat. Mi-a spus, râzând, că sunt țiganca lui, că simte că îi sunt hărăzită și că suntem făcuți unul pentru altul. Mi-a spus că mă iubește și este îndrăgostit de mult timp de mine. Mi-a mai spus că se va căsători cu mine, trecând peste toate piedicile. M-am uitat în ochii lui și am simțit că mă topesc. N-am schițat nici cel mai mic gest de îm­po­trivire, lăsându-mă iu­bită de el. Era prima dată când mă dă­ruiam unui bărbat. Îl iu­beam cu ade­vărat pe prințul meu cu ochi al­baștri, dar aveam să lupt pen­tru feri­ci­rea noastră. Rămăsesem în­săr­ci­na­tă. Odată cu pân­tecul, care în­cepuse să crească, creștea și neliniș­tea că va tre­bui să le spun tuturor adevărul. Ta­tei, dar și doamnei Ma­tilda. I-am spus și ea m-a dat afară, fără nici un cuvânt. Dar Radu s-a comportat ca un prinț. A re­cunoscut fetița, care-i seamănă foar­te mult, s-a mutat la mine, și după câtva timp ne-am căsătorit, împotriva vo­inței mamei lui. Astăzi, alături de fetița noastră, An­dreea, ne consi­de­răm o fa­mi­lie fericită. Ajutată de Ra­du, am reușit să termin li­ceul, iar Radu este student la fă­ră frecvență. Între timp, s-a îm­blânzit și d-na Ma­til­da, și Andreea a devenit, așa cum îi spune, "lu­mi­na ei”. Dra­gostea mea pen­­tru fetiță și soțul meu es­te ne­măr­ginită. Îi mul­­­țu­mesc lui Dum­ne­zeu pentru desti­nul meu.
GALAN ANA - București

Năluca din Retezat

Dintotdeauna am iubit natura. M-am născut și am copilărit la țară. Încă mai locuiesc la țară, în­­­tr-un mic sătuc pierdut prin­­tre dealuri. Copilăria mi-am petrecut-o hoinărind prin pă­duri. Eram un sin­guratic. Pro­blemele familiale m-au făcut să mă închid în mi­ne, să nu comunic... Ori­cum, nu a­veam cu cine să co­munic pentru că nu aveam prieteni. Ca­sa mea e si­tua­tă la mar­ginea satului și dacă privești pe fereastră poți să vezi Re­te­zatul. Chiar dacă eram atât de aproape de munți, nu am fost niciodată pe Retezat până la sfârșitul clasei a XII-a, când a venit verișoara mea pe la mine și m-a întrebat dacă nu vreau să merg pe munte cu ea. Am ac­ceptat într-o clipită. Au mai venit și câțiva prieteni și co­legi de-ai mei. Am mers cu mașina până la Cârnic și de acolo am urcat pe jos, până la Pietrele, unde ne-am așezat tabăra. Am stat la munte doar cinci zile, însă acele zile urmau să fie cele mai fericite zile din viața mea.
Era pe la începutul lui august, vremea era frumoasă și era plin de turiști. Erau atât de mulți turiști, încât abia am găsit loc pentru corturi. Când am ajuns sus eram frânt de oboseală. După ce am instalat cortul, am mân­cat ceva și m-am culcat. Am dormit foarte prost. Eu de-abia dorm în pat, dacă știu că nu e al meu, ce să mai vorbim de dormit în cort, într-un sac de dormit și înghesuit alături de alte cinci persoane. M-am trezit pe la cinci dimineața. Încă nu răsărise soa­re­le. M-am dus la pârâu să mă spăl pe față. M-am clă­tit pe ochi și, când mi-am ridicat privirea, am văzut-o.
Stătea pe o stâncă și aștepta în tăcere răsăritul soa­relui. Am rămas pironit locului și o priveam fermecat. Chiar dacă părea cufundată în meditație, și-a dat seama că o privesc și m-a întrebat, cu cea mai suavă voce pe care am auzit-o vreodată, ce doresc. Până să-mi revin din visarea în care căzusem și să-i dau un răspuns, m-a invitat să privesc răsăritul alături de ea. Nu am re­fu­zat-o și m-am așezat cuminte pe stâncă, privind cu ne­saț spre vârfurile munților, de unde, pentru a nu știu câta oară, avea să renască soarele. Am vrut să mă pre­zint, însă mi-a făcut semn să tac. Am privit răsăritul con­tem­plând mi­nunata ființă lângă care aveam pri­vi­le­giul să stau. Ceea ce m-a atras și m-a deter­mi­nat să-i ac­cept fă­ră ezitare in­vi­tația nu a fost atât frumusețea ex­te­rioară, cu toate că ar fi făcut-o geloasă pe însăși prea frumoasa Afrodita, cât gingășia ei, mo­dul ei de a fi și de a vorbi, calmul și sta­rea de liniște ce mi le insu­fla.
Avea ochi mari, căprui închis, cu ge­ne lungi ce con­trastau cu lumino­zitatea feței; părul castaniu, lung și on­dulat, lăsat despletit să cadă în valuri pe spate; bu­zele subțiri, de un roșu aprins, con­turate într-un etern zâm­bet... "Nora”, îmi spusese ea trezindu-mă din re­veria ce-mi cuprinsese mintea. "Cătălin”, i-am răs­puns în mod mecanic și sobru, pe­cetluind parcă un legă­mânt. Tot tim­pul cât am stat la munte am fost de nedes­părțit. Era din Timișoara și venise la munte din dorința de a evada în natură. Venise singură și avea cortul am­plasat puțin mai departe de al nostru. Mai mult de pre­nume și de localitatea de domiciliu nu am aflat. Și nici nu voiam să știu mai multe. Pentru prima dată cuiva îi păsa de mine. Pentru prima dată cineva mă accepta așa cum eram, fără să întrebe de unde sunt, ce fac, ce fac părinții. Fără să-i pese de aparențe și fără să aibă preju­decăți. Atunci am înțeles pentru prima dată de ce răsare soa­rele, de ce înverzesc copacii, de ce în­floresc florile și de ce cântă păsările. Am înțeles ce în­seamnă să iu­bești pe cineva și să fii iubit. Pentru prima dată sim­țeam că viața are sens și că merită trăită. Tră­iam cu ade­vă­rat. Nu mai eram singur. Era lângă mine și asta era tot ceea ce conta. Eram împreună. Vorbeam vrute și ne­vru­te, fă­ceam planuri, visam cu ochii des­chiși și totul era per­fect.
În dimineața premergătoare plecării am dormit mai mult decât de obicei și, când m-am trezit, cortul Norei nu mai era. Am întrebat la cabană și mi-au spus că ple­case mai de dimineață. Am coborât în goană până la Cârnic, însă nu am mai găsit-o. Plecase. Plecase fără să-și ia rămas bun, fără să-mi spună de ce, fără să zică vreun cuvânt. Plecase și luase cu ea nopțile în care adormeam îmbrățișați în fața focului, diminețile în care priveam beți de plăcere răsăritul de soare, luase cu ea cântecele de tabără și mângâierile ei. Îmi luase inima și sufletul, visele și speranțele, îmi luase ra­țiu­nea de a fi... stăteam năuc, cuprins de deznădejde, pri­vind în de­părtare. O în­treagă lume de vise clădită pe ilu­zii în­ce­pea să se pră­bușească... o pierdusem. Ple­ca­se și nu mi-a lăsat decât tristețe, durere, un suflet pus­tiit de re­grete și amără­ciune, aduceri aminte și speran­țe... spe­ranța că poate o voi mai revedea cândva. Nu am mai revăzut-o nicio­dată.
A trecut ceva vreme de atunci, dar și acum îmi aduc aminte de râsul ei cristalin și sincer la glumele me­le stângace, de ochii ei ce străluceau în lumina fo­cului de tabără în nopțile în care priveam cerul îm­pre­ună. Încă mai simt mirosul amețitor de cicoare și ia­somie al pielii ei ce se amesteca cu mirosul de brad și de pin, încă mai simt atingerea părului ei când pri­veam cerul și se aple­ca să mă sărute. Și acum mai aud sunetul pașilor ei când alergam prin pădure, încă îmi mai ard buzele de la mângâierea primului sărut, încă îi mai aud respirația și bătăile inimii când stăteam ore întregi pierduți în îm­brățișări nesfârșite..., încă... încă mai sper...
CĂTĂLIN

Autobuzul 105

Visul tainic al fiecărei adolescente este de a trăi o poveste de dragoste... ca-n povești! Sufle­tul ei tânăr este capabil de atâta afecțiune, emoție, spi­rit de sacrificiu. Pentru cele mai norocoase dintre noi, vi­sul se transformă în realitate. Fericirea asta eu am tră­it-o în urmă cu 20 de ani. Era o toamnă caldă, co­bo­râ­sem din autobuzul 105, cu care mă întorceam de la cursuri, din Politeh­nică. Înainte de a merge acasă, aveam de făcut câteva cum­părături. Când suntem pri­viți cu insistență de ci­neva, simțim intensitatea ochilor care ne urmăresc. Așa mi s-a întâmplat și mie, în acea zi de octombrie. Am sim­țit că sunt privită intens, m-am întors și am des­coperit un tânăr care venea după mine. Pur și simplu mă urmărea. M-am oprit și l-am în­trebat ce vrea. Avea o privire blândă, sfioasă, era roșu de emo­ție până în albul ochilor. A bălmăjit câteva cuvinte ne­înțelese, apoi a plecat. Îl speriasem probabil. Întâl­ni­rea aceasta a fost cea mai importantă din viața mea și lu­crul acesta l-am simțit chiar atunci, ca și cum îngerul meu păzitor mi-ar fi spus: "Atenție, Dumnezeu ți-a tri­mis alesul!”. La vremea aceea, inima mea era încă în­căr­cată de senti­mente confuze, dureroase, pentru prima mea dragoste, care se născuse pe băncile liceu­lui, în care crezusem ani de-a rândul și care s-a dovedit a fi o iluzie, un vis de adolescentă.
Întâlnirea de pe stradă m-a marcat însă profund. Mă întrebam cine este necunoscutul sfios care m-a urmărit și a dispărut fără să fi înțeles ce vrea. Răs­pun­sul avea să vină peste câteva zile, când, aflându-mă într-o sală a Facultății de Automatică din București, în fața mea se afla chiar el, necunoscutul misterios, ca­re, trăgând adânc aer în piept, mi-a spus: "Mă nu­mesc Bușe, și sunt rudă cu președintele Statelor Uni­te”. Și mi-a scris pe un bilețel numărul de telefon. Eram colegi de facul­tate. Din clipa aceea, am devenit și cei mai buni pri­eteni. A fost sprijinul meu cel mai si­gur, într-o perioadă în care eram copleșită de probleme profesionale, fa­mi­liale, sentimentale. M-a cucerit prin răbdare, încredere, se­­riozitate, inteligență, bunătate. Și astăzi, după aproa­pe 15 ani de căsnicie, este la fel de blând, sincer, sfios și corect. Sper ca băiețelul nos­tru, în vârstă de 12 ani, care fizic îi seamănă perfect, să-i moștenească și inima mare, capabilă să dăruiască atâta dragoste, liniște și în­cre­dere.
Aceasta este povestea mea de dragoste, pe care eu o doresc fără sfârșit.
BUȘE IANINA - București

"Dragostea se conjugă doar la timpul prezent”

Draga Sânziana,
Citesc frecvent Revista "Formula As” și mă re­gă­sesc adesea în diverse fragmente din scrisorile venite de la cititorii voștri, în poveștile și mărturisirile publi­cate în paginile revistei. Tresar de fiecare dată când citesc câte o întâmplare în care binele învinge răul, mă întristez când cineva povestește despre o iubire neîmpărtășită sau despre câte o dramă cu despărțiri dureroase și mă gândesc mereu cum aș fi reacționat eu în situațiile prezentate.
Îți scriu acum, pentru a-ți spune și povestea mea, o poveste despre doi oameni care se iubesc fără mar­gini și fără reguli, cu gândul că poate vor mai exista și alți cititori care se vor regăsi în rândurile de mai jos.
Am iubit întotdeauna total și puternic, am iubit mult, și de fiecare dată când începeam o nouă iubire aveam impresia că "acum” și "aici” sunt mai reale și mai autentice decât vechiul "atunci” și "acolo”, pe ca­re le împingeam în spate, așternând peste vechile răni o nouă iubire. Mereu, sub vraja unei noi în­dră­gos­teli, durerea unei trădări dispărea, refuzul devenea bucurie, iar lipsa de comunicare se transforma nu­maidecât în zâmbet, lăsând loc unui nou început.
M-am dezvăluit în fața fiecărui om pe care l-am iubit, de fiecare dată parcă mai mult și mai profund, fără urmă de regret, ca o ceapă pe care o dezbraci în fiecare zi de câte o foiță. Însă știam, undeva, într-un colț ascuns de suflet, că după atâtea dezvăluiri va veni invariabil și momentul în care voi rămâne fără niciun strat, căci, mă gândeam eu, nimic pe lume nu e veșnic, iar lucrurile bune trebuie să aibă și ele, până la urmă, un sfârșit.
Mai întâi a fost Adrian. Ochi albaștri ca cerul și zâmbet de copil. Pe el l-am iubit pe fugă, fiindcă la 15 ani, nu știam încă faptul că dragostea nu se mă­nân­că cu polonicul, ci se gustă cu inima. După o re­lație de aproape un an, într-o zi, pur și simplu nu a mai răspuns. M-a lăsat să-l aștept pe o bancă într-un parc și a dispărut fără nicio vorbă, fără nicio urmă, lă­sând în loc doi ani de chin care au urmat. L-aș fi iubit o viață și l-aș fi putut ridica cu entuziasmul meu de atunci până la cer. Dar a plecat.
Mai apoi a fost Eugen. Suflet blând și fire calmă. L-am iubit pentru ceea ce era el și nu aș fi putut fi eu niciodată și pentru felul în care vindeca toate rănile. L-am iubit nopțile și zilele, neîntrerupt, timp de 10 ani. L-am iubit fără întrebări și fără răspunsuri, cu privirea ațintită doar către viitor. Dar a uitat pentru o secundă de noi doi și a trădat. Iar atunci am plecat eu, cu ce aveam pe mine și fără nicio fărâmă rămasă de încredere în oameni.
Acum este Cătălin. Iar acest "acum” pare mai real decât tot ce a fost. Pare mai puternic, mai actual, mai profund și mai autentic decât orice. Toate iubirile de liceu s-au făcut mici de când l-am cunoscut, toate suferințele din trecut au dispărut, toate rănile s-au acoperit și s-au vindecat unele pe altele.
Pe Cătălin l-am cunoscut la scurt timp după una din despărțirile mele trecute. Cu sufletul gol și fără o direcție precisă în față, convinsă fiind că trăiesc, într-un final, acel moment în care nu mai e nimic din mine ce poate fi descoperit, l-am văzut ca prin ceață. Încerca subtil să își facă loc spre inima mea, găsind pretext după pretext să-mi fie în preajmă în fiecare zi. Tocmai ieșise și el dintr-o relație ce durase câțiva ani, terminată prost și nefiresc de urât, și căuta în jur o salvare, care să-i vindece neputința de a mai iubi și să-i șteargă durerea. Eram amândoi ca doi orbi care căutau pe bâjbâite ceva, orice, în întuneric. Și ne-am găsit. Ne-am apropiat din prima clipă, și nu știu nici azi, după aproape doi ani de viață comună, ce ne-a ținut împreună până acum. Nu ne potrivim deloc ca firi, nu ne completăm în niciun domeniu, ba chiar sunt zile în care nu reușim să ne înțelegem defel. Dar îl iubesc, pentru că reînvăț, alături de el, să iubesc și să mă redescopăr pe mine. Pentru că intru în fiecare di­mineață într-un joc în care mi se arată că încrederea poa­te fi reconstruită și remodelată, chiar dacă pare pierdută definitiv, că lumea poate fi văzută și în alte culori în afară de alb și negru, că dragostea are une­ori nuanțe și că frica și suferința pot fi șterse nu prin izolare și tăcere, ci numai cu o nouă iubire.
Nu încercăm să ne schimbăm unul pe celălalt, nu ne modelăm, nu ne constrângem și nu ne limităm, ci ne iubim fără regulile știute de toată lumea. Regulile noastre se nasc și se schimbă în fiecare clipă, mereu altele și mereu unele care ne uimesc și pe noi. Trăim cu ceea ce am rămas amândoi din relațiile trecute și cu ceea ce inventăm împreună în fiecare zi, cu re­grete, cu amintiri, cu bucurii și cu tristeți, găsind me­reu un motiv în plus să mergem mai departe. Fără ju­răminte, fără promisiuni, fără toate lucrurile lumești care ar putea să șteargă magia dintre noi.
În ultimii doi ani, am plecat de multe ori cu gân­dul departe, copleșită de frica unui nou sfârșit, de teama de a fi din nou trădată sau doborâtă de alte amintiri, apoi a plecat el de multe ori, probabil ne­maiputând suporta rătăcirile și temerile mele, însă am rămas împreună până în ziua de azi, nici eu nu știu cum și de ce.
Am învățat, fiind cu el, că iubirea nu se termină așa cum ai termina de băut un pahar cu apă, că dra­gostea nu are capăt și nici exclusivitate și că doar ea te ține în viață, atunci când toate celelalte lucruri din jurul tău se clatină. Am învățat că indiferent cât de greu îți e câteodată să te ridici de jos, merită să în­cerci și să-ți dai ție, din nou, șansa de a mai iubi încă o dată și încă o dată. Am înțeles că atunci când iu­bești, simpla prezență a persoanei iubite te îndeamnă să faci lucruri la care nici nu te-aștepți, că, deși pare im­posibil, deși uneori nici tehnica și nici legile fizice nu pot fi explicate, unele lucruri se întâmplă, răstur­nând chiar și legile gravitației.
Cred acum, după niște ani în care am trecut prin diverse urcușuri și coborâșuri, că nu ai nicio scuză să nu iubești, că trebuie să pleci, pur și simplu, dintr-o relație atunci când simți că sentimentul s-a dus și nu mai e nimic în loc, dar că trebuie să rămâi împreună cu cineva și să lupți, indiferent cât de greu e, atunci când iubești cu adevărat.
Am învățat că suferințele repetate din dragoste nu știrbesc nici frumusețea vieții, și nici nu-ți închid su­fle­tul, ci te fac mai atent la ceea ce poți da și la ceea ce devii ca om cu trecerea timpului. Am învățat că viața e atât de scurtă, încât compromisurile nu își au ni­­ciodată locul, și că suferința din dragoste e is­pă­șitoare și benefică, numai dacă știi cum să o privești.
Am învățat acum, după mult timp, că dragostea se conjugă numai la timpul prezent.
IOANA CAMELIA - Târgu-Mureș