MIRCEA CĂRTĂRESCU - "N-am fost nimic altceva, vreodată, decât poet”

"Sunt mulțumit că sunt român. Nu am nici o problemă cu asta”

- Poet, prozator, profesor universitar la uni­ver­sități de peste hotare, iubit de public și încununat de premii - ați fi putut rămâne liniștit în turnul de fildeș al literaturii. Și totuși, ați ales să coborâți în cetate, în miezul eve­ni­men­telor, semnând în presă edi­to­riale an­gajate politic. Ce v-a determinat să pără­siți zona însorită a poeziei, pentru linia întâi?

- În februarie, anul acesta, dacă nu mă-nșel, am vrut să-mi încetez activi­ta­tea de pu­blicist, începută cu vreo zece ani în ur­mă, în primul rând pentru că mă apu­­casem de o carte nouă și voiam să mă con­centrez asu­pra ei. Pe de altă par­te, eram resemnat în privința evo­luțiilor politice de la noi: nu mai găseam nimic de salvat între partide și persoane, toți mi se păreau ter­mi­nați și com­promiși. Le-am spus colegilor de la "Eve­ni­mentul zilei” că mă retrag, dar ei m-au rugat să ră­mân în echipă și să scriu orice vreau. Așa că am con­ti­nuat, și jumă­tate de an am scris pe teme diverse, în afara po­liticii. Iată că au venit însă eveni­mentele de la începutul lunii iu­lie. Ce se-ntâmpla acum nu mai ținea de po­li­tica obișnuită, ci era un atac al unui grup orga­nizat, la insti­tuțiile statului, în disprețul total al legii, al democrației și al lumii ci­vi­lizate. Un puci, adi­că, bine planificat, pentru cuce­rirea puterii și subor­do­narea justiției, poate chiar și pentru reorientarea politicii noastre către Mos­cova. Vă dați seama cât de ridicol ar fi fost ca eu să îmi scriu mai departe articolele pe teme culturale sau ge­neral-so­ciale în acest context. Am avut de ales între a tăcea complet, adică a-mi da de­mi­sia de la ziar, și a reveni la co­mentariul politic. Am vorbit în­tâi cu soția mea și am pus-o-n gardă cu ce s-ar putea în­tâmpla dacă mă im­plic, căci de data asta nu mai e glu­mă și riscurile sunt reale. Ea m-a sprijinit însă total și am putut vorbi, apoi, și cu cei mai buni prieteni ai mei. Toți aveau aceeași problemă: ori stăm liniștiți, ne scriem cărțile și ne du­cem viața normal, ori reac­țio­năm la ororile ce se întâm­plă. Prima pers­pectivă era in­finit mai tentantă, totuși cu toții, după multe discuții și ezi­tări, am ales a doua cale. Și cred că am făcut ale­ge­rea normală și corectă. Există situații în care a apăra prin­cipiile care fac viața dem­nă de a fi trăită e mai im­portant decât să-ți aperi opera. Aș vrea să subliniez ce nu se-nțelege de multe ori: eu n-am apărat nici un mo­ment o persoană. Nu mă interesează soarta preșe­din­telui din ultimii ani decât în măsura în care acum, el e sim­bolul statului de drept, pe când adversarii lui pro­mo­vează fărădelegea. Dacă de­barcarea președintelui s-ar fi făcut normal și legal, adică dacă ar fi existat mo­ti­ve pentru asta și pașii legali s-ar fi respectat, n-aș fi avut nici o problemă. Dar cine cal­că legea într-o situa­ție o va călca mereu, asta e pro­blema noilor guvernanți ai României.

- Grija țării, a dreptății, a legilor care trebuie să o apere, este o dovadă de patriotism. Dar nu e oare pa­triotismul un sentiment desuet?

- Patriotismul ține de intimitatea con­vin­gerilor noas­tre, el nu se declamă și nu se face public. Nimeni nu strigă-n gura mare că își iubește soția sau părinții. E la fel și cu legătura noastră intimă cu națiu­nea din care facem parte. Uneori, oameni ase­menea lui Caragiale sau Cioran au fost acuzați de lipsă de patriotism pentru că ne-au arătat așa cum suntem, de parcă o min­ciună fru­moasă ar fi vreodată pre­fe­rabilă unui ade­văr urât. Nu­mai că ade­vă­rul, favorabil sau nefavorabil nouă, tre­bu­ie spus mereu, cu orice preț. Eu sunt mul­țu­mit că sunt român. Nu am nici o pro­blemă cu asta. N-am nici com­plexe de in­ferioritate, nici de superioritate. Cred că există oameni civilizați în toate națiunile, după cum există și ti­căloși. Mai cred că ma­rea problemă a na­­țiunii noas­tre e educația. Mai pre­cis, foarte slaba ade­rență a mul­tora dintre noi la valorile si­gure ale ci­vili­za­ției: respectul legii, al mo­ra­lei, al culturii, al știin­țelor, al cre­din­ței reli­gioa­se, al fiecărui seamăn în parte.

- Destul de puțini intelec­tuali au avut curajul să ia ati­tu­dine într-un moment politic atât de tensionat. Cum vă ex­plicați lipsa lor de inițiativă?

- Problema nu e că mulți in­te­lectuali nu reac­țio­nează. Unii nu au unde s-o facă în mod vi­zi­bil, dar au semnat lis­te și petiții și au participat la pro­teste, pre­cum cel al pa­pioa­nelor, în fa­voarea ICR. Decon­cer­tant e că mulți intelectuali, și nu doar dintre cei de multă vreme com­promiși, au înțeles să sprijine un grup de asalt an­ti­­democratic. Între ei sunt chiar și lideri ai unor ONG-uri a căror singură menire e să de­­pisteze amenințările la adre­sa de­mo­crației și-a statului de drept, fraude elec­to­rale etc. Nu vreau să spun că nu exis­tă și oameni cins­tiți în­tre ei. Există, toa­tă lumea de­plân­ge poeți, pro­zatori, istorici, ale că­ror prestații la Antene sunt la­­men­tabile. Ei sunt vic­ti­mele pro­pa­gan­dei acestor pos­­turi securis­ti­ce. Dar cei mai mulți spriji­ni­tori ai noii pu­teri sunt uni­versitari și oa­meni de cul­tură, care știu bine ce fac, știu ce e un pla­giat, știu ce-nseam­nă să pleci la un eve­ni­ment in­ternațional, în ciu­­da unui verdict al Curții Cons­tituțio­na­le, știu și văd bine cum se frau­dea­ză un refe­ren­dum, dar reaua lor credință ră­mâne stu­pefiantă. Nu vreau nici să pre­su­pun, mă­car, ce e-n spatele acestei atitudini.

"Mi-e frică, dar sunt decis să merg mai departe și să scriu ce cred”

- Nu vă simțiți singur în lupta pe ca­re o duceți? Nu vă e frică?

- Ba da, mi-e frică. Știu ce mă aș­teap­tă. Un scriitor nu are decât propria sa repu­tație. Voi fi discreditat și murdărit tot mai mult, așa cum sunt deja de câțiva ani în­coace. Înainte eram ținta campaniilor și ca­­lomniilor doar din motive literare. Azi mă gândesc la acele vremuri ca la o epocă bi­ne­­cuvântată. Dar nici cei mai înverșu­nați adver­sari ai mei, literari sau politici, nu vor scrie vreodată nici "Nostalgia”, nici "Levantul”, nici "Or­bitor”. Acesta este eternul meu răs­puns la orice mur­dărire. De asemenea, în ulti­ma vreme am ajuns să mă tem de arestare, de persecuții politice, am ajuns în punctul de unde totul devine posibil. Numai că sunt de­cis să merg mai departe și să scriu ce cred, în ciuda acestor strângeri de inimă, uneori greu de suportat. Din fericire, nu sunt singur, am prieteni buni care gândesc ca mine și pe care-i simt alături.

- Simțiți în jur și solidaritate, nu doar ură...

- De la Vadim încoace, ura a fost rein­ventată în so­cietatea noastră de Antena 3 și de secondanții ei tot mai numeroși. Foru­murile au preluat mesajul urii și l-au trans­format în regulă. Ura e azi sentimentul cen­tral în România. Suntem o națiune scăldată în ură, desfigurată de ură. Ură pentru cine e mai bun decât noi, ură pentru cine gândește altfel decât noi, ură pentru cine ajunge mai sus decât noi. Ură direcționată, intenționată, instru­men­talizată. Se spune că în infern, cei sfâșiați de de­moni se sfâșie și între ei, ca pedeapsa să le fie deplină. Acolo am ajuns și noi. Solidaritatea e firavă, deși s-a văzut re­cent în câteva cazuri. Am menționat protestul papioanelor, de pildă. Nimeni însă nu trebuie să mizeze pe solidaritate, dacă i se-ntâmplă ceva grav. Mai bine să se bazeze pe puterile proprii.

- Ați devenit un luptător de linia întâi. Campania continuă în care v-ați angajat, agitația politică, nu vă tulbură zona de liniște a literaturii? Cum rămâne cu detașarea și contemplarea poetului?

- S-a scris literatură în vremuri de ciumă, de răz­boa­ie și-n lagărele de concentrare. S-a scris în dictaturi fanatice și sângeroase. Se va scrie literatură și mai de­parte. Eu sunt neliniștit și speriat în perioada de-acum, dar uite că tocmai în lunile astea, m-am găsit să-ncep prima mea carte importantă de după "Orbitor”. Cum însă e o carte despre ruină și melancolie, despre sar­copți și durere, într-un fel, irespirabilul politicii de azi îmi face bine. Scriu, cumva (ca metaforă de luat cum gra­no salis), cum a scris Thomas Mann "Doktor Faus­tus”, pe când tragedia grotescă a Germaniei naziste era în plină desfășurare.
Problema mea cu scrisul nu e nici lipsa liniștii, nici a seninătății. Eu am scris mereu din pură inspirație, sim­țindu-mă cumva locuit de cineva mult mai inte­li­gent și mai profund decât sunt eu cu adevărat. Dar lo­catarul ăsta capricios te poate părăsi oricând. Ce te faci atunci, rămas cu bietele tale puteri? Ce lucru vei spune despre tine, pe care să nu-l fi știut dinainte? Cum te vei mai putea surprinde și uimi pe tine însuți? Răspunsul meu la aceste înspăimântătoare întrebări nu mai poate fi din păcate cel dat adversarilor mei. Nici "Nostalgia”, nici "Levantul”, nici "Orbitor” nu mă apără, nici nu mă con­solează în ochii mei proprii. Trebuie o carte nouă, la fel de bună ca ele, altfel simt că viața nu mai merită trăită.

"Când închizi ușa, poezia lumii se revarsă pe fereastră”

- Cum reușiți să apărați spațiul iluminat al crea­ției, de toate agresiunile zilei? Aveți metode sau e la voia întâmplării?

- De obicei, închid ușa după mine când mă apuc de scris. E singura mea metodă constantă. Nu e, din pă­cate, prea eficientă, dar simbolic funcționează. Cafeaua nelipsită de pe masă funcționează și ea, tot simbolic. De fapt, am tot felul de ziduri simbolice-n jur, ca noi toți, și tot felul de trape împotriva lumii exterioare, cum alții, în alte locuri, au agățate deasupra patului plase de prins visele rele. Înseși pleoapele noastre sunt astfel de ziduri diafane: le-nchizi strâns și - minune! Demonul a dispărut... Dar când închizi ușa, poezia lumii se re­var­să înăuntru pe fereastră. De fapt, lumea nu e numai stres, frică și suferință. E și un rezervor de frumusețe inepuizabilă. Geamurile mele sunt acum, în august, verzi de la vegetația cățărată atât de abundent pe casa noas­tră, că abia i se mai zăresc con­tu­rurile. Aerul ca­re-mi pătrunde-n odaie și-mi curge peste paginile ca­ietului unde scriu e verde ca o mare și sclipește la fel, mă­runt, din valuri. Nu mă izolez de exterior, închizân­du-mă-n birou, mai curând filtrez noxele lumii și las înăuntru lichidul cefalo-rahidian al luminii pure.

- Care sunt lucrurile în care mai credeți în­că, cele care vă dau forță să mergeți mai departe?

- Dragostea, bunătatea, fericirea, prie­tenia, can­doarea, înțelepciunea... credința... puterea de-a admi­ra... rațiunea... cinstea... Cred în mul­te lucruri, în toa­te valorile care fac din noi oameni adevărați și care-au rămas neschim­ba­te de la începuturile civilizației. Sunt valorile care luptă cu natura noastră de fiare, într-o bă­tălie etern inegală, cele care pierd toate luptele, dar care câștigă fiecare război, căci, așa cum în basme, cel mai slab câștigă mereu, natura noastră slabă învinge forța brută din noi, prin tenacitate și toleranță. Aparent, toți ticăloșii lumii triumfă și se cațără tot mai sus. Vezi pes­te tot miliardari analfabeți, delatori șefi de partide, fe­mei rău famate stăpâne pe imperii financiare. Dar lu­mea stă, de fapt, pe umerii celor fără putere și fără nu­me, oamenii cinstiți care n-ar pune mâna pe un fir de ață ce nu le aparține.

"O fântână în mare”

- Domnule Cărtărescu, mai țineți minte cum a pătruns poezia în viața dvs.? A fost joc, întâmplare, predestinare?

- Pentru mine, de fapt, scrisul de literatură e o fân­tână în mare. Prin literatură capeți acces la o fâșie foar­te îngustă din tine și din lumea înconjurătoare (dacă astea două nu sunt unul și același lucru). În ultimii ani, m-am interesat mult mai mult de științe și de filozofie decât de fic­țiune. Numai că în toate domeniile astea, eu caut numai poezia originară. Restul nu mă intere­sea­ză. Chiar și-n ce scriu eu în­sumi disprețuiesc tot ce nu e poezie: cons­trucție, personaje, descripții, dialo­guri. Eu nu sunt prozator, sunt poet și tot ce-am scris e po­ezie. Am început să scriu "ro­mane” pe la nouă ani și "poezii” la 14. Pri­mul poem pe care l-am publicat în vo­lum l-am scris la 20 de ani, se numea "Că­derea” și era o mare întrețesere de citate cul­turale, pe schema co­borârii, în spirală, din paradis către in­fern. Absolut tot ce-am scris apoi provine, într-un fel sau altul, din acest po­em ar­hetipal. Scriu și jurnal, de la 17 ani: am pu­bli­cat ulti­mii 21 de ani din el în trei vo­lume, dar și restul e interesant. Aco­lo, în pagi­nile de jurnal, se vede cât de mult e biografic tot ce scriu, și cât de multă in­flu­ență are scrisul meu asupra vieții mele de fiecare zi. Ști­am, de la 16 ani, că voi scrie poezie, că voi fi poet și ni­mic alt­ceva. Și, într-adevăr, n-am fost nimic altceva vreo­da­tă: n-am avut funcții sau demni­tăți, și chiar ca univer­sitar, m-am ocu­pat aproape numai cu pre­darea poeziei.

- Care sunt cele mai vechi amintiri legate de scris și literatură?

- Două mari cărți de aven­turi, "Contele de Mon­te-Cris­to” și "Toate pânzele sus!”, au fost printre mo­toa­rele inițiale care mi-au îm­pins imaginația înainte. Le-am citit de zeci de ori, până le-am făcut praf. Nu sunt genul erudit sau învățat, n-am stat prin biblioteci. Am citit numai ce m-a inte­re­sat cu adevărat și ceea ce se potrivea cu cărțile la care scriam. Într-un fel, toate cărțile mele au venit la timp: poezia în adolescență și-n facultate, romanele du­pă aceea, până la 40 de ani, și apoi, mai ales filo­zo­fia și cărțile științifice. După 50 de ani, am citit in­tens Biblia, din care avusesem lecturi consistente și un de­ce­niu înainte, dar și scrieri care țin de filozofia con­ști­inței.

- Aveți un fiu, Gabriel. Recunoașteți în el ceva din gena dvs. poetică?

- Gabriel e prietenul meu cel mai bun, avem dis­cu­ții fermecătoare împreună. Seamănă mult cu mine, de când aveam și eu 9 ani, mă recunosc în el, dar sunt foarte înveselit de trăsăturile lui care-mi sunt străine. E un băiat de treabă, foarte stăpân pe tot ce înseamnă device electronic, de la computere la iPad și iPhone, pe care se joacă la nesfârșit, jocuri de simulare și cons­truit, non-violente. Cărțile au fost mereu obiecte cam exo­tice pentru el, ca pentru tot clanul lor de mici mu­tanți, dar vara asta a citit intens câteva cărticele și chiar i-au plăcut, ceea ce m-a făcut să cred că mai sunt spe­ranțe.

"E o minune că o am pe Ioana”

- Sunteți soț și tată, un familist. Ați ales liniștea că­minului, în locul tra­iu­lui boem, pe care l-au îm­bră­țișat mulți dintre co­le­gii dvs de generație. Cât de importantă a fost op­țiu­nea aceasta pentru dvs.? V-ați dorit-o de tânăr?

- La drept vorbind, eram deja în facultate, și tot nu credeam c-o să am o prietenă vreodată. Am rămas și azi la fel de timid cu femeile, în ciuda reputației pe care mi-a adus-o "De ce iubim femeile”. Mi-e greu și acum să cred că sunt căsătorit, că am o familie, copii... Ca și lui Kafka, a avea o familie mi se pare cea mai mare realizare la care poate ajunge un om. Dacă mă simt mândru de ceva pe lume, nu e de scrisul meu, ci de faptul că am această familie. E o minu­ne, pentru mi­ne, că am alături o fe­me­­ie ca Ioana. Când ve­nea la ce­na­clul pe ca­re-l con­duceam, la fa­cul­tate, acum vreo 15 ani, îmi spu­­neam me­reu în si­ne, oftând: "Nu e de na­sul meu..." și o evitam cât pu­team, ca să nu mai simt inu­tila strân­gere de inimă de câte ori o vedeam. Acum sun­­tem îm­pre­­ună de ani de zi­­le, avem și un co­pil bun și iu­bi­tor... Ioa­na a avut mult de su­ferit pen­tru că e soția mea. Toți adversarii mei își re­var­să ura și asu­pra ei. I s-au atribuit versuri obscene, ca­re nu-i apar­­țin, ei, care e o ființă credin­cioa­să și de­centă, ce n-a scris ni­ciodată un cu­vânt urât. S-au scris cronici nedrepte despre căr­țile ei, de către aceiași critici care scriu la fel și despre mine. Dar mizeriile trec și scrisul rămâne.

- Până la urmă, literatura se naș­te din liniște sau din tumultul vie­ții? Ce ați câștigat și ce ați pier­dut trăind o viață adevărată de fa­milie?

- Literatura se naște din puterea unei minți. Poți trăi într-o coajă de nucă și să te simți stăpânul univer­sului, spunea cineva. Eu nu scriu despre lumea socială, despre divorțuri și societăți transnaționale. Scriu des­pre mine. Aș scrie la fel dacă aș fi singur. Doar că nu cred că aș fi supraviețuit singur până la vârsta asta. A fi căsătorit înseamnă un confort, o stabilitate și un spri­jin care ajută chiar și la bunăstarea fizică, nu mai vor­besc de cea sufletească. Eu sunt un om neconfrun­ta­țio­nal, mulțumit dacă e lăsat în pace, iubitor de sin­gu­rătate, dar și de prieteni, așa că am avut mereu nevoie lângă mine de o femeie calmă, care să-mi semene. Nu am probleme să scriu lângă Ioana și Gabriel.

"Aștept cu bagajele făcute în gând”

- Vă mai simțiți acasă în România? Care sunt bucuriile românești ale lui Mircea Cărtărescu?

- Mă simt bine în cartierul meu plin de verdeață, departe de asfalt, tramvaie și blocuri. Am călătorit mult prin România în ultimii ani, am făcut o pasiune pentru nordul Transilvaniei, de unde e Ioana, și unde poate, odată, ne vom stabili cu toții... Ce să zic? Îmi pare rău că am prins vremuri atât de urâte, cu oameni atât de în­grozitori, dar ce contează, sunt cei dragi, de lângă noi. Restul e secundar, oricât de stresant ar fi. Acasă pentru mine înseamnă în România, și nu va fi niciodată altfel, oriunde aș fi silit să emigrez.

- Vă bate câteodată gândul acesta?

- Uneori mă bate gândul ăsta, într-ade­văr, cât se poate de serios. Mai ales de două luni încoace. Peste tot am prieteni care s-au anunțat gata să mă primească cu brațele des­chise și să mă ajute cât pot. Dar nu voi ple­ca decât silit: dacă voi fi persecutat, în cadrul unui stat autoritar, dacă nu voi mai avea în­cotro. Dacă liber­tatea de exprimare va fi re­strânsă și dacă vor începe răzbunările po­li­ti­ce. Sper totuși să nu se-ntâmple asta, să a­vem toți înțelepciunea să ne opunem acestui curs. Deo­camdată aștept, ca atâția alții, cu bagajele făcute în gând. Sper să nu mi le fac de-ade­văratelea vreodată, căci va fi fără întoarcere.