- Am trecut de jumătatea lui august şi natura începe să "bată” a toamnă. Unde v-aţi încărcat bateriile pentru sezonul care urmează? În străinătate, în ţară, la mare, la munte, în penumbra din dormitor?
- Răspunsul e unul singur: am ales marea. Marea, marea şi iar marea! Pentru că o iubesc nespus! Dintotdeauna am iubit marea. Nu soarele, nu nisipul, nu atmosfera estivală, ci marea, apa. Ador întinderea ei, culoarea ei care se împleteşte din mii de nuanţe, felul în care pare să izbucnească din ovalul cerului şi felul în care vine să se abandoneze fără teamă pe nisip. Mă linişteşte susurul ei leneş, din zilele toride, şi mă fascinează mugetul ei născut din tumultul valurilor înspumate.
- Sunteţi la mare şi acum, când vorbim. Ce vedeţi dimineaţa când trageţi draperia ferestrei?
- Grădina hotelului. Niciodată nu mi-a plăcut să stau ca toată lumea, în camere cu vedere spre mare. Mă îmbăt cu priveliştea mării când stau pe plajă. În rest, îmi place să văd verdeaţă. Aşa că mereu cer camere cu vedere spre grădină. Iar grădina acestui hotel este foarte frumoasă. Totul e de un verde viu, punctat de petele de culoare ale florilor, care sunt de toate soiurile: şi mai mari, şi mai mici, şi mai avântate către soare, şi mai timide... Un fel de rai în miniatură.
- Cum e atmosfera pe litoral? Mai este marea o destinaţie de vis a vacanţei?
- Nu e chiar atât de cald ca în Bucureşti, iar aerul e mai respirabil. Dar oricum ar fi fost, mie îmi place aici, la marea noastră cea Neagră, fiindcă e o atmosferă specială, fiindcă e lume multă... Eu iubesc oamenii, îmi place să văd oamenii, îmi place să fiu cu oamenii, nu am fiţe de artistă, nu fac opinie separată şi nici nu mă ascund cu pălăria trasă pe ochi şi cu ochelari de soare negri. Asta, deşi sunt conştientă că nu toţi cei care se preumblă pe-aici sau pe-aiurea, prin ţară, pot fi calificaţi ca "oameni”, în adevăratul sens al cuvântului. Mulţi dintre ei se comportă necivilizat, vorbesc tare, lasă gunoaie pe plajă, au o atitudine agresivă, adresează injurii cu atâta largheţe de parcă ar face complimente... Nu mai continui, căci toate astea mă umplu de amărăciune şi orice individ educat şi cu bun simţ ştie ce înseamnă să nu fii om. Doar că mă întreb, retoric, desigur, şi fără a dori să intru într-o dezbatere publică: de unde atâta duşmănie şi ură în noi, de unde atâta proastă creştere...?
- De ani de zile, marea înseamnă pentru dvs., şi viaţă scenică, spectacole muzicale. Profesia şi vacanţa fac casă bună?
- Da, în primul rând, fiindcă starea de vacanţă e o stare pe care ţi-o creezi tu însuţi, e o stare interioară, iar, în al doilea rând, pentru că locul în care cânt eu este atât de minunat, încât nu am impresia că merg acolo din obligaţie, ci merg, pur şi simplu, din plăcere. E un loc minunat, atât ca bucurie a ochiului - căci, estetic vorbind, e superb -, cât şi ca bucurie a sufletului - fiindcă oamenii de aici sunt absolut speciali, sunt nişte oameni buni, săritori, generoşi, cum rar se mai întâlnesc azi.
- Şi cum se numeşte oaza dumneavoastră de bucurie?
- Cireşica. E un hotel în Olimp.
- Să înţeleg, aşadar, că atunci când vă priviţi în oglindă, vedeţi un chip bucuros şi destins, în acord cu libertatea verii şi a vacanţei?
- Da. Pentru că eu mă simt ca fiind cel mai fericit om de pe planetă. De ce? Fiindcă sunt sănătoasă, fiindcă atunci când deschid ochii dimineaţa văd, văd albastrul cerului şi verdele copacilor, fiindcă aud, aud ciripitul păsărelelor... Pentru că mă pot bucura deplin de viaţa aceasta pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu. Şi asta e cel mai important! Şi-atunci cum să nu fiu fericită?! Nu-mi doresc nimic altceva decât ca Dumnezeu să mă ţină în continuare sănătoasă. Că restul fac eu...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
