Prăjitura cu frişcă

- O pereche de îndrăgostiţi îmbătaţi de fericire, care se pierd unul în ochii celuilalt. Nu e o privelişte prea plăcută pentru o femeie care îşi vede astfel soţul, împreună cu noua lui iubită. Dar curajul de a privi adevărul "în ochi”, fără anestezie, aduce mai repede vindecarea -

S-a întâmplat tocmai în cafeneaua pe care o descoperise recent şi unde se simţea foarte bine, împreună cu colegele ei de birou. Era aproape de instituţia la care lucrau şi mergeau acolo în pauzele de prânz. Iar acum, aşezaţi la o masă lângă fereastră, "ei doi”. Fostul ei soţ, cu noua lui prietenă. "Scuteşte-mă de o asemenea scenă”, îi spusese, odată, bărbatului. "Res­pec­tă-mi imaginea, şi nu vă duceţi în vreun local unde ai fost mai înainte cu mine”. Dar în cafeneaua asta cu tavanul din lemn, cu fo­tolii odih­nitoare şi cu veioze pe mese, reflectate în oglinzile uriaşe de pe pereţi, nu fusese niciodată cu Andrei. Era un decor neutru, care n-o întâmpina cu nici un fel de amintiri. Şi iată că tocmai aici priveşte acum, siderată, în oglindă, cum soţul ei săruta cu gingăşie degetele unei alte femei.
"Ar fi trebuit să plec de îndată ce i-am zărit”, îşi spune Ana. Însă atunci le-ar fi atras cu siguranţă atenţia şi ar fi dat impresia că o ia la fugă. Penibil, jalnic, umilitor. Aşa încât a rămas la locul ei, încercând să citească mai departe din revista pe care o răsfoia. Imposibil. Împotriva voinţei sale, privirile îi fugeau spre oglinda mare de pe perete, unde putea urmări neobservată ce se petrece în spatele ei.
Cei doi păreau îndrăgostiţi nebuneşte. Se aşezaseră alături, de parcă şi blatul mesei ar fi pus o distanţă prea mare între ei. Aveau în faţă două ceşti de cafea, iar în mijloc, o prăjitură cu frişcă, pe-o farfurie. Andrei detes­ta frişca. Dar acum se lăsa hrănit cu linguriţa, ca un pui de rândunică flămând. "Când erai cu mine, spu­neai că frişca e cel mai scârbos lucru de pe pă­mânt, dar acum îţi place”, se gândi Ana şi simţi că o po­didesc lacrimile. Se forţa din răsputeri să nu plângă. Ar fi fost cumplit ca Andrei să se uite întâm­plător în direcţia ei şi să bage de seamă că femeia care scotocea în geantă după batistă era chiar nevasta lui. Cea cu care e încă însurat, cu care are o fată de cinci­spre­zece ani şi pe care n-o mai iubeşte. Oare când în­colţise în ea umbra primelor bănuieli? În urmă cu un an, cu doi, sau mult mai devreme? La început fusese doar o senzaţie nedesluşită că există ceva care nu e în or­dine. Îmbrăţişări fugare, sărutări pe obraz, întâr­zieri la birou, cu veşnica scuză că volumul de mun­că i s-a dublat. Chiar şi în scurtele clipe când erau îm­preună acasă, părea preocupat, absent, inaccesibil. "Ce ai?”, îl în­treba. "Nimic, sunt extenuat de atâta muncă”. Nu-l is­codea mai mult, chiar credea că munca îl epuizase. Lucra în poliţie, la secţia judiciară. Avea de rezolvat cazuri de crimă, despre care nu putea vorbi. Ca să se recupereze şi să se gândească la ele cu mintea clară, pleca să facă jogging, după-amiaza, câte o oră. "Medi­taţie pentru reevaluarea probelor”, îşi numea el ma­ra­tonul şi, într-adevăr, câteodată chiar izbutea să desco­pere astfel veriga lipsă din lanţul unei crime, al unei spargeri sau jaf.
"Ai pe cineva?”, l-a întrebat în seara când Andrei şi-a mutat aşternutul de pat pe canapeaua din hol, sub pretextul că nu mai vrea să o deranjeze cu insomniile lui. Ce-i drept, de la o vreme se trezea noaptea şi ieşea să fumeze pe hol. I-a răspuns sec, cu perna în braţe: "Ce femeie? Baţi câmpii. Asta mi-ar mai lipsi”.
Minţea. Bineînţeles că toată metamorfoza lui avea de-a face cu o femeie, o colegă, poliţistă la fel ca şi el. Nora. Îi rostise numele de câteva ori, în ultima vreme. Ocazional, în diverse discuţii, aşa cum vorbeşti de obicei despre colegi. Dar în vorbele lui era o inflexiune aparte, care nu exista când rostea alte nume. O mică emoţie pe care nu şi-o putea reprima. "Nora”. Chiar şi Andreea, fii­ca lor, ciulise urechea. Avea numai 13 ani la data aceea, era încă un copil, şi totuşi, se dovedea mai sen­sibilă la unele nuanţe decât mama ei. "Nora”, îşi maimuţărise ea tatăl în­tr-o seară, după cină, pe când ştergeau vasele. "Nu mai pot să aud numele ăsta”. Ana ridicase ochii spre ea cu uimire: "Ce te-a apu­cat?”.
Iar acum, iat-o în carne şi oase pe femeia cu numele prevestitor de rău. Stătea acolo, lângă fereastră, în vreme ce soţul ei se lăsa în­dopat cu frişcă. Ana întoarse privirea. Sim­ţea o dorinţă nebunească să plece, dar trupul n-o asculta. Urmărea, sufocată, înţepenită de durere şi suferinţă, idila soţului ei. "Cu mine s-ar fi jenat să facă un asemenea gest”, se gândi. Când o sărutase oare ultima oară în văzul tuturor? Îşi aminti de petrecerea pe care o dăduseră cu prilejul promovării lui. Tre­cu­se­ră doi ani de atunci. "Ai o nevastă a-ntâia”, exclamase unul din colegii veniţi să-l sărbă­to­rească. Andrei îşi trecuse braţul cu o tan­dreţe demons­trativă pe după mijlocul ei: "Să nu te prind că te atingi de ea!”. Dar râsul lui sunase forţat.
Despre ce-or vorbi cei doi? Pesemne că despre co­pi­lul lor, subiectul preferat al celor ce au devenit pă­rinţi de puţină vreme. Băiatul avea exact trei luni şi pa­tru zile. Numele şi data naşterii i se încrustaseră de­fi­nitiv în memorie. Aflase vestea de la prieteni comuni. Băr­batul ei fusese prea laş ca să-i spună personal ade­vărul. "N-am vrut să te rănesc”, pretextase el, dar asta era justificarea cu care încerca să se salveze de fiecare dată când refuza să vorbească cu Ana, motivând că e obosit. "Nu-l mai vreau, nu-l mai vreau”, îşi jurase Ana în clipa aceea. "Are un copil, nu mai e cale de întoar­cere, s-a terminat”. Însă undeva, în adâncul făpturii ei, într-un loc pe care se ferea să-l atingă şi să recunoască că există, Ana mai spera totuşi. Uneori mult, alteori puţin. Nu se putea hotărî să întoarcă spatele unei căs­nicii de-o viaţă şi unui bărbat pe care încă îl iubea. Chiar dacă raţiunea i-o poruncea întruna, ea refuza, pur şi simplu, să admită că pierduse lupta.
La început, totul păruse a fi doar o greşeală, o rătă­ci­re. Într-o noapte lungă şi înlăcrimată, Andrei îi măr­tu­risise întreaga poveste, făcând, totodată, apel la iubirea ei: "Nu pot trăi fără tine, am greşit, iartă-mă!”. Sigur că Ana se simţise rănită. Faptul că el se lă­sase, pur şi simplu, atras de femeia aceea mai tânără de­cât ea i se părea aproape cu neputinţă de îndurat. Sim­ţea durerea în oase, în inimă, peste tot. Voia să moară, să scape de jegul care îi cuprinsese viaţa. Însă cine iubeşte iartă. Cine mai spusese asta? Hillary Clin­ton? Nu contează...
"Trecem noi peste hopul ăsta”, îi spuse atunci lui Andrei. "Avem enorm de multe lucruri de apărat. Tre­buie doar să vrei”. Să ieşi din groapa asta şi să torni peste ea ciment. "Aşa va fi”, o asigurase Andrei. Părea hotărât să pună punct relaţiei cu femeia aceea, totul fusese doar o distracţie trecătoare. Dar pro­misiunile lui s-au dovedit a fi vorbe în vânt. Într-o bună zi, tânăra colegă de birou l-a anunţat că era însărcinată şi că n-avea de gând să scoată copilul. Şi-l dorise de mult. "Iartă-mă”, o implorase Andrei. "Nu ştiu cum s-a-ntâmplat. Nu-mi trebuia o încurcătură ca asta!”. De astă dată, Ana a scos din dulap geamantanele. "Pleacă imediat! Şi nu îndrăzni să mai apari vreodată în faţa mea!”.
Interdicţie greu de respectat, căci el venea mereu s-o vadă pe Andreea. Când Ana se simţea suficient de pu­ter­nică, îi permitea să rămână şi la cină. Odată, l-a surprins pe Andrei mângâind nostalgic vechiul secreter din camera de zi şi mobila tapiţată pe care o cum­păraseră împreună. "Sunt un nebun că renunţ la toate astea”. Şi iarăşi s-a reaprins în ea spe­ranţa că lucrurile ar pu­tea să re­intre pe făgaşul nor­mal.
Privirea Anei se îndreaptă din nou către oglinda din pere­te. "De ce-a fost nevoie să minţi, ticălosule? De ce să mai trezeşti în mine spe­ranţa?”. Ar vrea să strige întrebarea asta din toate puterile, s-o azvârle în mij­lo­cul încăperii. Mânia e mult mai uşor de su­por­tat decât a­ceas­tă durere, această umilinţă cumplită. Să-ţi vezi bărbatul vieţii sărutând buzele unei alte femei. În fond, câtă importanţă a dat el familiei, care pentru ea fu­sese întotdeauna pe pri­mul loc? Cât de prezent a reuşit să fie lângă ea, în anii când fetiţa lor era mică? Pe atunci, era în primii ani de poliţie, era tot timpul. Însă An­drei îşi iubea meseria şi simţea ne­voia să se afle mereu în centrul evenimen­telor. Sincer vorbind, profesia lui n-o interesase niciodată cu ade­vărat. La început, îi era aproape jenă să spună că noul ei prieten învaţă la Academia de poliţie, ca să devină criminalist. Mai târziu, i-a acceptat munca, ba chiar s-a mândrit cu ceea ce făcea soţul ei. Până la urmă, trebuie să existe şi oameni care să se îngrijească de apărarea legii şi a ordinii. Dar cu unele lucruri nu s-a putut obişnui nicio­dată: cu faptul că el nu ajungea acasă când promitea, că telefonul suna chiar şi în toiul nopţii şi că nu-şi puteau face planuri pentru sfârşitul de săptămână. Ana, în schimb, îşi adaptase complet activitatea profesională la nevoile familiei. Ca tra­ducător avea posibilitatea să lucreze la domiciliu. Spre deosebire de ea, Andrei nu era dispus să facă defel concesii. Motiv de certuri, adeseori aprige.
"E nevoie de doi, ca să strice o căsnicie”, îi spu­sese odată soacra ei, pe un ton rece şi tăios. De atunci, nu prea şi-au mai vorbit. Anei i s-a părut inacceptabil să fie acuzată că ar fi contribuit la dezastrul acestei căsnicii. Doar nu ea îşi înşelase bărbatul. Nu ea... "Cum şi când am fi putut împiedica dezastrul?”, se întreba Ana, în timp ce soţul ei mângâia tandru obrazul tinerei femei, cu tenul palid şi un pulover lălâu. Arăta fericit. Relaxat şi vesel, cum nu-l mai văzuse de mult. Simţi din nou că i se umplu ochii de lacrimi şi că plân­sul, în cele din urmă, va birui. "Cu mine de ce nu ţi-a mai fost bine? Doar ne-am iubit cândva - sau poate că nu?”.
Ce înfăţişare ştearsă avea cealaltă! Măcar dacă ar fi fost frumoasă sau bogată, dar aşa, era aproape o jig­ni­re. De ce, dintre toate, tocmai ea? Ce mersese atât de prost în căsnicia lor, încât o asemenea fiinţă decolorată izbutise să-i fure bărbatul?
"E iubirea vieţii mele”, îi spusese în cele din urmă Andrei. "Cu ea pot discuta despre orice, simţim la fel”. "Şi eu? Ce am fost eu pentru tine?”, strigase Ana re­voltată. "Individa asta egoistă calcă în picioare viaţa ta şi pe a familiei tale şi tu o numeşti iubirea vieţii. Eşti orb?”. "Ori poate că eu sunt oarbă?”, se în­­treba acum.
Scena aceea o hipnotiza, pur şi simplu. Trăia sufe­rin­ţa ca o incizie făcută pe viu. Şi totuşi, nu se putea ridica din scaun să plece. Deşi îi era greu, Ana se sili să se uite iarăşi la imaginea din oglindă. Dar neutru, ca şi când n-ar fi avut nici o legătură cu ea, fără pre­ju­de­căţi, aşa cum ar face-o doamna cu părul alb de la masa de alături. Fără mânie şi ură. "Priveşte şi spune ce vezi acum”, îşi zise Ana. Nu e frumoasă, nici măcar ex­pre­si­vă, prost îmbrăcată, provenită, probabil, din zona mo­destă a societăţii, crescută în provincie, într-o fa­milie de oameni săraci. Dar cu câtă duioşie o priveşte Andrei... În fiecare expresie a feţei, în fiecare gest e tandreţe. Dacă asta nu e iubire, atunci ce e?
Andrei cheamă chelnerul, achită consumaţia şi îşi ajută însoţitoarea să-şi îmbrace paltonul. Pe când se îndreptau spre ieşire, mâna lui se odihnea pe umărul ei.
"Poate că trebuie să accept, pur şi simplu, că e mai fericit cu ea decât a fost cu mine”, gândi Ana. Scoase portofelul, puse banii pe masă şi se ridică. Pentru prima oară, începea să i se desluşească în minte încotro va porni viaţa ei. Era timpul să se desprindă de omul care-i fusese soţ, să-l elibereze şi, mai ales, să se eli­bereze pe ea. Fusese supusă unei operaţii fără anes­tezie, groaznic de dureroasă, dar boala ceda. Ştia că nu se va vindeca fluierând, dar era pe drumul cel bun. Andrei? Ce căutase omul ăsta în viaţa ei? Un bărbat îndopat cu frişcă.
MARUSIA