S-a întâmplat tocmai în cafeneaua pe care o descoperise recent și unde se simțea foarte bine, împreună cu colegele ei de birou. Era aproape de instituția la care lucrau și mergeau acolo în pauzele de prânz. Iar acum, așezați la o masă lângă fereastră, "ei doi”. Fostul ei soț, cu noua lui prietenă. "Scutește-mă de o asemenea scenă”, îi spusese, odată, bărbatului. "Respectă-mi imaginea, și nu vă duceți în vreun local unde ai fost mai înainte cu mine”. Dar în cafeneaua asta cu tavanul din lemn, cu fotolii odihnitoare și cu veioze pe mese, reflectate în oglinzile uriașe de pe pereți, nu fusese niciodată cu Andrei. Era un decor neutru, care n-o întâmpina cu nici un fel de amintiri. Și iată că tocmai aici privește acum, siderată, în oglindă, cum soțul ei săruta cu gingășie degetele unei alte femei.
"Ar fi trebuit să plec de îndată ce i-am zărit”, își spune Ana. Însă atunci le-ar fi atras cu siguranță atenția și ar fi dat impresia că o ia la fugă. Penibil, jalnic, umilitor. Așa încât a rămas la locul ei, încercând să citească mai departe din revista pe care o răsfoia. Imposibil. Împotriva voinței sale, privirile îi fugeau spre oglinda mare de pe perete, unde putea urmări neobservată ce se petrece în spatele ei.
Cei doi păreau îndrăgostiți nebunește. Se așezaseră alături, de parcă și blatul mesei ar fi pus o distanță prea mare între ei. Aveau în față două cești de cafea, iar în mijloc, o prăjitură cu frișcă, pe-o farfurie. Andrei detesta frișca. Dar acum se lăsa hrănit cu lingurița, ca un pui de rândunică flămând. "Când erai cu mine, spuneai că frișca e cel mai scârbos lucru de pe pământ, dar acum îți place”, se gândi Ana și simți că o podidesc lacrimile. Se forța din răsputeri să nu plângă. Ar fi fost cumplit ca Andrei să se uite întâmplător în direcția ei și să bage de seamă că femeia care scotocea în geantă după batistă era chiar nevasta lui. Cea cu care e încă însurat, cu care are o fată de cincisprezece ani și pe care n-o mai iubește. Oare când încolțise în ea umbra primelor bănuieli? În urmă cu un an, cu doi, sau mult mai devreme? La început fusese doar o senzație nedeslușită că există ceva care nu e în ordine. Îmbrățișări fugare, sărutări pe obraz, întârzieri la birou, cu veșnica scuză că volumul de muncă i s-a dublat. Chiar și în scurtele clipe când erau împreună acasă, părea preocupat, absent, inaccesibil. "Ce ai?”, îl întreba. "Nimic, sunt extenuat de atâta muncă”. Nu-l iscodea mai mult, chiar credea că munca îl epuizase. Lucra în poliție, la secția judiciară. Avea de rezolvat cazuri de crimă, despre care nu putea vorbi. Ca să se recupereze și să se gândească la ele cu mintea clară, pleca să facă jogging, după-amiaza, câte o oră. "Meditație pentru reevaluarea probelor”, își numea el maratonul și, într-adevăr, câteodată chiar izbutea să descopere astfel veriga lipsă din lanțul unei crime, al unei spargeri sau jaf.
"Ai pe cineva?”, l-a întrebat în seara când Andrei și-a mutat așternutul de pat pe canapeaua din hol, sub pretextul că nu mai vrea să o deranjeze cu insomniile lui. Ce-i drept, de la o vreme se trezea noaptea și ieșea să fumeze pe hol. I-a răspuns sec, cu perna în brațe: "Ce femeie? Bați câmpii. Asta mi-ar mai lipsi”.
Mințea. Bineînțeles că toată metamorfoza lui avea de-a face cu o femeie, o colegă, polițistă la fel ca și el. Nora. Îi rostise numele de câteva ori, în ultima vreme. Ocazional, în diverse discuții, așa cum vorbești de obicei despre colegi. Dar în vorbele lui era o inflexiune aparte, care nu exista când rostea alte nume. O mică emoție pe care nu și-o putea reprima. "Nora”. Chiar și Andreea, fiica lor, ciulise urechea. Avea numai 13 ani la data aceea, era încă un copil, și totuși, se dovedea mai sensibilă la unele nuanțe decât mama ei. "Nora”, își maimuțărise ea tatăl într-o seară, după cină, pe când ștergeau vasele. "Nu mai pot să aud numele ăsta”. Ana ridicase ochii spre ea cu uimire: "Ce te-a apucat?”.
Iar acum, iat-o în carne și oase pe femeia cu numele prevestitor de rău. Stătea acolo, lângă fereastră, în vreme ce soțul ei se lăsa îndopat cu frișcă. Ana întoarse privirea. Simțea o dorință nebunească să plece, dar trupul n-o asculta. Urmărea, sufocată, înțepenită de durere și suferință, idila soțului ei. "Cu mine s-ar fi jenat să facă un asemenea gest”, se gândi. Când o sărutase oare ultima oară în văzul tuturor? Își aminti de petrecerea pe care o dăduseră cu prilejul promovării lui. Trecuseră doi ani de atunci. "Ai o nevastă a-ntâia”, exclamase unul din colegii veniți să-l sărbătorească. Andrei își trecuse brațul cu o tandrețe demonstrativă pe după mijlocul ei: "Să nu te prind că te atingi de ea!”. Dar râsul lui sunase forțat.
Despre ce-or vorbi cei doi? Pesemne că despre copilul lor, subiectul preferat al celor ce au devenit părinți de puțină vreme. Băiatul avea exact trei luni și patru zile. Numele și data nașterii i se încrustaseră definitiv în memorie. Aflase vestea de la prieteni comuni. Bărbatul ei fusese prea laș ca să-i spună personal adevărul. "N-am vrut să te rănesc”, pretextase el, dar asta era justificarea cu care încerca să se salveze de fiecare dată când refuza să vorbească cu Ana, motivând că e obosit. "Nu-l mai vreau, nu-l mai vreau”, își jurase Ana în clipa aceea. "Are un copil, nu mai e cale de întoarcere, s-a terminat”. Însă undeva, în adâncul făpturii ei, într-un loc pe care se ferea să-l atingă și să recunoască că există, Ana mai spera totuși. Uneori mult, alteori puțin. Nu se putea hotărî să întoarcă spatele unei căsnicii de-o viață și unui bărbat pe care încă îl iubea. Chiar dacă rațiunea i-o poruncea întruna, ea refuza, pur și simplu, să admită că pierduse lupta.
La început, totul păruse a fi doar o greșeală, o rătăcire. Într-o noapte lungă și înlăcrimată, Andrei îi mărturisise întreaga poveste, făcând, totodată, apel la iubirea ei: "Nu pot trăi fără tine, am greșit, iartă-mă!”. Sigur că Ana se simțise rănită. Faptul că el se lăsase, pur și simplu, atras de femeia aceea mai tânără decât ea i se părea aproape cu neputință de îndurat. Simțea durerea în oase, în inimă, peste tot. Voia să moară, să scape de jegul care îi cuprinsese viața. Însă cine iubește iartă. Cine mai spusese asta? Hillary Clinton? Nu contează...
"Trecem noi peste hopul ăsta”, îi spuse atunci lui Andrei. "Avem enorm de multe lucruri de apărat. Trebuie doar să vrei”. Să ieși din groapa asta și să torni peste ea ciment. "Așa va fi”, o asigurase Andrei. Părea hotărât să pună punct relației cu femeia aceea, totul fusese doar o distracție trecătoare. Dar promisiunile lui s-au dovedit a fi vorbe în vânt. Într-o bună zi, tânăra colegă de birou l-a anunțat că era însărcinată și că n-avea de gând să scoată copilul. Și-l dorise de mult. "Iartă-mă”, o implorase Andrei. "Nu știu cum s-a-ntâmplat. Nu-mi trebuia o încurcătură ca asta!”. De astă dată, Ana a scos din dulap geamantanele. "Pleacă imediat! Și nu îndrăzni să mai apari vreodată în fața mea!”.
Interdicție greu de respectat, căci el venea mereu s-o vadă pe Andreea. Când Ana se simțea suficient de puternică, îi permitea să rămână și la cină. Odată, l-a surprins pe Andrei mângâind nostalgic vechiul secreter din camera de zi și mobila tapițată pe care o cumpăraseră împreună. "Sunt un nebun că renunț la toate astea”. Și iarăși s-a reaprins în ea speranța că lucrurile ar putea să reintre pe făgașul normal.
Privirea Anei se îndreaptă din nou către oglinda din perete. "De ce-a fost nevoie să minți, ticălosule? De ce să mai trezești în mine speranța?”. Ar vrea să strige întrebarea asta din toate puterile, s-o azvârle în mijlocul încăperii. Mânia e mult mai ușor de suportat decât această durere, această umilință cumplită. Să-ți vezi bărbatul vieții sărutând buzele unei alte femei. În fond, câtă importanță a dat el familiei, care pentru ea fusese întotdeauna pe primul loc? Cât de prezent a reușit să fie lângă ea, în anii când fetița lor era mică? Pe atunci, era în primii ani de poliție, era tot timpul. Însă Andrei își iubea meseria și simțea nevoia să se afle mereu în centrul evenimentelor. Sincer vorbind, profesia lui n-o interesase niciodată cu adevărat. La început, îi era aproape jenă să spună că noul ei prieten învață la Academia de poliție, ca să devină criminalist. Mai târziu, i-a acceptat munca, ba chiar s-a mândrit cu ceea ce făcea soțul ei. Până la urmă, trebuie să existe și oameni care să se îngrijească de apărarea legii și a ordinii. Dar cu unele lucruri nu s-a putut obișnui niciodată: cu faptul că el nu ajungea acasă când promitea, că telefonul suna chiar și în toiul nopții și că nu-și puteau face planuri pentru sfârșitul de săptămână. Ana, în schimb, își adaptase complet activitatea profesională la nevoile familiei. Ca traducător avea posibilitatea să lucreze la domiciliu. Spre deosebire de ea, Andrei nu era dispus să facă defel concesii. Motiv de certuri, adeseori aprige.
"E nevoie de doi, ca să strice o căsnicie”, îi spusese odată soacra ei, pe un ton rece și tăios. De atunci, nu prea și-au mai vorbit. Anei i s-a părut inacceptabil să fie acuzată că ar fi contribuit la dezastrul acestei căsnicii. Doar nu ea își înșelase bărbatul. Nu ea... "Cum și când am fi putut împiedica dezastrul?”, se întreba Ana, în timp ce soțul ei mângâia tandru obrazul tinerei femei, cu tenul palid și un pulover lălâu. Arăta fericit. Relaxat și vesel, cum nu-l mai văzuse de mult. Simți din nou că i se umplu ochii de lacrimi și că plânsul, în cele din urmă, va birui. "Cu mine de ce nu ți-a mai fost bine? Doar ne-am iubit cândva - sau poate că nu?”.
Ce înfățișare ștearsă avea cealaltă! Măcar dacă ar fi fost frumoasă sau bogată, dar așa, era aproape o jignire. De ce, dintre toate, tocmai ea? Ce mersese atât de prost în căsnicia lor, încât o asemenea ființă decolorată izbutise să-i fure bărbatul?
"E iubirea vieții mele”, îi spusese în cele din urmă Andrei. "Cu ea pot discuta despre orice, simțim la fel”. "Și eu? Ce am fost eu pentru tine?”, strigase Ana revoltată. "Individa asta egoistă calcă în picioare viața ta și pe a familiei tale și tu o numești iubirea vieții. Ești orb?”. "Ori poate că eu sunt oarbă?”, se întreba acum.
Scena aceea o hipnotiza, pur și simplu. Trăia suferința ca o incizie făcută pe viu. Și totuși, nu se putea ridica din scaun să plece. Deși îi era greu, Ana se sili să se uite iarăși la imaginea din oglindă. Dar neutru, ca și când n-ar fi avut nici o legătură cu ea, fără prejudecăți, așa cum ar face-o doamna cu părul alb de la masa de alături. Fără mânie și ură. "Privește și spune ce vezi acum”, își zise Ana. Nu e frumoasă, nici măcar expresivă, prost îmbrăcată, provenită, probabil, din zona modestă a societății, crescută în provincie, într-o familie de oameni săraci. Dar cu câtă duioșie o privește Andrei... În fiecare expresie a feței, în fiecare gest e tandrețe. Dacă asta nu e iubire, atunci ce e?
Andrei cheamă chelnerul, achită consumația și își ajută însoțitoarea să-și îmbrace paltonul. Pe când se îndreptau spre ieșire, mâna lui se odihnea pe umărul ei.
"Poate că trebuie să accept, pur și simplu, că e mai fericit cu ea decât a fost cu mine”, gândi Ana. Scoase portofelul, puse banii pe masă și se ridică. Pentru prima oară, începea să i se deslușească în minte încotro va porni viața ei. Era timpul să se desprindă de omul care-i fusese soț, să-l elibereze și, mai ales, să se elibereze pe ea. Fusese supusă unei operații fără anestezie, groaznic de dureroasă, dar boala ceda. Știa că nu se va vindeca fluierând, dar era pe drumul cel bun. Andrei? Ce căutase omul ăsta în viața ei? Un bărbat îndopat cu frișcă.
MARUSIA