RUBEN, stăpânul florilor

- Pe malul Mureşului, într-un sat de sub Munţii Hălmagiului, trăieşte un om rămas, parcă, din alte vremuri. Rătăcitor prin păduri, în căutare de plante rare, a moştenit ştiinţa vracilor de altădată, pe care o pune în slujba oamenilor bolnavi şi săraci -

Portret de moţ

Ruben Stănilă are 52 de ani neîmpliniţi şi a fost pă­durar. Ştie aproape toate tainele naturii, mai cu seamă leacuri vechi, din bătrâni. L-am cunoscut pe o uliţă pră­fuită din satul Pojoga, pe malul Mureşului, nu de­parte de Săvârşin. Trăieşte într-o casă modestă, îm­pre­ună cu soţia şi trei fete mici. Toată lumea din împre­ju­rimi îl ştie de "Moţul”, pentru că are mare drag de tra­diţie şi poartă el însuşi cămăşi ţărăneşti. Şi ca să aibă spor şi noroc în ce face, îşi poartă părul în codiţe legate cu aţe colorate, descântate de babe: roşu pentru deochi, albastru pentru boală, verde pentru duş­mani... "Nu că m-aş teme de oameni ori de li­ghi­oanele mari din pădure, că n-am frică decât de bunul Dumnezău, dar aşe m-am pomenit eu de când îs!” La pălărie poartă o pană de cocoş de munte - simbolul pădurarilor din zonă. Beteag de-un picior, Ruben nu ţine seama de suferinţă şi bate toată ziua pădurile în căutare de ierburi rare, care să le fie altor oameni, mai bolnavi decât el, de folos.

Douăzeci de flori de leac

Profită de orice drum prin pădure şi adună plante me­dicinale. "Să fie acolo! Pentru oamenii în nevoi, că dară Dumnezău nu le-a dat pe pământ doar să ne bucu­re mirosul şi privirea!” Pentru suferinţele tru­peşti, foloseşte douăzeci de plante medicinale, despre care spune că "sunt suficiente pentru toate afec­ţiu­nile”. Face fel de fel de combinaţii şi le dă pe degeaba oamenilor, "doar să-i ajute Dumnezeu să se facă bine, că eu ştiu ce-i suferinţa”! Sute de oameni i-au trecut pragul, de-a lungul anilor, şi aproape toţi şi-au găsit oblojenie pentru bolile de care sufereau. Pentru Ruben, n-a fost de-ajuns învăţătura din bătrâni; s-a apucat să citească puţinele cărţi despre plante care se găseau, "atlasuri care existau pe-atunci la biblio­te­cile de oraş”, avid să afle cum se închipuie treaba asta, cu vin­decarea. Şi a stu­diat până a cu­nos­cut reve­laţia chi­miei naturii. Acum, când poves­teşte despre plan­te, vorbeşte cu uşu­rinţa unui bo­ta­nist; cu­noaş­te denu­mirile la­tineşti ale fiecărui fir de iarbă şi la ce boli se foloseşte. Dar are Ruben o filozofie pe care n-a aflat-o de la nimeni, şi-a dat sin­gur sea­ma de ea: "Tra­tamentul nu-i ni­ciodată acelaşi pen­tru toţi oamenii. Numai că bolnavul uită, nu-ţi spune de­cât ce-l doare mai ta­re... Vine unul şi zice că-l doare sto­macul.Dar eu îl iau binişor, vor­besc cu el şi-l trag de limbă până aflu tot, ca po­pa la spovedanie. Şi aflu că are şi inima slabă, nici fierea nu lucrează ca lumea, rinichii sunt cam paradiţi, de tot face infecţii urinare, iar de la plămâni se aude o hu­ruială... Eheee, taică, stai aşa, că de fapt eşti beteag rău! Eu trebuie să aflu toate problemele omului, ca un psiholog, să-l fac bine în întreg, nu în parte! Că dacă o parte nu lucrează cum trebuie, le strică şi pe ălelalte! Am nevoie să ştiu totul, ca să văd cum combin plan­tele şi în ce proporţii... Nu-i chiar aşa simplu, re­ţeta se face după kilele, vârsta şi bolile omului!”
Ne destăinuie câteva reţete străvechi, pe care le fo­loseşte de când se ştie. Pentru răceli, Ruben are leac do­vedit, încercat de zeci de ori pe fetele sale. "Se ia seu de oaie pe o hârtie, se pune pe piept, ca o ca­ta­plas­mă, se înveleşte cu o cârpă groasă şi nu se umblă la ea până dimineaţa. Co­pilul nu mai are nimic, garantat!”. Febra mare, de peste 40 de grade, o domoleşte altfel: "Iau un cearşaf, îl ud bine într-un amestec dintr-un kil de apă rece şi un deget de oţet şi înfăşor plodul, ca o mu­mie. În jumătate de oră, temperatura coboară la 37°C!”. Are mereu în minte formulele tă­măduitoare, ca un adevărat alchimist. Ştie când să culeagă plantele, cum să le usuce şi sub ce formă să le folosească, pentru că "fiecare plantă îşi leapădă substanţele bune pentru sănătate ba în apă, ba în al­cool, ba în uleiuri. Sunt diferite, fru­moa­sele, la fel ca şi noi, oamenii! Dacă am nevoie de flori, trebuie să le culeg în pe­rioada de lună plină, dimineaţa, după ce se ia roua, că atunci urcă seva din tul­pină şi se adună în floare tot ce-i mai bun! Dacă-mi trebuie rădăcini, le caut iarna, sub zăpadă, c-atunci sunt mai de leac!”.
Fiecare plantă are o însemnătate aparte pentru el, de unele a prins drag mai abitir, pentru că fac bine la mai multe boli ori pentru că ajută bolnavii mai repede decât alte surate ale lor. "Anghinarea, pentru mine, e regina plantelor - reface ţesutul, regenerează celulele ficatului, laboratorul de sânge al trupului. Pune pe picioare bolnavii cu hepatită, dar ajută şi-n boli mai grave - în ciroza beţivului şi alte asemenea. Coada-şoricelului e regina plantelor, pentru că are peste şaizeci de utilizări me­di­cinale! Pentru răni adânci sau tă­ieturi, se face un ceai concentrat de coada-şorice­lului şi se clăteşte rana mereu, fără să fie pansată. În două-trei zile se închide fără să rămână nici urmă! Ţineţi minte, coada-şo­ri­celului este sin­gura plantă care conţine anti­biotic natural! Talpa-gâş­tei e cel mai bun diazepam natural, aduce somn bun şi odihnitor pentru cei ce suferă de insomnii, este cal­mant al siste­mu­lui nervos şi al sis­te­mului cardiac.Sulfina are şi ea efect calmant pentru sistemul cardiac, dar e bună şi la circulaţia periferică sau la circulaţia ce­rebrală - curăţă vasele de sânge şi are şi gust plăcut, aromat, parcă e ceai de cacao. Primăvara, pre­par tinctură de leurdă, care face minuni în bo­lile de inimă. Scaiul-vânăt face minuni în tu­sea convulsivă, mai ales dacă se dă bolnavului îm­pre­ună cu lapte de măgăriţă sau dacă pui în ceai - pe furiş, să nu te vadă - şi stor­sură de balegă de cal. Ceaiul de turiţă - cea normală, nu tu­riţa mare - curăţă or­ganismul de toxine, iar dacă se mace­rea­ză în ulei, la întu­neric, în­chide rănile şi tă­ie­turile. Pentru reumatism, cele mai bune sunt cas­tanele porceşti, nu alea co­mestibile - se curăţă de coajă, miezul se dă pe răzătoare şi se pune la macerat în alcool rafinat, în sticle închise la cu­loare, la loc întu­necos, vreme de două săptămâni. La ăia care se plân­­geau de dureri le-am dat să se ungă la încheieturi şi toţi mi-au mul­ţumit. Dară le-am zâs: «Băi, casta­nele le strâng eu, dar mai aduceţi şi voi măcar alcoo­lul, că-i scump şi nu mi-l permit!». Da' ei râdeau de mine, credeau că le cer să-l beau!... Că tot vorbeam de băutură, ceaiul de pedicuţă are leac îm­potriva be­ţi­vă­nelii şi fumatului, dacă se bea câte o ceaşcă dimineaţa, pe sto­ma­cul gol. L-am încercat pe mine! Mi-a dat femeia ceai dimi­neaţa, şi când m-am nimerit la birt, mi-am luat o sută de tărie. Da' n-am putut bea nici ju­mate, nu mai aveam chef de bău­tură, şi eu pe-atuncea le cam stin­geam!...”.
Râde. "Să vă mai zâc una ve­selă: vine un moş la mine şi-mi cere ceva de potenţă, să-i ri­dice ştreme­leagul. Avea vreo 68 de ani atunci. Îi dau ce ştiu - o tinctură tare din sculătoare, brânca-ursului şi alte câteva plante - şi uit de el. De bucurie, mi-a dat şi el o jumătate de jinars. Numai că mă pomenesc pes­te vreo patru luni cu mo­şu-n bă­tă­tură, că-mi bate obrazul: «Ce dracu' ai păţit amu'?» - îi zâc. «Bă, eu ţi-am cerut leac doar aşe, de plă­cere, da' mi-a căzut femeia gra­vidă. Eu ce mă fac acuş?». «No, bade, tu ai făcut, tu să tragi acuma! Că doară nu eu m-am aflat la femeia matale!». Mai sunt şi unii betegi la cap, care n-au nici o boală, doar se-nchipuie... La ăştia, ipohon­dri, le dau un ceai de mentă şi-i lecui de prostie. Şi-atât se mai minunează! Cică «Vai, mă simt minunat cu ceaiurile as­tea, şi nici un medic n-a reuşit să mă facă bine, de-atâţia ani»...
Am întâlnit şi oameni cu fum la suflet, ca­re au altfel de probleme, sunt disperaţi, o iau raz­na, vor să-şi ia viaţa... Ei, cu ăştia ai ne­voie de timp, trebuie să vorbeşti ore întregi, chiar şi câte o noapte, ca să-şi deschidă su­fle­tul. Le dau sfaturi, îi lămuresc, îi întorc - aşa cum ştiu eu - pe drumul drept, le scot fumul din ei, să nu se mai gândească la prostii. Cum spunea şi Zamolxes, mai întâi trebuie vindecată mintea, ca să poţi trata tru­pul. Numai că la oamenii ăştia min­tea-i în­cuiată, iar eu trebuie să găsesc singur cheia!... La urmă, după ce le capăt în­crederea, le fac simbol de des­cân­tec. Aprind foc iute pe lespede curăţată cu apă sfin­ţită, pun în foc jertfă de tămâie, trei mânuri de farină şi una de răsărită şi le las să ardă, pâ­nă se fac surcelele căr­bune. Pun deasupra limba-şarpelui, dos­­nică, făţar­nică sau alte plante ca­re se folosesc doar pentru des­cântat, în funcţie de problemele omului. Apoi, îi zic şi-un des­cântec vorbit. Întotdeauna merge la cine crede cu adevărat. Mulţi am lecuit aşa de gre­utăţi sufle­teşti!”
Mai are Ruben o traistă plină de leacuri, care din pă­cate nu încap toate într-o pagină de ziar... De un lucru s-a convins însă, în atâta amar de ani, de când lecuieşte cu plante: "Dum­ne­zău, ăsta, drăguţul, sigur s-a gândit la toate şi pentru orice suferinţă a lăsat mu­sai şi un leac pe pă­mânt!”.