Portret de moț
Ruben Stănilă are 52 de ani neîmpliniți și a fost pădurar. Știe aproape toate tainele naturii, mai cu seamă leacuri vechi, din bătrâni. L-am cunoscut pe o uliță prăfuită din satul Pojoga, pe malul Mureșului, nu departe de Săvârșin. Trăiește într-o casă modestă, împreună cu soția și trei fete mici. Toată lumea din împrejurimi îl știe de "Moțul”, pentru că are mare drag de tradiție și poartă el însuși cămăși țărănești. Și ca să aibă spor și noroc în ce face, își poartă părul în codițe legate cu ațe colorate, descântate de babe: roșu pentru deochi, albastru pentru boală, verde pentru dușmani... "Nu că m-aș teme de oameni ori de lighioanele mari din pădure, că n-am frică decât de bunul Dumnezău, dar așe m-am pomenit eu de când îs!” La pălărie poartă o pană de cocoș de munte - simbolul pădurarilor din zonă. Beteag de-un picior, Ruben nu ține seama de suferință și bate toată ziua pădurile în căutare de ierburi rare, care să le fie altor oameni, mai bolnavi decât el, de folos.
Douăzeci de flori de leac
Profită de orice drum prin pădure și adună plante medicinale. "Să fie acolo! Pentru oamenii în nevoi, că dară Dumnezău nu le-a dat pe pământ doar să ne bucure mirosul și privirea!” Pentru suferințele trupești, folosește douăzeci de plante medicinale, despre care spune că "sunt suficiente pentru toate afecțiunile”. Face fel de fel de combinații și le dă pe degeaba oamenilor, "doar să-i ajute Dumnezeu să se facă bine, că eu știu ce-i suferința”! Sute de oameni i-au trecut pragul, de-a lungul anilor, și aproape toți și-au găsit oblojenie pentru bolile de care sufereau. Pentru Ruben, n-a fost de-ajuns învățătura din bătrâni; s-a apucat să citească puținele cărți despre plante care se găseau, "atlasuri care existau pe-atunci la bibliotecile de oraș”, avid să afle cum se închipuie treaba asta, cu vindecarea. Și a studiat până a cunoscut revelația chimiei naturii. Acum, când povestește despre plante, vorbește cu ușurința unui botanist; cunoaște denumirile latinești ale fiecărui fir de iarbă și la ce boli se folosește. Dar are Ruben o filozofie pe care n-a aflat-o de la nimeni, și-a dat singur seama de ea: "Tratamentul nu-i niciodată același pentru toți oamenii. Numai că bolnavul uită, nu-ți spune decât ce-l doare mai tare... Vine unul și zice că-l doare stomacul. Dar eu îl iau binișor, vorbesc cu el și-l trag de limbă până aflu tot, ca popa la spovedanie. Și aflu că are și inima slabă, nici fierea nu lucrează ca lumea, rinichii sunt cam paradiți, de tot face infecții urinare, iar de la plămâni se aude o huruială... Eheee, taică, stai așa, că de fapt ești beteag rău! Eu trebuie să aflu toate problemele omului, ca un psiholog, să-l fac bine în întreg, nu în parte! Că dacă o parte nu lucrează cum trebuie, le strică și pe ălelalte! Am nevoie să știu totul, ca să văd cum combin plantele și în ce proporții... Nu-i chiar așa simplu, rețeta se face după kilele, vârsta și bolile omului!”
Ne destăinuie câteva rețete străvechi, pe care le folosește de când se știe. Pentru răceli, Ruben are leac dovedit, încercat de zeci de ori pe fetele sale. "Se ia seu de oaie pe o hârtie, se pune pe piept, ca o cataplasmă, se învelește cu o cârpă groasă și nu se umblă la ea până dimineața. Copilul nu mai are nimic, garantat!”. Febra mare, de peste 40 de grade, o domolește altfel: "Iau un cearșaf, îl ud bine într-un amestec dintr-un kil de apă rece și un deget de oțet și înfășor plodul, ca o mumie. În jumătate de oră, temperatura coboară la 37°C!”. Are mereu în minte formulele tămăduitoare, ca un adevărat alchimist. Știe când să culeagă plantele, cum să le usuce și sub ce formă să le folosească, pentru că "fiecare plantă își leapădă substanțele bune pentru sănătate ba în apă, ba în alcool, ba în uleiuri. Sunt diferite, frumoasele, la fel ca și noi, oamenii! Dacă am nevoie de flori, trebuie să le culeg în perioada de lună plină, dimineața, după ce se ia roua, că atunci urcă seva din tulpină și se adună în floare tot ce-i mai bun! Dacă-mi trebuie rădăcini, le caut iarna, sub zăpadă, c-atunci sunt mai de leac!”.
Fiecare plantă are o însemnătate aparte pentru el, de unele a prins drag mai abitir, pentru că fac bine la mai multe boli ori pentru că ajută bolnavii mai repede decât alte surate ale lor. "Anghinarea, pentru mine, e regina plantelor - reface țesutul, regenerează celulele ficatului, laboratorul de sânge al trupului. Pune pe picioare bolnavii cu hepatită, dar ajută și-n boli mai grave - în ciroza bețivului și alte asemenea. Coada-șoricelului e regina plantelor, pentru că are peste șaizeci de utilizări medicinale! Pentru răni adânci sau tăieturi, se face un ceai concentrat de coada-șoricelului și se clătește rana mereu, fără să fie pansată. În două-trei zile se închide fără să rămână nici urmă! Țineți minte, coada-șoricelului este singura plantă care conține antibiotic natural! Talpa-gâștei e cel mai bun diazepam natural, aduce somn bun și odihnitor pentru cei ce suferă de insomnii, este calmant al sistemului nervos și al sistemului cardiac. Sulfina are și ea efect calmant pentru sistemul cardiac, dar e bună și la circulația periferică sau la circulația cerebrală - curăță vasele de sânge și are și gust plăcut, aromat, parcă e ceai de cacao. Primăvara, prepar tinctură de leurdă, care face minuni în bolile de inimă. Scaiul-vânăt face minuni în tusea convulsivă, mai ales dacă se dă bolnavului împreună cu lapte de măgăriță sau dacă pui în ceai - pe furiș, să nu te vadă - și storsură de balegă de cal. Ceaiul de turiță - cea normală, nu turița mare - curăță organismul de toxine, iar dacă se macerează în ulei, la întuneric, închide rănile și tăieturile. Pentru reumatism, cele mai bune sunt castanele porcești, nu alea comestibile - se curăță de coajă, miezul se dă pe răzătoare și se pune la macerat în alcool rafinat, în sticle închise la culoare, la loc întunecos, vreme de două săptămâni. La ăia care se plângeau de dureri le-am dat să se ungă la încheieturi și toți mi-au mulțumit. Dară le-am zâs: «Băi, castanele le strâng eu, dar mai aduceți și voi măcar alcoolul, că-i scump și nu mi-l permit!». Da' ei râdeau de mine, credeau că le cer să-l beau!... Că tot vorbeam de băutură, ceaiul de pedicuță are leac împotriva bețivănelii și fumatului, dacă se bea câte o ceașcă dimineața, pe stomacul gol. L-am încercat pe mine! Mi-a dat femeia ceai dimineața, și când m-am nimerit la birt, mi-am luat o sută de tărie. Da' n-am putut bea nici jumate, nu mai aveam chef de băutură, și eu pe-atuncea le cam stingeam!...”.
Râde. "Să vă mai zâc una veselă: vine un moș la mine și-mi cere ceva de potență, să-i ridice ștremeleagul. Avea vreo 68 de ani atunci. Îi dau ce știu - o tinctură tare din sculătoare, brânca-ursului și alte câteva plante - și uit de el. De bucurie, mi-a dat și el o jumătate de jinars. Numai că mă pomenesc peste vreo patru luni cu moșu-n bătătură, că-mi bate obrazul: «Ce dracu' ai pățit amu'?» - îi zâc. «Bă, eu ți-am cerut leac doar așe, de plăcere, da' mi-a căzut femeia gravidă. Eu ce mă fac acuș?». «No, bade, tu ai făcut, tu să tragi acuma! Că doară nu eu m-am aflat la femeia matale!». Mai sunt și unii betegi la cap, care n-au nici o boală, doar se-nchipuie... La ăștia, ipohondri, le dau un ceai de mentă și-i lecui de prostie. Și-atât se mai minunează! Cică «Vai, mă simt minunat cu ceaiurile astea, și nici un medic n-a reușit să mă facă bine, de-atâția ani»...
Am întâlnit și oameni cu fum la suflet, care au altfel de probleme, sunt disperați, o iau razna, vor să-și ia viața... Ei, cu ăștia ai nevoie de timp, trebuie să vorbești ore întregi, chiar și câte o noapte, ca să-și deschidă sufletul. Le dau sfaturi, îi lămuresc, îi întorc - așa cum știu eu - pe drumul drept, le scot fumul din ei, să nu se mai gândească la prostii. Cum spunea și Zamolxes, mai întâi trebuie vindecată mintea, ca să poți trata trupul. Numai că la oamenii ăștia mintea-i încuiată, iar eu trebuie să găsesc singur cheia!... La urmă, după ce le capăt încrederea, le fac simbol de descântec. Aprind foc iute pe lespede curățată cu apă sfințită, pun în foc jertfă de tămâie, trei mânuri de farină și una de răsărită și le las să ardă, până se fac surcelele cărbune. Pun deasupra limba-șarpelui, dosnică, fățarnică sau alte plante care se folosesc doar pentru descântat, în funcție de problemele omului. Apoi, îi zic și-un descântec vorbit. Întotdeauna merge la cine crede cu adevărat. Mulți am lecuit așa de greutăți sufletești!”
Mai are Ruben o traistă plină de leacuri, care din păcate nu încap toate într-o pagină de ziar... De un lucru s-a convins însă, în atâta amar de ani, de când lecuiește cu plante: "Dumnezău, ăsta, drăguțul, sigur s-a gândit la toate și pentru orice suferință a lăsat musai și un leac pe pământ!”.