RUBEN, stăpânul florilor

Florentin Popa
- Pe malul Mureșului, într-un sat de sub Munții Hălmagiului, trăiește un om rămas, parcă, din alte vremuri. Rătăcitor prin păduri, în căutare de plante rare, a moștenit știința vracilor de altădată, pe care o pune în slujba oamenilor bolnavi și săraci -

Portret de moț

Ruben Stănilă are 52 de ani neîmpliniți și a fost pă­durar. Știe aproape toate tainele naturii, mai cu seamă leacuri vechi, din bătrâni. L-am cunoscut pe o uliță pră­fuită din satul Pojoga, pe malul Mureșului, nu de­parte de Săvârșin. Trăiește într-o casă modestă, îm­pre­ună cu soția și trei fete mici. Toată lumea din împre­ju­rimi îl știe de "Moțul”, pentru că are mare drag de tra­diție și poartă el însuși cămăși țărănești. Și ca să aibă spor și noroc în ce face, își poartă părul în codițe legate cu ațe colorate, descântate de babe: roșu pentru deochi, albastru pentru boală, verde pentru duș­mani... "Nu că m-aș teme de oameni ori de li­ghi­oanele mari din pădure, că n-am frică decât de bunul Dumnezău, dar așe m-am pomenit eu de când îs!” La pălărie poartă o pană de cocoș de munte - simbolul pădurarilor din zonă. Beteag de-un picior, Ruben nu ține seama de suferință și bate toată ziua pădurile în căutare de ierburi rare, care să le fie altor oameni, mai bolnavi decât el, de folos.

Douăzeci de flori de leac

Profită de orice drum prin pădure și adună plante me­dicinale. "Să fie acolo! Pentru oamenii în nevoi, că dară Dumnezău nu le-a dat pe pământ doar să ne bucu­re mirosul și privirea!” Pentru suferințele tru­pești, folosește douăzeci de plante medicinale, despre care spune că "sunt suficiente pentru toate afec­țiu­nile”. Face fel de fel de combinații și le dă pe degeaba oamenilor, "doar să-i ajute Dumnezeu să se facă bine, că eu știu ce-i suferința”! Sute de oameni i-au trecut pragul, de-a lungul anilor, și aproape toți și-au găsit oblojenie pentru bolile de care sufereau. Pentru Ruben, n-a fost de-ajuns învățătura din bătrâni; s-a apucat să citească puținele cărți despre plante care se găseau, "atlasuri care existau pe-atunci la biblio­te­cile de oraș”, avid să afle cum se închipuie treaba asta, cu vin­decarea. Și a stu­diat până a cu­nos­cut reve­lația chi­miei naturii. Acum, când poves­tește despre plan­te, vorbește cu ușu­rința unui bo­ta­nist; cu­noaș­te denu­mirile la­tinești ale fiecărui fir de iarbă și la ce boli se folosește. Dar are Ruben o filozofie pe care n-a aflat-o de la nimeni, și-a dat sin­gur sea­ma de ea: "Tra­tamentul nu-i ni­ciodată același pen­tru toți oamenii. Numai că bolnavul uită, nu-ți spune de­cât ce-l doare mai ta­re... Vine unul și zice că-l doare sto­macul. Dar eu îl iau binișor, vor­besc cu el și-l trag de limbă până aflu tot, ca po­pa la spovedanie. Și aflu că are și inima slabă, nici fierea nu lucrează ca lumea, rinichii sunt cam paradiți, de tot face infecții urinare, iar de la plămâni se aude o hu­ruială... Eheee, taică, stai așa, că de fapt ești beteag rău! Eu trebuie să aflu toate problemele omului, ca un psiholog, să-l fac bine în întreg, nu în parte! Că dacă o parte nu lucrează cum trebuie, le strică și pe ălelalte! Am nevoie să știu totul, ca să văd cum combin plan­tele și în ce proporții... Nu-i chiar așa simplu, re­țeta se face după kilele, vârsta și bolile omului!”
Ne destăinuie câteva rețete străvechi, pe care le fo­losește de când se știe. Pentru răceli, Ruben are leac do­vedit, încercat de zeci de ori pe fetele sale. "Se ia seu de oaie pe o hârtie, se pune pe piept, ca o ca­ta­plas­mă, se învelește cu o cârpă groasă și nu se umblă la ea până dimineața. Co­pilul nu mai are nimic, garantat!”. Febra mare, de peste 40 de grade, o domolește altfel: "Iau un cearșaf, îl ud bine într-un amestec dintr-un kil de apă rece și un deget de oțet și înfășor plodul, ca o mu­mie. În jumătate de oră, temperatura coboară la 37°C!”. Are mereu în minte formulele tă­măduitoare, ca un adevărat alchimist. Știe când să culeagă plantele, cum să le usuce și sub ce formă să le folosească, pentru că "fiecare plantă își leapădă substanțele bune pentru sănătate ba în apă, ba în al­cool, ba în uleiuri. Sunt diferite, fru­moa­sele, la fel ca și noi, oamenii! Dacă am nevoie de flori, trebuie să le culeg în pe­rioada de lună plină, dimineața, după ce se ia roua, că atunci urcă seva din tul­pină și se adună în floare tot ce-i mai bun! Dacă-mi trebuie rădăcini, le caut iarna, sub zăpadă, c-atunci sunt mai de leac!”.
Fiecare plantă are o însemnătate aparte pentru el, de unele a prins drag mai abitir, pentru că fac bine la mai multe boli ori pentru că ajută bolnavii mai repede decât alte surate ale lor. "Anghinarea, pentru mine, e regina plantelor - reface țesutul, regenerează celulele ficatului, laboratorul de sânge al trupului. Pune pe picioare bolnavii cu hepatită, dar ajută și-n boli mai grave - în ciroza bețivului și alte asemenea. Coada-șoricelului e regina plantelor, pentru că are peste șaizeci de utilizări me­di­cinale! Pentru răni adânci sau tă­ieturi, se face un ceai concentrat de coada-șorice­lului și se clătește rana mereu, fără să fie pansată. În două-trei zile se închide fără să rămână nici urmă! Țineți minte, coada-șo­ri­celului este sin­gura plantă care conține anti­biotic natural! Talpa-gâș­tei e cel mai bun diazepam natural, aduce somn bun și odihnitor pentru cei ce suferă de insomnii, este cal­mant al siste­mu­lui nervos și al sis­te­mului cardiac. Sulfina are și ea efect calmant pentru sistemul cardiac, dar e bună și la circulația periferică sau la circulația ce­rebrală - curăță vasele de sânge și are și gust plăcut, aromat, parcă e ceai de cacao. Primăvara, pre­par tinctură de leurdă, care face minuni în bo­lile de inimă. Scaiul-vânăt face minuni în tu­sea convulsivă, mai ales dacă se dă bolnavului îm­pre­ună cu lapte de măgăriță sau dacă pui în ceai - pe furiș, să nu te vadă - și stor­sură de balegă de cal. Ceaiul de turiță - cea normală, nu tu­rița mare - curăță or­ganismul de toxine, iar dacă se mace­rea­ză în ulei, la întu­neric, în­chide rănile și tă­ie­turile. Pentru reumatism, cele mai bune sunt cas­tanele porcești, nu alea co­mestibile - se curăță de coajă, miezul se dă pe răzătoare și se pune la macerat în alcool rafinat, în sticle închise la cu­loare, la loc întu­necos, vreme de două săptămâni. La ăia care se plân­­geau de dureri le-am dat să se ungă la încheieturi și toți mi-au mul­țumit. Dară le-am zâs: «Băi, casta­nele le strâng eu, dar mai aduceți și voi măcar alcoo­lul, că-i scump și nu mi-l permit!». Da' ei râdeau de mine, credeau că le cer să-l beau!... Că tot vorbeam de băutură, ceaiul de pedicuță are leac îm­potriva be­ți­vă­nelii și fumatului, dacă se bea câte o ceașcă dimineața, pe sto­ma­cul gol. L-am încercat pe mine! Mi-a dat femeia ceai dimi­neața, și când m-am nimerit la birt, mi-am luat o sută de tărie. Da' n-am putut bea nici ju­mate, nu mai aveam chef de bău­tură, și eu pe-atuncea le cam stin­geam!...”.
Râde. "Să vă mai zâc una ve­selă: vine un moș la mine și-mi cere ceva de potență, să-i ri­dice ștreme­leagul. Avea vreo 68 de ani atunci. Îi dau ce știu - o tinctură tare din sculătoare, brânca-ursului și alte câteva plante - și uit de el. De bucurie, mi-a dat și el o jumătate de jinars. Numai că mă pomenesc pes­te vreo patru luni cu mo­șu-n bă­tă­tură, că-mi bate obrazul: «Ce dracu' ai pățit amu'?» - îi zâc. «Bă, eu ți-am cerut leac doar așe, de plă­cere, da' mi-a căzut femeia gra­vidă. Eu ce mă fac acuș?». «No, bade, tu ai făcut, tu să tragi acuma! Că doară nu eu m-am aflat la femeia matale!». Mai sunt și unii betegi la cap, care n-au nici o boală, doar se-nchipuie... La ăștia, ipohon­dri, le dau un ceai de mentă și-i lecui de prostie. Și-atât se mai minunează! Cică «Vai, mă simt minunat cu ceaiurile as­tea, și nici un medic n-a reușit să mă facă bine, de-atâția ani»...
Am întâlnit și oameni cu fum la suflet, ca­re au altfel de probleme, sunt disperați, o iau raz­na, vor să-și ia viața... Ei, cu ăștia ai ne­voie de timp, trebuie să vorbești ore întregi, chiar și câte o noapte, ca să-și deschidă su­fle­tul. Le dau sfaturi, îi lămuresc, îi întorc - așa cum știu eu - pe drumul drept, le scot fumul din ei, să nu se mai gândească la prostii. Cum spunea și Zamolxes, mai întâi trebuie vindecată mintea, ca să poți trata tru­pul. Numai că la oamenii ăștia min­tea-i în­cuiată, iar eu trebuie să găsesc singur cheia!... La urmă, după ce le capăt în­crederea, le fac simbol de des­cân­tec. Aprind foc iute pe lespede curățată cu apă sfin­țită, pun în foc jertfă de tămâie, trei mânuri de farină și una de răsărită și le las să ardă, pâ­nă se fac surcelele căr­bune. Pun deasupra limba-șarpelui, dos­­nică, fățar­nică sau alte plante ca­re se folosesc doar pentru des­cântat, în funcție de problemele omului. Apoi, îi zic și-un des­cântec vorbit. Întotdeauna merge la cine crede cu adevărat. Mulți am lecuit așa de gre­utăți sufle­tești!”
Mai are Ruben o traistă plină de leacuri, care din pă­cate nu încap toate într-o pagină de ziar... De un lucru s-a convins însă, în atâta amar de ani, de când lecuiește cu plante: "Dum­ne­zău, ăsta, drăguțul, sigur s-a gândit la toate și pentru orice suferință a lăsat mu­sai și un leac pe pă­mânt!”.