Magicianul ceasornicelor

* Gheorghe Marinescu este unul din marii orologieri ai României. A reparat mii de ceasuri obişnuite, dar şi piese istorice, de la Muzeul Ceasului din Ploieşti. Singurul ceas pe care n-a ştiut să-l repare a fost cel al inimii sale, care bate ori prea repede, ori prea încet. Retras într-o curte cu lacăt la poartă, Gheorghe Marinescu stă cu urechea lipită pe ticăitul timpurilor de altădată, alături de Aurelia, soţia lui *

Strada Patriei, nr. 17. O stradelă aproape de centrul Ploieştiului, vestigiu vechi de-un se­col, al unui cartier când­va select, astăzi plin cu magherniţe dărăpănate şi bătrâni cu chipuri poso­morâte. Până acum vreo 50 de ani, pe stra­da asta îngustă erau înşirate cele mai cochete prăvălii. Aici găseai cei mai dibaci meşteşu­gari, cele mai pi­to­reşti crâşme, braga cea mai gus­toasă şi târgoveţii cei mai însufle­ţiţi. Pe strada asta, la "Fane ciubo­taru'”, îşi peticeau opincile toţi ţăranii din pieţele oraşului. La "Blănăria lui Ma­tache” îşi făceau cojoa­ce toţi bo­ie­rii judeţului. "Tache croitorul” con­­fec­ţiona cele mai elegan­te cos­tu­me şi fra­curi. La "Mitică giu­vaer­giul” se mi­găleau bijuterii pentru cele mai fan­dosite cucoane, iar "Nea Tănase - Ora exactă” era Asul ceasor­nicarilor din oraş. Pe-aici forfoteau zilnic sute de oameni, de la plevuşca ma­hala­lelor şi până la spuma protipen­da­dei, de la cei mai amărâţi precupeţi şi până la cei mai înstăriţi ne­gus­tori ai judeţului. Aici se amestecau toate miresmele lumii, de la mi­rosul îm­bietor al cafelei turceşti, aburii mititeilor pe grătar ori boa­rea iute de arpagic, până la aro­mele dulci de gogoşi sau prăjituri franţuzeşti. Era cel mai viu loc din oraş. De cum păşeai în el nu ve­deai nici un chip mohorât, nici un negustor arţăgos, nici un muşteriu supărat. Era vad bun pentru toată lumea, chiar şi pentru ţigăncuşele cu flori ori pentru cerşetorii cei mai flămânzi. Aşa arăta cândva strada Patriei din Ploieşti. Astăzi, nu mai e decât un decor cenuşiu. Din toate prăvăliile cochete de-atunci, n-au mai rămas decât nişte cocioabe sco­rojite, gata să cadă. Totul e trist şi pustiu, doar ici, colo, câţiva bă­trâni tăcuţi mai zac pe la porţi, cu privirile întunecate şi amintirile moarte... Mă aflu şi eu pe stra­da Patriei, la numărul 17, unde stau şi aştept de aproa­pe un sfert de oră. Am luat o piatră şi am bătut cu ea în ţeava din poartă. O dată, de două ori, de trei ori, tot mai tare. Nimic. Gardul înalt, din tablă, nu mă lasă să văd nimic înăuntru. M-am hotărât să mai în­cerc o sin­gură dată şi gata. Strig, lovesc apoi iar cu piatra în poartă şi aştept. De undeva, de departe, aud parcă gla­sul stins al unui bărbat. "Da, da! Imediat!”. Răsuflu uşurat. În sfârşit, un semn de viaţă după atâta aştep­tare. Un târşâit de papuci se apropie încetişor de poar­tă. Din spatele curţii, se-aude apoi şi vocea unei fe­mei: "Ţi-am zis eu că e cineva. Of, ţi s-a blegit de tot auzul!” Bărbatul a ajuns lângă poartă. "Ei, mai lasă-mă şi tu acum”, bodogăne îmbufnat, zăngănind de zor nişte chei. "Numai puţin, să descui”.Femeia vine în urma lui, strigân­du-i să se grăbească. El pare să caute fâstâcit în şiragul de chei, descuie apoi o yală ruginită, trage zăvorul de lângă clanţă şi deschide larg poarta. În faţa mea, un bătrân scund, cu privirea seni­nă, îşi trage adânc răsuflarea, de parcă tocmai acum ar fi sosit dintr-o călătorie lun­gă de 50 de ani. Mă măsoară nedu­merit, poftindu-mă cu jumă­tate de gură în curte. În urma lui, o bătrânică veselă, mărunţică şi ea, precum o fe­tişcană, se apropie cu pas iute de poartă. "Sunteţi de la «Formula AS»? Credeam că ve­niţi mai pe sea­ră. Haideţi, intraţi”. Mă invită apoi să iau loc acolo, în curte, la o masă din tablă. Femeia zâmbeşte tot tim­pul, în vreme ce el pare că încă mă cercetează. Zeci de fiare rugi­nite stau grămadă în mijlocul curţii. Sunt resturi de la atelierul lui, pe care tocmai l-au demolat. Câţiva căţei guralivi latră de mama focului, din holul casei. Loli, că­ţeluşa lor pechineză, a fătat acum două luni patru pui. Nu vor să-i dea, nu au încredere să-i lase pe mâna nimănui. Căţeluşii ăştia gă­lă­gioşi sunt ca şi copiii lor, sunt tot ce au mai de preţ acum, când nu mai au mult până la sfârşit. Casa e veche, totul e stri­cat sau uzat, nu mai au nici bani, dar nici vreo pornire să re­pare ceva. Stau zi de zi ascunşi aici, în casa asta dără­pănată, fără să mai aştepte nimic. Pentru ei, tim­pul pare că s-a cam oprit. "Nu mai e nimic din ce-a fost. Lu­mea asta nu mai are nici o fărâmă de culoare. E incoloră, in­sipidă şi inodoră to­tal”. Bătrânul of­tează greu, lăsând pri­virea în­crun­tată să-i alunece în gol. "Eu toată viaţa am reparat ceasuri. Asta a fost cea mai mare dragoste a mea. Iar ceasurile erau a­tunci vii, aveau su­flet, le auzeai ticăi­tul, bă­tăi­le inimii. As­tăzi sunt nişte obiecte moarte. De­gea­ba va­lorează o grămadă de bani. Sunt frumoase, dar nu mai au suflet în ele. Şi pot să spun că odată cu ele am mu­rit şi eu puţin”.
Gheorghe Marinescu a fost cel mai renumit oro­logier din oraş. Asta, după cum îi place să spună, nu e totuna cu meseria de ceasor­nicar. Ceasornicarul repară, pe când orologierul restau­rează, inovează, creează. Asta a fost el, un creator, un maes­tru, un magician al ceasorni­celor. A restaurat sau reparat mii de ceasuri, de la cele banale, de duzină, până la piese de colecţie, vechi de sute de ani. Mâinile lui au făcut adevărate minuni, au adus la viaţă ceasornice sfărâ­mate, ruginite, bune de aruncat la gunoi. A res­tau­­rat ceasul de perete al lui George Coşbuc, un altul, de bi­rou, al lui Ko­gălniceanu, a întreţi­nut şi reparat ani la rând co­losala colecţie a Muzeului Ceasului din Plo­ieşti. Îmi spune toate astea pe ne­răsuflate, cu o fer­voare de nestăpânit. Privirea lui străluceşte, amin­tirile îl înalţă uşor, pe nesimţite, în al nouălea cer. Şi to­tuşi, pe chipul lui stăruie încontinuu un zâmbet amar. Astăzi, fără bucu­riile astea, viaţa lui e ca un deşert. Gheorghe Ma­rinescu, vestitul orologier de altă­dată, nu mai e as­tăzi decât un biet bătrân de pri­sos. "E o minune că aţi venit aici. Că mai întreabă cineva de mine. Mă obişnuisem demult cu gândul că nu mai sunt decât aşa, ca o umbră, şi aia tot mai palidă”. Sim­patica lui soţie apare din bucătărie cu o ceaşcă plină ochi cu cafea şi-o savarină turtită. Zâmbeşte uşor stânjenită, aşezân­du-le cu grijă pe masă. "Vă rog să ne scuzaţi, n-arată aşa bine pră­jitura. E tot ce-am putut să iau de la magazinul din colţ. Poa­te că nici cafeaua n-o să vă placă prea mult, e din aia vărsată.Gustaţi, să-mi spuneţi dacă mai trebuie za­hăr”. O cheamă Aurelia şi sunt îm­preună de 48 de ani. I-a împărtăşit toate bucuriile şi i-a răbdat cu migală fiecare capriciu. Dintotdea­una i-a respectat iscusinţa, vorbind des­pre el ca despre un geniu al oro­logeriei. "Mereu i-am spus, măi, Geor­ge, de ce nu scrii tu o carte despre tot ce ştii? Credeţi-mă, la câte cu­noaşte, ar ieşi ceva formidabil”. Bătrânul mustăceşte ghiduş, apucând-o uşor de mână. "Hai, măi, lasă asta acum. Domnu' a venit să asculte povestea mea, nu să te-audă pe tine cum mă lauzi”. În curtea asta înghe­suită de fiare, lângă oamenii ăştia atât de scunzi şi atât de simpatici, în zarva asta nebună a căţeilor pe­chinezi, cu savarina asta pleoştită pe masă, simt cum alunec uşor într-un vis. Bătrânul orologier îşi încruntă privirea, îi cere ferm femeii să alunge căţeii, tuşeşte vârtos, şi-apoi începe povestea.

Exacta, îngerul păzitor

Tic-tac, tic-tac. Seară de seară adormea cu sunetul ăsta în urechi. Mai întâi era ca un cântec de leagăn, apoi ca un ţăcănit straniu şi enervant, iar mai târziu, ca o bătaie de inimă. Se numea "Exacta-CH” şi era un ceas vechi de masă, fabricat în Cehoslovacia. Era obiectul cel mai valoros al familiei, fără el viaţa din casa aia ar fi luat-o complet razna. Avea un cadran alb, cu orele gravate frumos în auriu şi limbile cres­tate cu multă migală. Seară de seară, tatăl lui îl întor­cea fix la aceeaşi oră, înainte de rugăciune. Ticăitul lui nu se oprea niciodată, era respiraţia casei, în fie­care noapte plutea uşor la urechile lor, precum su­flarea unui înger păzitor. Obiectul ăsta magic l-a trezit în prima lui zi de şcoală.Apoi, zi de zi, l-a ajutat să fie punctual. Limbile alea aurii l-au învăţat ce în­seamnă răbdarea şi emoţia aşteptării, iar orele alea gravate frumos l-au obişnuit să-şi formeze repere. Era obiectul care îl fascina cel mai tare. Mişcarea conti­nuă a limbilor şi ticăitul fără sfârşit îl încredinţau fără dubiu că acolo, în cutia aia rotundă, se ascunde ceva viu. Şi cum nu îndrăznea nici să gândească măcar că ar putea să umble vreodată în el, a ales să meargă într-o zi la prăvălia lui nea Tănase, bătrânul cea­sornicar al cartierului. Intra într-o lume de poveste care avea să-i lumineze destinul. Sute de ceasuri, de la cele mai mici şi firave, până la uriaşe pen­dule, mormane de cadrane de toate culorile, limbi, arcuri, rotiţe, lupe, pensete minuscule, şurubelniţe cât un ac de subţiri, toate înghesuite prin sertare, pe masă, pe pereţi, într-o dezordine ireală şi fascinantă. Uimit de copilul care intrase în atelier, Nea Tănase i-a arătat numaidecât cum funcţio­nează un ceas. A luat dintr-un sertar un deşteptător şi, din două mişcări, i-a deschis carcasa. E imagi­nea pe care Gheorghe Marinescu n-o poate uita niciodată. Acolo, în cutia aia de tablă, se ascun­dea o adevărată uzină. Un arc încolăcit, câteva rotiţe dinţate, şuruburi şi piuliţe minuscule, zeci de piese de tot felul, toate mişcându-se într-o armonie per­fectă, ca într-un dans fermecat. A rămas acolo ore în şir, a întrebat de fiecare piesă în parte, încercând să pri­ceapă de unde vine mişcarea asta perfectă şi de neoprit, ce anume ţinea în viaţă toată uzina asta uimitoare. "A fost prima mea lecţie de ceasor­ni­cărie.Nea Tănase era un om răbdător, mi-a explicat tot ce-am vrut să aflu. Eu eram abia în clasa a doua, dar am reuşit să înţeleg destule lucruri în ziua aia”. De-atunci, nu era zi să nu treacă pe la prăvălia lui nea Tănase. Deschidea singur ceasurile, le studia temei­nic cu lupa şi, uneori, primea chiar şi câteva sarcini uşoare. Acasă, Exacta continua să-şi vadă sârguincios de treabă, indicând la secundă ora exactă anunţată la radio. Pentru Gheorghe, ceasul ăsta nu mai avea acum nici un mister. Şi totuşi, începuse să-l îndră­gească şi mai mult, privindu-l de-acum cu o anume îngăduinţă şi parcă cu un fel de complicitate. Totul până într-o zi, când bietul Exacta a încetat să mai ticăie. A fost freamăt mare în familie, toate păreau s-o ia razna, fără ticăitul ăla, casa devenise parcă pustie. Pentru Gheorghe, întâmplarea asta dureroasă era însă o mare provocare. Ştia că părinţii nu l-ar fi lăsat nicio­dată să umble în măruntaiele ceasului, aşa că a aş­tep­tat un moment când toată lumea era plecată la lucru. A luat repede nişte scule, a desfăcut şuruburile şi nu­maidecât a deschis ceasul. Semăna leit cu deş­tep­tă­torul din atelierul lui nea Tănase. A studiat înde­lung fiecare piesă în parte şi a constatat că părul de la balans era prea strâns şi întortocheat. "Am luat un ac de cusut şi am aranjat părul ăla până s-a descurcat. Apoi l-am întors şi, gata, a început iar să meargă. Nu vă imaginaţi ce bucurie am simţit eu atunci. Pe lângă satisfacţia unei asemenea reuşite, a fost şi o bucurie uriaşă, pentru că reuşisem să salvez un prieten drag. Seara, când au venit ai mei, ceasul ticăia iar. Tare s-au minunat. Le-am spus abia după câţiva ani că eu îl reparasem”.
Exacta a continuat să ticăie încă 15 ani. Până când rotiţele au început să ruginească, iar limbile s-au oprit defi­nitiv. În locul lui, a apărut într-o seară o cutie neagră, cu nişte cifre pe ecran. Nu scotea nici un su­net, nici un ticăit. Era un ceas electronic, cumpărat dintr-un bazar. O cutie neagră şi goală, fără pic de via­ţă în ea. În acelaşi an, după doar câteva luni, avea să-şi dea ultima suflare şi ne­preţuitul maestru, bătrâ­nul Tănase cea­sor­nicarul.

Inima reparată

Mai târziu, când a fost vorba să se înscrie la gimnaziu, tatăl lui l-a întrebat: "Ia zi, copile, unde vrei să te duci? Te descurci binişor la matematică, eu aş zice să urmezi profilul real”. Gheorghe i-a răspuns însă fără nici o ezitare: "Şcoala de Arte şi Meserii". Voia cu orice preţ să devină ceasornicar. Îi plăcea la nebunie meseria asta.În plus, pe stra­da lui, strada Patriei, ceasornicarii câş­tigau foarte bine. A mers la Brăila, unde a urmat o şcoală cu profil de mecanică fină. În paralel, a făcut şi nişte cursuri private de cea­sornicărie, la un vestit atelier brăilean. După doi ani, a terminat gimnaziul cu diplomă de merit şi s-a întors la Ploieşti. Liceul l-a făcut tot la Arte şi Meserii, şi tot la mecanică fină. A început să repare primele cea­suri. De la vecini, colegi, prieteni. Nu dădea greş niciodată şi oamenii erau mulţumiţi. După liceu, a intrat din primul foc la facultate. Tot la Mecanică Fină, în Bucureşti. După trei ani însă, s-a îmbolnăvit grav de inimă. Cum îi place să spună, ticăitul lui s-a dereglat. A stat patru luni internat într-un sanatoriu, după care a întrerupt şcoala şi l-au luat cu arcanul în armată. N-a vrut nimeni să ţină seama de boala lui, i-au zis "lasă, că eşti tânăr şi acolo o să te faci bine”. Avea 21 de ani. După doar câteva săptămâni, a căzut lat, cu faţa în zăpadă, pe câmpul de instrucţie. L-au internat la un spital din Cluj, unde a stat două luni. La sfârşit, i-au zis că are o afecţiune serioasă la inimă, de care nu va scăpa toată viaţa. S-a întors la Ploieşti şi a continuat ultimul an de facultate la Utilaj Chimic şi Petrolier. S-a angajat apoi ca proiectant la o mare uzină din Ploieşti. Acolo a rămas vreme de 42 de ani. Dar n-a avut nici o zi în care să nu repare ceasuri. Îl ştiau toţi colegii, faima priceperii lui era renumită deja în oraş. Zilnic, repara câte 10, 15 ceasuri. Avea ate­lierul acasă, într-o odaie mai luminoasă, unde îşi depozitase tot felul de utilaje şi scule. Nu cerea nicio­dată o anumită sumă. Clienţii îi dădeau cât voiau. Îşi cumpăra tot felul de cărţi şi reviste, străduindu-se să ţină permanent pasul cu tehnica în fabricarea ceasu­ri­lor. În paralel, citea pe rupte volume întregi despre is­toria ceasului, despre orologerie şi despre timp. Uşor, uşor, devenise expert. Meseria asta nu prea mai avea pentru el vreun secret. Într-o zi, o mătuşă de-a lui l-a rugat să-i repare un ceas. Era un Movado de damă, el­veţian, sfărâmat. Femeia a ve­nit cu piesele vraişte, împa­chetate într-o hârtie.Gheorghe era pentru prima oară descum­pănit. Avea în faţa lui zeci de piese minuscule, multe din ele deteriorate, înşirate pe o hârtie. Era un puzzle nemaiîntâlnit până atunci, pe care nu ştia da­că îl va putea recompune vreo­dată. O săptămână întreagă a stat cu resturile alea în faţă, ambiţionându-se să le aşeze la locul lor, în cutiuţa mică a cea­sului. A împrumutat de la alţi ceasornicari mai bătrâni tot felul de scule sofisticate, piese, uleiuri, piatră de Mississippi pentru şlefuit, a pus sub lupă fiecare bucăţică în mecanismul minuscul şi, după zile şi nopţi de migală, a reuşit. Ceasul mer­gea perfect, era ca nou. Atunci a înţeles că ceea ce tocmai făcuse nu era o muncă de ceasornicar, ci mai degrabă de restaurator. S-a hotărât, aşadar, să se perfecţioneze în domeniul ăsta, şi a urmat un curs de orologerie la Sibiu. După doi ani, putea să facă din orice hârb o adevărată biju­terie. Învăţase să recondiţioneze cutii şi mecanisme vechi de sute de ani, dându-le înfăţişarea lor origina­ră. În­tors la Ploieşti, a început o strânsă colaborare cu cei mai renumiţi colecţionari din ţară. Îl solicitau de câte ori achiziţionau o piesă mai veche. El era cel care evalua şi, mai ales, cel care restaura. I-au trecut prin mână zeci de ceasuri de perete de la Pădurea Neagră, unele vechi de 300 de ani. A pus în funcţiune meca­nisme unicat, ruginite sau cu piesele rupte. Era deja unul dintre cei mai pricepuţi orologieri. Nu câştiga foarte mult, dar pe plan profesional, se simţea un om împlinit. Îi lipsea însă ceva la care până atunci nu se gândise niciodată prea serios. Avea 27 de ani şi îi cam sosise vremea să se aşeze la casa lui, să se însoare. Nu ştia însă cum să procedeze, niciodată n-a avut un interes deosebit pentru femei. Capitolul ăsta era tot timpul umbrit de pasiunea lui uriaşă pentru ceasuri. Şi totuşi, nu putea rămâne veşnic flăcău. În anul ăla, un bun prieten îi tot povestea de o fată drăguţă, asistentă medicală la un spital din oraş, pe care o chema Aurelia.Şi ea avea tot 27 de ani, era singură, harnică, şi cam cât el de mărunţică. Zile în şir l-a tot bătut la cap să încerce pasul ăsta, avertizându-l mereu că s-ar putea ca asta să fie ultima lui şansă. În cele din urmă, Gheorghe şi-a luat inima în dinţi şi s-a hotărât să o cunoască. Nitam-nisam, tânăra domni­şoară s-a trezit cu el la poarta spitalului. "Ţin minte că eram foarte nervoasă. Nu ştiu de ce, era o problemă de serviciu. A sunat portarul şi mi-a zis să cobor, că mă caută cineva. Am coborât şi am dat cu ochii de un cetăţean timid, cu o şapcă pe cap şi nişte flori în mână. Mi-a întins florile şi mi-a zis: «Am avut curiozitatea să vă cunosc». Cum deja eram furioasă, mi-a sărit şi mai tare muştarul. «Bine, domnule, mă bucur că ţi-am satisfăcut curiozitatea». Am luat florile şi am plecat. Seara, când am ieşit, mă aştepta pe stradă. M-a con­dus acasă şi... aşa a început povestea noastră”. Au­re­­lia zâmbeşte sfioasă, mângâindu-şi cu privirea băr­ba­tul. "După o lună, ne-am căsătorit”. Au urmat câţi­va ani de călătorii, au bătut în lung şi în lat ţara, au mers apoi în toată Europa de Est. Au văzut, cum le place să spună, o mie de ani de istorie europeană. La fiecare călătorie, Gheorghe îşi îmbogăţea atelierul cu noi scule sau utilaje achiziţionate. Tot atunci, a venit pe lume Gabriel, singurul lor copil. De-acum, le avea chiar pe toate. O faimă de invidiat, un atelier complet utilat, o casă trainică, un copil voinic şi o nevastă devotată şi vrednică.

Viaţa fără tic-tac

Prin 1965, auzise că la Pa­la­tul Culturii din oraş un profe­sor, pe nume Nicolae Simache, se străduieşte din răsputeri să deschidă un muzeu de ceasuri. Sima­che era la vremea aia un nume faimos în oraş, iar Gheor­ghe, deşi nu-l văzuse niciodată, ştia multe des­pre el. "A fost o somitate. Rar se nasc oameni ca el. A fost studentul preferat al lui Iorga, era singurul stu­dent care avea acces la biblio­teca lui. Era o adevărată enci­clopedie, îţi vorbea ore în şir despre orice.A înfiinţat vreo 18 muzee în Praho­va, Dâmboviţa, Buzău. Şi-a dedicat toată viaţa pentru pasiunea şi munca asta co­lo­sală”. De cum a auzit ves­­tea despre mu­zeul de ceasuri, s-a repe­zit numaidecât la locul cu pricina. Chiar acolo, în hol, l-a zărit pe renumitul pro­fesor. Se plimba suveran, cu mâinile la spate, contemplând visător mulţimea din jur. Era deosebit de înalt, avea un chip colţuros şi un nas enorm. "Circula chiar o poe­zioară despre nasul lui ciudat. Suna cam aşa: «La un colţ de stradă, apare un nas/ Hop şi nea Simache, după-un sfert de ceas». Într-adevăr, nasul lui era foarte mare, dar avea o strălucire în priviri şi un fel de a vorbi care te făceau să uiţi de ciudăţenia asta. Întâl­nirea cu el a fost pentru mine ceva ex­tra­ordinar. Erau aco­lo, în vitrine, expuse câteva cea­suri vechi. M-a văzut că le stu­diez şi m-a întrebat dacă mă pricep. Du­pă ce i-am povestit despre mine, m-a ru­gat să-l ajut să dez­volte muzeul. Aşa a în­ceput colaborarea noastră”.
Se întâlneau de două, trei ori pe săptămână. Si­­mache îi arăta piesele achiziţionate, iar el le evalua. Dacă erau defecte sau deteriorate, le lua acasă şi le dădea viaţă. Se întâmpla adesea să-l înso­ţească chiar şi atunci când cumpăra un ceas. Veneau la el tot felul de oameni, tineri bezmetici sau bătrâni amărâţi, unii din ei cu nişte hârburi fără nici o valoare, alţii cu piese de excepţie. Simache însă era un om milostiv şi nu se îndura niciodată să dezamăgească pe cine­va. "Dacă îi spu­neam «domnule profesor, asta e o rablă fără valoa­re», el îmi făcea me­reu semn să tac. «Lasă, măi, că e şi el sărman». Scotea banii şi i se luminau ochii când îl vedea pe amărâtul ăla fericit”. Cam toa­te achiziţiile astea erau pe banii lui. Din salariul modest de profesor, Simache încer­ca să facă un muzeu. Traiul lui nu conta, nu-l interesa cum se îmbracă, ce mănâncă, cum doarme. Toată viaţa lui aşa a trăit. Cti­torind muzee, singur, în mizerie. Purta me­reu costume uzate şi pan­tofi scâlciaţi, umbla mai tot timpul flămând, dormea la internatul liceului, într-o cămăruţă sărăcăcioasă. Aşa s-a şi stins, după o boală chinuitoare, în 1972. Astăzi, Muzeul Ceasului din Ploieşti, unic în Româ­nia, îi poartă cu cinste numele. Gheorghe Marinescu i-a fost alături la ctitorirea acestui lăcaş şi nu se fereşte să se mândrească cu asta.Mai târziu, a continuat cola­bora­rea cu muzeul, fiind adesea solicitat să restau­reze anumite piese. I-au trecut prin mâini ade­vărate capodopere, meca­nisme vechi de sute de ani, pendule uriaşe din colecţii celebre. Totodată, lucra mai depar­te acasă, reparând zilnic zeci de ceasuri. La 50 de ani, inima lui a luat-o din nou razna. A făcut un infarct. Era dimineaţă, mer­gea la piaţă, când a simţit că se învârte pământul sub el. S-a aşezat pe o bordură şi şi-a pierdut cu­noştinţa. S-a trezit la spital, conectat la tot felul de aparate. Du­pă vreo două săptă­mâni, s-a pus şontâc-şontâc pe picioare şi şi-a reluat treaba. După trei ani, a venit revoluţia şi a crezut că va curge lapte şi miere. Şi-a făcut o dugheană, şi-a luat autori­zaţie şi s-a pus cu mare avânt pe treabă. Numai că, în anii ăia, au apărut pe piaţă toate porcăriile electronice de la turci. Era începutul sfâr­şitului. Clienţii se răreau pe zi ce trecea, iar impozitul era de trei ori mai mare decât câştigul.A pus lacătul pe dugheană şi s-a retras din nou acasă. Veneau tot mai rar oamenii la el, la fel şi prietenii ori colegii. Ultimul client i-a trecut pragul prin 2000. Era un parlamentar cu o frumuseţe de Jun­ghans, fabricat în 1921. Avea patru capace din aur, un lanţ lung de un metru, tot din aur, şi valora atunci cam 33.000 de dolari. Defectul era destul de serios, dar după doar două zile, a reuşit să-l pună în miş­care. Clientul a fost mulţumit şi, drept recompensă, i-a ajutat cu o slujbă pentru băiatul lor, Gabriel. De-atunci, nu a mai venit nimeni. Treptat, şi-a închis sculele într-un dulap şi a renunţat să mai aştepte. Aurelia a ieşit la pensie şi de atunci ies foarte rar din curte. Lumea de-afa­ră nu mai există pentru ei, le pare tot mai străină. Gheorghe înghite 18 pastile pe zi, nouă dimineaţa, nouă seara. Poartă tot timpul la el o sticluţă pe care scrie Reglator al tensiunii. Când simte ame­ţeli ori că inima o ia iar din loc, se întinde pe pat şi înghite câteva picături din licoare. Apoi duce mâna la piept să simtă dacă ticăitul îşi revine.