Strada Patriei, nr. 17. O stradelă aproape de centrul Ploieștiului, vestigiu vechi de-un secol, al unui cartier cândva select, astăzi plin cu maghernițe dărăpănate și bătrâni cu chipuri posomorâte. Până acum vreo 50 de ani, pe strada asta îngustă erau înșirate cele mai cochete prăvălii. Aici găseai cei mai dibaci meșteșugari, cele mai pitorești crâșme, braga cea mai gustoasă și târgoveții cei mai însuflețiți. Pe strada asta, la "Fane ciubotaru'”, își peticeau opincile toți țăranii din piețele orașului. La "Blănăria lui Matache” își făceau cojoace toți boierii județului. "Tache croitorul” confecționa cele mai elegante costume și fracuri. La "Mitică giuvaergiul” se migăleau bijuterii pentru cele mai fandosite cucoane, iar "Nea Tănase - Ora exactă” era Asul ceasornicarilor din oraș. Pe-aici forfoteau zilnic sute de oameni, de la plevușca mahalalelor și până la spuma protipendadei, de la cei mai amărâți precupeți și până la cei mai înstăriți negustori ai județului. Aici se amestecau toate miresmele lumii, de la mirosul îmbietor al cafelei turcești, aburii mititeilor pe grătar ori boarea iute de arpagic, până la aromele dulci de gogoși sau prăjituri franțuzești. Era cel mai viu loc din oraș. De cum pășeai în el nu vedeai nici un chip mohorât, nici un negustor arțăgos, nici un mușteriu supărat. Era vad bun pentru toată lumea, chiar și pentru țigăncușele cu flori ori pentru cerșetorii cei mai flămânzi. Așa arăta cândva strada Patriei din Ploiești. Astăzi, nu mai e decât un decor cenușiu. Din toate prăvăliile cochete de-atunci, n-au mai rămas decât niște cocioabe scorojite, gata să cadă. Totul e trist și pustiu, doar ici, colo, câțiva bătrâni tăcuți mai zac pe la porți, cu privirile întunecate și amintirile moarte... Mă aflu și eu pe strada Patriei, la numărul 17, unde stau și aștept de aproape un sfert de oră. Am luat o piatră și am bătut cu ea în țeava din poartă. O dată, de două ori, de trei ori, tot mai tare. Nimic. Gardul înalt, din tablă, nu mă lasă să văd nimic înăuntru. M-am hotărât să mai încerc o singură dată și gata. Strig, lovesc apoi iar cu piatra în poartă și aștept. De undeva, de departe, aud parcă glasul stins al unui bărbat. "Da, da! Imediat!”. Răsuflu ușurat. În sfârșit, un semn de viață după atâta așteptare. Un târșâit de papuci se apropie încetișor de poartă. Din spatele curții, se-aude apoi și vocea unei femei: "Ți-am zis eu că e cineva. Of, ți s-a blegit de tot auzul!” Bărbatul a ajuns lângă poartă. "Ei, mai lasă-mă și tu acum”, bodogăne îmbufnat, zăngănind de zor niște chei. "Numai puțin, să descui”. Femeia vine în urma lui, strigându-i să se grăbească. El pare să caute fâstâcit în șiragul de chei, descuie apoi o yală ruginită, trage zăvorul de lângă clanță și deschide larg poarta. În fața mea, un bătrân scund, cu privirea senină, își trage adânc răsuflarea, de parcă tocmai acum ar fi sosit dintr-o călătorie lungă de 50 de ani. Mă măsoară nedumerit, poftindu-mă cu jumătate de gură în curte. În urma lui, o bătrânică veselă, mărunțică și ea, precum o fetișcană, se apropie cu pas iute de poartă. "Sunteți de la «Formula AS»? Credeam că veniți mai pe seară. Haideți, intrați”. Mă invită apoi să iau loc acolo, în curte, la o masă din tablă. Femeia zâmbește tot timpul, în vreme ce el pare că încă mă cercetează. Zeci de fiare ruginite stau grămadă în mijlocul curții. Sunt resturi de la atelierul lui, pe care tocmai l-au demolat. Câțiva căței guralivi latră de mama focului, din holul casei. Loli, cățelușa lor pechineză, a fătat acum două luni patru pui. Nu vor să-i dea, nu au încredere să-i lase pe mâna nimănui. Cățelușii ăștia gălăgioși sunt ca și copiii lor, sunt tot ce au mai de preț acum, când nu mai au mult până la sfârșit. Casa e veche, totul e stricat sau uzat, nu mai au nici bani, dar nici vreo pornire să repare ceva. Stau zi de zi ascunși aici, în casa asta dărăpănată, fără să mai aștepte nimic. Pentru ei, timpul pare că s-a cam oprit. "Nu mai e nimic din ce-a fost. Lumea asta nu mai are nici o fărâmă de culoare. E incoloră, insipidă și inodoră total”. Bătrânul oftează greu, lăsând privirea încruntată să-i alunece în gol. "Eu toată viața am reparat ceasuri. Asta a fost cea mai mare dragoste a mea. Iar ceasurile erau atunci vii, aveau suflet, le auzeai ticăitul, bătăile inimii. Astăzi sunt niște obiecte moarte. Degeaba valorează o grămadă de bani. Sunt frumoase, dar nu mai au suflet în ele. Și pot să spun că odată cu ele am murit și eu puțin”.
Gheorghe Marinescu a fost cel mai renumit orologier din oraș. Asta, după cum îi place să spună, nu e totuna cu meseria de ceasornicar. Ceasornicarul repară, pe când orologierul restaurează, inovează, creează. Asta a fost el, un creator, un maestru, un magician al ceasornicelor. A restaurat sau reparat mii de ceasuri, de la cele banale, de duzină, până la piese de colecție, vechi de sute de ani. Mâinile lui au făcut adevărate minuni, au adus la viață ceasornice sfărâmate, ruginite, bune de aruncat la gunoi. A restaurat ceasul de perete al lui George Coșbuc, un altul, de birou, al lui Kogălniceanu, a întreținut și reparat ani la rând colosala colecție a Muzeului Ceasului din Ploiești. Îmi spune toate astea pe nerăsuflate, cu o fervoare de nestăpânit. Privirea lui strălucește, amintirile îl înalță ușor, pe nesimțite, în al nouălea cer. Și totuși, pe chipul lui stăruie încontinuu un zâmbet amar. Astăzi, fără bucuriile astea, viața lui e ca un deșert. Gheorghe Marinescu, vestitul orologier de altădată, nu mai e astăzi decât un biet bătrân de prisos. "E o minune că ați venit aici. Că mai întreabă cineva de mine. Mă obișnuisem demult cu gândul că nu mai sunt decât așa, ca o umbră, și aia tot mai palidă”. Simpatica lui soție apare din bucătărie cu o ceașcă plină ochi cu cafea și-o savarină turtită. Zâmbește ușor stânjenită, așezându-le cu grijă pe masă. "Vă rog să ne scuzați, n-arată așa bine prăjitura. E tot ce-am putut să iau de la magazinul din colț. Poate că nici cafeaua n-o să vă placă prea mult, e din aia vărsată. Gustați, să-mi spuneți dacă mai trebuie zahăr”. O cheamă Aurelia și sunt împreună de 48 de ani. I-a împărtășit toate bucuriile și i-a răbdat cu migală fiecare capriciu. Dintotdeauna i-a respectat iscusința, vorbind despre el ca despre un geniu al orologeriei. "Mereu i-am spus, măi, George, de ce nu scrii tu o carte despre tot ce știi? Credeți-mă, la câte cunoaște, ar ieși ceva formidabil”. Bătrânul mustăcește ghiduș, apucând-o ușor de mână. "Hai, măi, lasă asta acum. Domnu' a venit să asculte povestea mea, nu să te-audă pe tine cum mă lauzi”. În curtea asta înghesuită de fiare, lângă oamenii ăștia atât de scunzi și atât de simpatici, în zarva asta nebună a cățeilor pechinezi, cu savarina asta pleoștită pe masă, simt cum alunec ușor într-un vis. Bătrânul orologier își încruntă privirea, îi cere ferm femeii să alunge cățeii, tușește vârtos, și-apoi începe povestea.
Exacta, îngerul păzitor
Tic-tac, tic-tac. Seară de seară adormea cu sunetul ăsta în urechi. Mai întâi era ca un cântec de leagăn, apoi ca un țăcănit straniu și enervant, iar mai târziu, ca o bătaie de inimă. Se numea "Exacta-CH” și era un ceas vechi de masă, fabricat în Cehoslovacia. Era obiectul cel mai valoros al familiei, fără el viața din casa aia ar fi luat-o complet razna. Avea un cadran alb, cu orele gravate frumos în auriu și limbile crestate cu multă migală. Seară de seară, tatăl lui îl întorcea fix la aceeași oră, înainte de rugăciune. Ticăitul lui nu se oprea niciodată, era respirația casei, în fiecare noapte plutea ușor la urechile lor, precum suflarea unui înger păzitor. Obiectul ăsta magic l-a trezit în prima lui zi de școală. Apoi, zi de zi, l-a ajutat să fie punctual. Limbile alea aurii l-au învățat ce înseamnă răbdarea și emoția așteptării, iar orele alea gravate frumos l-au obișnuit să-și formeze repere. Era obiectul care îl fascina cel mai tare. Mișcarea continuă a limbilor și ticăitul fără sfârșit îl încredințau fără dubiu că acolo, în cutia aia rotundă, se ascunde ceva viu. Și cum nu îndrăznea nici să gândească măcar că ar putea să umble vreodată în el, a ales să meargă într-o zi la prăvălia lui nea Tănase, bătrânul ceasornicar al cartierului. Intra într-o lume de poveste care avea să-i lumineze destinul. Sute de ceasuri, de la cele mai mici și firave, până la uriașe pendule, mormane de cadrane de toate culorile, limbi, arcuri, rotițe, lupe, pensete minuscule, șurubelnițe cât un ac de subțiri, toate înghesuite prin sertare, pe masă, pe pereți, într-o dezordine ireală și fascinantă. Uimit de copilul care intrase în atelier, Nea Tănase i-a arătat numaidecât cum funcționează un ceas. A luat dintr-un sertar un deșteptător și, din două mișcări, i-a deschis carcasa. E imaginea pe care Gheorghe Marinescu n-o poate uita niciodată. Acolo, în cutia aia de tablă, se ascundea o adevărată uzină. Un arc încolăcit, câteva rotițe dințate, șuruburi și piulițe minuscule, zeci de piese de tot felul, toate mișcându-se într-o armonie perfectă, ca într-un dans fermecat. A rămas acolo ore în șir, a întrebat de fiecare piesă în parte, încercând să priceapă de unde vine mișcarea asta perfectă și de neoprit, ce anume ținea în viață toată uzina asta uimitoare. "A fost prima mea lecție de ceasornicărie. Nea Tănase era un om răbdător, mi-a explicat tot ce-am vrut să aflu. Eu eram abia în clasa a doua, dar am reușit să înțeleg destule lucruri în ziua aia”. De-atunci, nu era zi să nu treacă pe la prăvălia lui nea Tănase. Deschidea singur ceasurile, le studia temeinic cu lupa și, uneori, primea chiar și câteva sarcini ușoare. Acasă, Exacta continua să-și vadă sârguincios de treabă, indicând la secundă ora exactă anunțată la radio. Pentru Gheorghe, ceasul ăsta nu mai avea acum nici un mister. Și totuși, începuse să-l îndrăgească și mai mult, privindu-l de-acum cu o anume îngăduință și parcă cu un fel de complicitate. Totul până într-o zi, când bietul Exacta a încetat să mai ticăie. A fost freamăt mare în familie, toate păreau s-o ia razna, fără ticăitul ăla, casa devenise parcă pustie. Pentru Gheorghe, întâmplarea asta dureroasă era însă o mare provocare. Știa că părinții nu l-ar fi lăsat niciodată să umble în măruntaiele ceasului, așa că a așteptat un moment când toată lumea era plecată la lucru. A luat repede niște scule, a desfăcut șuruburile și numaidecât a deschis ceasul. Semăna leit cu deșteptătorul din atelierul lui nea Tănase. A studiat îndelung fiecare piesă în parte și a constatat că părul de la balans era prea strâns și întortocheat. "Am luat un ac de cusut și am aranjat părul ăla până s-a descurcat. Apoi l-am întors și, gata, a început iar să meargă. Nu vă imaginați ce bucurie am simțit eu atunci. Pe lângă satisfacția unei asemenea reușite, a fost și o bucurie uriașă, pentru că reușisem să salvez un prieten drag. Seara, când au venit ai mei, ceasul ticăia iar. Tare s-au minunat. Le-am spus abia după câțiva ani că eu îl reparasem”.
Exacta a continuat să ticăie încă 15 ani. Până când rotițele au început să ruginească, iar limbile s-au oprit definitiv. În locul lui, a apărut într-o seară o cutie neagră, cu niște cifre pe ecran. Nu scotea nici un sunet, nici un ticăit. Era un ceas electronic, cumpărat dintr-un bazar. O cutie neagră și goală, fără pic de viață în ea. În același an, după doar câteva luni, avea să-și dea ultima suflare și neprețuitul maestru, bătrânul Tănase ceasornicarul.
Inima reparată
Mai târziu, când a fost vorba să se înscrie la gimnaziu, tatăl lui l-a întrebat: "Ia zi, copile, unde vrei să te duci? Te descurci binișor la matematică, eu aș zice să urmezi profilul real”. Gheorghe i-a răspuns însă fără nici o ezitare: "Școala de Arte și Meserii". Voia cu orice preț să devină ceasornicar. Îi plăcea la nebunie meseria asta. În plus, pe strada lui, strada Patriei, ceasornicarii câștigau foarte bine. A mers la Brăila, unde a urmat o școală cu profil de mecanică fină. În paralel, a făcut și niște cursuri private de ceasornicărie, la un vestit atelier brăilean. După doi ani, a terminat gimnaziul cu diplomă de merit și s-a întors la Ploiești. Liceul l-a făcut tot la Arte și Meserii, și tot la mecanică fină. A început să repare primele ceasuri. De la vecini, colegi, prieteni. Nu dădea greș niciodată și oamenii erau mulțumiți. După liceu, a intrat din primul foc la facultate. Tot la Mecanică Fină, în București. După trei ani însă, s-a îmbolnăvit grav de inimă. Cum îi place să spună, ticăitul lui s-a dereglat. A stat patru luni internat într-un sanatoriu, după care a întrerupt școala și l-au luat cu arcanul în armată. N-a vrut nimeni să țină seama de boala lui, i-au zis "lasă, că ești tânăr și acolo o să te faci bine”. Avea 21 de ani. După doar câteva săptămâni, a căzut lat, cu fața în zăpadă, pe câmpul de instrucție. L-au internat la un spital din Cluj, unde a stat două luni. La sfârșit, i-au zis că are o afecțiune serioasă la inimă, de care nu va scăpa toată viața. S-a întors la Ploiești și a continuat ultimul an de facultate la Utilaj Chimic și Petrolier. S-a angajat apoi ca proiectant la o mare uzină din Ploiești. Acolo a rămas vreme de 42 de ani. Dar n-a avut nici o zi în care să nu repare ceasuri. Îl știau toți colegii, faima priceperii lui era renumită deja în oraș. Zilnic, repara câte 10, 15 ceasuri. Avea atelierul acasă, într-o odaie mai luminoasă, unde își depozitase tot felul de utilaje și scule. Nu cerea niciodată o anumită sumă. Clienții îi dădeau cât voiau. Își cumpăra tot felul de cărți și reviste, străduindu-se să țină permanent pasul cu tehnica în fabricarea ceasurilor. În paralel, citea pe rupte volume întregi despre istoria ceasului, despre orologerie și despre timp. Ușor, ușor, devenise expert. Meseria asta nu prea mai avea pentru el vreun secret. Într-o zi, o mătușă de-a lui l-a rugat să-i repare un ceas. Era un Movado de damă, elvețian, sfărâmat. Femeia a venit cu piesele vraiște, împachetate într-o hârtie. Gheorghe era pentru prima oară descumpănit. Avea în fața lui zeci de piese minuscule, multe din ele deteriorate, înșirate pe o hârtie. Era un puzzle nemaiîntâlnit până atunci, pe care nu știa dacă îl va putea recompune vreodată. O săptămână întreagă a stat cu resturile alea în față, ambiționându-se să le așeze la locul lor, în cutiuța mică a ceasului. A împrumutat de la alți ceasornicari mai bătrâni tot felul de scule sofisticate, piese, uleiuri, piatră de Mississippi pentru șlefuit, a pus sub lupă fiecare bucățică în mecanismul minuscul și, după zile și nopți de migală, a reușit. Ceasul mergea perfect, era ca nou. Atunci a înțeles că ceea ce tocmai făcuse nu era o muncă de ceasornicar, ci mai degrabă de restaurator. S-a hotărât, așadar, să se perfecționeze în domeniul ăsta, și a urmat un curs de orologerie la Sibiu. După doi ani, putea să facă din orice hârb o adevărată bijuterie. Învățase să recondiționeze cutii și mecanisme vechi de sute de ani, dându-le înfățișarea lor originară. Întors la Ploiești, a început o strânsă colaborare cu cei mai renumiți colecționari din țară. Îl solicitau de câte ori achiziționau o piesă mai veche. El era cel care evalua și, mai ales, cel care restaura. I-au trecut prin mână zeci de ceasuri de perete de la Pădurea Neagră, unele vechi de 300 de ani. A pus în funcțiune mecanisme unicat, ruginite sau cu piesele rupte. Era deja unul dintre cei mai pricepuți orologieri. Nu câștiga foarte mult, dar pe plan profesional, se simțea un om împlinit. Îi lipsea însă ceva la care până atunci nu se gândise niciodată prea serios. Avea 27 de ani și îi cam sosise vremea să se așeze la casa lui, să se însoare. Nu știa însă cum să procedeze, niciodată n-a avut un interes deosebit pentru femei. Capitolul ăsta era tot timpul umbrit de pasiunea lui uriașă pentru ceasuri. Și totuși, nu putea rămâne veșnic flăcău. În anul ăla, un bun prieten îi tot povestea de o fată drăguță, asistentă medicală la un spital din oraș, pe care o chema Aurelia. Și ea avea tot 27 de ani, era singură, harnică, și cam cât el de mărunțică. Zile în șir l-a tot bătut la cap să încerce pasul ăsta, avertizându-l mereu că s-ar putea ca asta să fie ultima lui șansă. În cele din urmă, Gheorghe și-a luat inima în dinți și s-a hotărât să o cunoască. Nitam-nisam, tânăra domnișoară s-a trezit cu el la poarta spitalului. "Țin minte că eram foarte nervoasă. Nu știu de ce, era o problemă de serviciu. A sunat portarul și mi-a zis să cobor, că mă caută cineva. Am coborât și am dat cu ochii de un cetățean timid, cu o șapcă pe cap și niște flori în mână. Mi-a întins florile și mi-a zis: «Am avut curiozitatea să vă cunosc». Cum deja eram furioasă, mi-a sărit și mai tare muștarul. «Bine, domnule, mă bucur că ți-am satisfăcut curiozitatea». Am luat florile și am plecat. Seara, când am ieșit, mă aștepta pe stradă. M-a condus acasă și... așa a început povestea noastră”. Aurelia zâmbește sfioasă, mângâindu-și cu privirea bărbatul. "După o lună, ne-am căsătorit”. Au urmat câțiva ani de călătorii, au bătut în lung și în lat țara, au mers apoi în toată Europa de Est. Au văzut, cum le place să spună, o mie de ani de istorie europeană. La fiecare călătorie, Gheorghe își îmbogățea atelierul cu noi scule sau utilaje achiziționate. Tot atunci, a venit pe lume Gabriel, singurul lor copil. De-acum, le avea chiar pe toate. O faimă de invidiat, un atelier complet utilat, o casă trainică, un copil voinic și o nevastă devotată și vrednică.
Viața fără tic-tac
Prin 1965, auzise că la Palatul Culturii din oraș un profesor, pe nume Nicolae Simache, se străduiește din răsputeri să deschidă un muzeu de ceasuri. Simache era la vremea aia un nume faimos în oraș, iar Gheorghe, deși nu-l văzuse niciodată, știa multe despre el. "A fost o somitate. Rar se nasc oameni ca el. A fost studentul preferat al lui Iorga, era singurul student care avea acces la biblioteca lui. Era o adevărată enciclopedie, îți vorbea ore în șir despre orice. A înființat vreo 18 muzee în Prahova, Dâmbovița, Buzău. Și-a dedicat toată viața pentru pasiunea și munca asta colosală”. De cum a auzit vestea despre muzeul de ceasuri, s-a repezit numaidecât la locul cu pricina. Chiar acolo, în hol, l-a zărit pe renumitul profesor. Se plimba suveran, cu mâinile la spate, contemplând visător mulțimea din jur. Era deosebit de înalt, avea un chip colțuros și un nas enorm. "Circula chiar o poezioară despre nasul lui ciudat. Suna cam așa: «La un colț de stradă, apare un nas/ Hop și nea Simache, după-un sfert de ceas». Într-adevăr, nasul lui era foarte mare, dar avea o strălucire în priviri și un fel de a vorbi care te făceau să uiți de ciudățenia asta. Întâlnirea cu el a fost pentru mine ceva extraordinar. Erau acolo, în vitrine, expuse câteva ceasuri vechi. M-a văzut că le studiez și m-a întrebat dacă mă pricep. După ce i-am povestit despre mine, m-a rugat să-l ajut să dezvolte muzeul. Așa a început colaborarea noastră”.
Se întâlneau de două, trei ori pe săptămână. Simache îi arăta piesele achiziționate, iar el le evalua. Dacă erau defecte sau deteriorate, le lua acasă și le dădea viață. Se întâmpla adesea să-l însoțească chiar și atunci când cumpăra un ceas. Veneau la el tot felul de oameni, tineri bezmetici sau bătrâni amărâți, unii din ei cu niște hârburi fără nici o valoare, alții cu piese de excepție. Simache însă era un om milostiv și nu se îndura niciodată să dezamăgească pe cineva. "Dacă îi spuneam «domnule profesor, asta e o rablă fără valoare», el îmi făcea mereu semn să tac. «Lasă, măi, că e și el sărman». Scotea banii și i se luminau ochii când îl vedea pe amărâtul ăla fericit”. Cam toate achizițiile astea erau pe banii lui. Din salariul modest de profesor, Simache încerca să facă un muzeu. Traiul lui nu conta, nu-l interesa cum se îmbracă, ce mănâncă, cum doarme. Toată viața lui așa a trăit. Ctitorind muzee, singur, în mizerie. Purta mereu costume uzate și pantofi scâlciați, umbla mai tot timpul flămând, dormea la internatul liceului, într-o cămăruță sărăcăcioasă. Așa s-a și stins, după o boală chinuitoare, în 1972. Astăzi, Muzeul Ceasului din Ploiești, unic în România, îi poartă cu cinste numele. Gheorghe Marinescu i-a fost alături la ctitorirea acestui lăcaș și nu se ferește să se mândrească cu asta. Mai târziu, a continuat colaborarea cu muzeul, fiind adesea solicitat să restaureze anumite piese. I-au trecut prin mâini adevărate capodopere, mecanisme vechi de sute de ani, pendule uriașe din colecții celebre. Totodată, lucra mai departe acasă, reparând zilnic zeci de ceasuri. La 50 de ani, inima lui a luat-o din nou razna. A făcut un infarct. Era dimineață, mergea la piață, când a simțit că se învârte pământul sub el. S-a așezat pe o bordură și și-a pierdut cunoștința. S-a trezit la spital, conectat la tot felul de aparate. După vreo două săptămâni, s-a pus șontâc-șontâc pe picioare și și-a reluat treaba. După trei ani, a venit revoluția și a crezut că va curge lapte și miere. Și-a făcut o dugheană, și-a luat autorizație și s-a pus cu mare avânt pe treabă. Numai că, în anii ăia, au apărut pe piață toate porcăriile electronice de la turci. Era începutul sfârșitului. Clienții se răreau pe zi ce trecea, iar impozitul era de trei ori mai mare decât câștigul. A pus lacătul pe dugheană și s-a retras din nou acasă. Veneau tot mai rar oamenii la el, la fel și prietenii ori colegii. Ultimul client i-a trecut pragul prin 2000. Era un parlamentar cu o frumusețe de Junghans, fabricat în 1921. Avea patru capace din aur, un lanț lung de un metru, tot din aur, și valora atunci cam 33.000 de dolari. Defectul era destul de serios, dar după doar două zile, a reușit să-l pună în mișcare. Clientul a fost mulțumit și, drept recompensă, i-a ajutat cu o slujbă pentru băiatul lor, Gabriel. De-atunci, nu a mai venit nimeni. Treptat, și-a închis sculele într-un dulap și a renunțat să mai aștepte. Aurelia a ieșit la pensie și de atunci ies foarte rar din curte. Lumea de-afară nu mai există pentru ei, le pare tot mai străină. Gheorghe înghite 18 pastile pe zi, nouă dimineața, nouă seara. Poartă tot timpul la el o sticluță pe care scrie Reglator al tensiunii. Când simte amețeli ori că inima o ia iar din loc, se întinde pe pat și înghite câteva picături din licoare. Apoi duce mâna la piept să simtă dacă ticăitul își revine.