"Minunile” din Ţara Zarandului

* În stânga drumului ce urcă prin arşiţa verii de la Deva, prin Ţara Moţilor, către Oradea, se întinde binecuvântata Ţară a Zarandului. Binecuvântată de două ori: pentru că e nespus de bogată şi de frumoasă, locuită de oameni harnici şi credincioşi, şi pentru că în ea s-a născut Sfântul Ardealului, Arsenie Boca. Poate părea o exagerare, dar când urci potecile căţărate pe dealurile fierbinţi, pentru a ajunge la bisericile de lemn înălţate pe culmile lor, adevărate minuni ale geniului creator popular, înţelegi că numai astfel de locuri vechi şi curat româneşti puteau să nască oameni săgetaţi de credinţă şi de Hristos, precum Arsenie Boca. În Zarand, moţii au sufletul precum chipul bisericilor pe care le-au înălţat *

Biserica-suliţă din Ciungani

Ca să ajungi la biserica zărăndenilor din Ciungani trebuie să urci. Sătenii îşi a­min­tesc şi acum că la început au vrut să o aşeze într-o vale, la răspântie de dru­muri. Dar Domnul rânduise altfel.
S-a întâmplat în­tr-o noapte. A doua zi aveau să purcea­dă la lucru. Se sfin­ţise locul viitoarei biserici, iar lemnele erau gătite de mult, aşezate cuminţi, doar să fie înche­ga­te de meşteri. A­tunci a venit o su­flare năprasnică de vânt, iar bârnele au fost aruncate pe vâr­ful unui deal. Totul s-a întâmplat nespus de repede. Minunea i-a uimit pe credin­cioşii din Ciungani. Până as­tăzi ei cred că trei îngeri au venit din cer şi, la adă­postul întunericului, au strămutat lem­nul pen­tru biserică. Să­tenii au ştiut că, de acum, nu au altă cale. Şi au ridicat lăcaşul chiar în vâr­ful dealului. Acolo unde l-a ales Dum­ne­zeu. Un loc sfânt.
Toate acestea s-au petrecut în urmă cu patru veacuri. Dar oamenii nu au uitat. Nu aveau cum, căci merg la biserică în fiecare duminică, urcând malul abrupt şi ostenindu-se la fiecare pas. Un urcuş istovitor, care te rupe de lume şi te închide în cer.Ca să te poţi închina şi să prinzi drag de rugăciune trebuie să te osteneşti. Să îmboldeşti trupul şi să-l sileşti să dea jertfă duhului.
Drumul trece prin cimitir. Te închini în faţa cru­cilor care râd în soare, încununate de flori, cruci ale Învierii, în faţa cărora îmi pare că moartea nu are nici o putere. Zărăndenii şi-au păstrat ceva din vo­ioşia de a trece în lumea de dincolo a strămoşilor lor, dacii. De aceea, mor­mintele sunt înecate în verdeaţă, iar în vârful fie­cărei cruci e sculptată o pasăre. Pasărea sufletu­lui! Ei cred că sufletul omu­lui zboară din trup atunci când îi vine sfâr­şitul şi se înalţă apoi în văzduh, trecând în lumea de dincolo în fâlfâit de aripi...
Când ajungi sus, la bise­rică, sus, deasupra satului, şi parcă şi a no­rilor, poţi în sfârşit să înţelegi miracolul săvâr­şit de cei trei îngeri. Şi rostul lui. Ai ajuns în punctul în care cerul se uneşte cu pământul. Turla zveltă a bisericii nu se opreşte aici. Se avântă mai departe şi se pierde în văzduh. La cei 14 metri, e cea mai înaltă din tot Zarandul. Şi, din vârful dealului, îmi pare cea mai înaltă din lume.


Biserica-potir din Căzăneşti

Dacă bisericuţa din Ciungani a fost aşe­zată de îngeri în vârful unui deal, săge­tând cerul, cea de la Căzăneşti e într-un căuş de culmi.Stă aco­lo, smerită şi bătrână, aşezată în lunca a două văi - Crişoaia şi Cer­boa­ia, ca într-un po­tir de verdeaţă, aştep­tând să te cobori până la ea.
Intrarea e străjuită de cruci. Mai mari şi mai mici, cu înflorituri să­pate măiestrit în lemn, ele au fost bătute direct pe pereţii bisericuţei, spre aducere aminte. Fiecare cruce e un su­flet. Un suflet de român care a pierit pentru ţară în război. Trupurile lor sunt departe, mistuite în pământ străin, acolo un­de au căzut cu arma în mână. Cei de acasă i-au plâns şi i-au prohodit, le-au gătit cele pentru veşnicie, dar mormânt nu le-au mai săpat. Pen­tru că nu aveau ce trup să îngroape. Aşa că i-au înveşnicit pe zidurile bisericii. Ca să ne aducem aminte de ei. Să nu-i uităm şi să-i pomenim me­reu în slujbe şi ru­găciuni.
Unii dintre ei au lăsat în urmă o fo­tografie. Roasă de vremuri, spălată de soare, e unicul semn că au trecut pe aici. Un semn pe care cei dragi l-au prins de cruce. Te privesc, tineri şi încrezători în viaţă, înainte de a pleca la război. Oameni care au jertfit totul pentru ţara lor. Fără declaraţii înfocate, fără să facă prea mult caz de sacrificiul lor. Când am avut nevoie de moartea lor, au murit. Vre­murile de astăzi nu mai vor să ştie de astfel de gesturi supreme. Atât mai rău pentru vremuri!
Ca să treci pra­gul bisericii din Că­zăneşti, trebuie să te apleci. Uşa mică te cheamă să laşi mândria afară. Să fii ca Iisus. Simplu. Neprefăcut. Umil.
Înăuntru, în co­chilia de lemn bă­trân, mintea ţi se adună şi se sme­reş­te. Pluteşte o mi­reas­mă delicată de tă­mâie. A intrat timp de veacuri în bârne, s-a impreg­nat în scoarţele vechi şi acum ţi se strecoară în plă­mâni, ca o amintire a mi­res­me­lor ra­iului. E sem­nul sfin­ţeniei. Şi al vea­cu­rilor. Lăcaşul are a­proa­­pe patru sute de ani.Timp în care pe alta­rul lui s-a slujit neîntre­rupt.
Pictura are a­proa­­pe două sute de ani. Stă scris - "Aceas­tă biserică s-au zu­grăvit în zi­lele înălţatului îm­părat Fran­cisc, cu chel­tu­iala satului, în anul 1828, zu­grav Ioan, paroh Fear Iosif, Fear Io­vat, Fear Simu chi­tor, crâsnic Rafila Avram”.
Chipuri blânde, de o simplitate co­pi­lărească, te urmăresc de pe boltă. Era stilul de a picta al ţăranilor români. Un stil curat şi simplu. Direct. Un stil care îl aduce pe Dumnezeu foarte aproape, cât să-l atingi cu mâna. Un stil care-L îmbracă pe pruncul Iisus cu ie şi iţari, la fel ca pe copiii sa­tului. Pentru ei, pen­tru moşii noştri, Dom­nul putea fi un bătrân care se plim­ba agale cu Sfântul Petru pe uliţe, ros­tuind lumea şi fe­rind-o de păcat. Cine ştie dacă nu e adevărat?! Călător prin Ţara Zaran­du­lui, îmi pare că de câteva ori mi-a ieşit şi mie Domnul în cale. Dar, orăşean complicat şi scorţos, nu i-am în­ţeles graiul. Era prea curat.