ALEX ROTARU

Viorel Vintila
Un "premiant” al României la Hollywood

Hollywood-ul este o fortăreață greu de cuce­rit. Puțini români au reușit să arboreze stea­gul României deasupra cetății de unde se dă ora exactă în lumea mondială a cinematografiei. Alex Rotaru a găsit calea potrivită... Cu rădăcini pe măsură - copil de actor și de dra­ma­turg - Alex a debutat în ci­ne­ma­tografie la vârsta de 9 ani. Și-a făcut ucenicia copi­lărind printre "cireșari”, făcând parte din dis­tri­buția cu­noscutei trilogii, din anii '80, "Cireșarii” ("Ci­reșarii”, "Aripi de zăpadă” și "Cetatea ascunsă”), du­pă care, în anul 1992, și-a făcut bocceluța și a plecat în că­utarea suc­cesului pe "pământul făgăduinței”, pe care scria USA. A fost primul român acceptat cu bursă de merit in­­tegrală, de către prestigioasa universitate MIT (Mas­sachusetts Institute of Technology), aflată în Top 3 în lume, pe care a absolvit-o cu "highest honors”, fiind șef de promoție! Dar, deși studia fizica, a cotit-o către cea de a 7-a artă, făcând multiple studii de mas­terat, la University of Southern California, School of Cinematic Arts în Los Angeles, în regie, scenaristică, pro­­ducție, montaj, imagine, sunet și chiar și actorie, la USC SCA, celebra școală a lui Steven Spielberg, George Lucas, Robert Zemekis și Ron Howard. Efor­tu­rile sale aca­de­mice au fost încununate de succes și au fost răsplătite cu titlul de Master of Fine Arts in Film/TV Production. Acum lucrează cu nu­me de re­zonanță din lumea hol­lywoodi­ană. Amin­tesc câțiva dintre acești "heavy­weights”: Ian McKellen, Mi­chael York, Kevin Spacey, Richard Dreyfuss, Van Cliburn, Marilyn Man­son, Hugh Hefner sau Val Kilmer.
Alex Rotaru este unul dintre cei mai buni do­cu­mentariști de la Hollywood și nu ar fi exclus ca în anii următori să vedem numele său încrustat pe una din râvnitele statuete OSCAR, fie pentru documentar, fie, cine știe, chiar pentru film de ficțiune! De mai bine de 10 ani, Alex locuiește pe coasta Oceanului Pa­ci­fic, în Be­verly Hills, într-o lo­cație paradi­siacă - locul unde s-a filmat cele­brul serial "Be­verly Hills - 90210”. Re­cent, am avut plă­cerea să stau de vor­bă cu el, un ro­­mân care men­ține stea­­­gul Ro­mâ­­niei pe cele mai înal­te ca­tar­ge ale in­dustriei fil­mu­lui, steag arborat pe re­du­tabila fortă­rea­ță nu­mi­tă Hol­­­lywood. Un ve­ri­­ta­bil pre­mi­ant al Ro­mâ­­niei.

"Unele mistere merită păstrate”

- Te rog să îmi spui, în câ­teva fraze, cine este Alex Ro­taru...

- M-am născut în Bucu­rești, dintr-o mamă ac­triță, Maria Rotaru, și un tată dramaturg - Eu­gen Rotaru, și am avut parte de o copilărie ex­trem de plină, norocoasă și aventuroasă. Am avut șansa de a fi actor de film încă din copilărie; dar și mem­bru al lotului olimpic național de fizică, în ado­lescență; iar la prima tinerețe, student în Ame­­rica. Înainte de obținerea licenței ca șef de pro­­moție al departamentului de fizică al MIT, am gus­tat experiența unui stagiu de studiu al filmului la Sor­bona. Sub influența acestuia, după facul­ta­te, mi-am în­trerupt doctoratul în fizică și m-am trans­ferat la școala de regie a USC, pentru masteratul în cinema. M-am stabilit apoi la Los Angeles, orașul marii mele iubiri, profesând în prezent ca regizor, producător, scenarist și, uneori, actor.

- Nu pot să nu te întreb și despre experiența ta din trilogia "Cireșarii”, regizată de Adrian Petringenaru, unde ai interpretat rolul lui Dan. Ce a reprezentat pentru tine acest rol? Regreți că nu ai continuat o carieră în actorie?

- Experiențele de pe platourile de filmare pentru "Cireșarii”, "Aripi de Zăpadă” și "Cetatea Ascunsă” au fost printre cele mai frumoase și importante din în­trea­ga mea viață; au hrănit puternic în mine dorința de a face film, dorință sădită de simplul fapt de a fi co­pilărit printre oameni de prim rang din teatrul și cine­matografia română. Simțul aventurii creației unui film s-a-ntipărit de-a pururi în mine, fie că este vorba de lucrul pe platou, deplasarea într-o prospecție, discuțiile cu actorii sau colaboratorii ori, pur și simplu, actul de a sta de vorbă cu propria mea ima­ginație. Iar de aici și până la a îndrăzni să întind pa­sul spre Los Angeles n-a mai fost decât distanța dintre ob­se­sie și ocazie. Cât despre regre­te, nu am. Actoria îmi place enorm (ca me­nire expresivă, dar mai puțin ca monogamie pro­fe­sio­nală), și cred că pot lu­cra pe scenă sau în fața apa­ra­tului de filmat la orice vârstă, dacă îmi place rolul și exis­tă oferta. De exem­plu, chiar săp­tă­­mâ­na aceasta, am ac­ceptat să joc un rol destul de im­por­tant, într-un film de ar­tă francez, care va rula atât în mari muzee de artă mo­der­nă (ca "Armand Hammer” în Los Angeles), cât și în ci­ne­ma­tografe din Ame­ri­ca. Nu-mi pot imagina viața fără im­pulsul actoricesc, dar, să fiu sincer, nici nu mi-o pot ima­gina cedându-i în întregime.

- Pe când erai încă în Ro­mânia, ți s-a oferit un rol în celebrul film "Liceenii”, pe care însă l-ai re­fu­zat din cauza părinților, care au considerat că este mai bi­ne să te con­centrezi pe activitatea șco­lară, cu prio­ri­tate, pe fizică... Poa­­te dacă acceptai rolul din "Li­ceenii”, nu ai mai fi ajuns șef de promoție la MIT...

- Țin minte, cu extremă claritate, momentul în care regizorul Nicolae Corjos m-a sunat să mă invite să joc în "Liceenii”. Eram în clasa a X-a și tocmai aflasem că lu­a­sem premiul de interpretare masculină la Festivalul de Film pentru Copii și Tineret de la Piatra Neamț, cu rolul din "Cetatea Ascunsă”... S-a-ntâmplat că eram acasă și am răspuns la telefon. Am ascultat cu surprin­dere oferta lui Corjos: era vorba de un rol prin­cipal, foarte important în noul lui film, "Li­ceenii”, și nu se punea problema unei audiții, rolul îmi era oferit direct. Deși aș fi putut decide de capul meu - slavă Domnului, o mai făcusem de atâ­tea ori - nu știu de ce în acel moment instinc­tul m-a în­dem­nat să-l chem pe tata și să-i înmânez telefonul. "Anul ăsta Alex are de studiat pentru treapta a II-a,” a precizat tata, după ce s-a salutat și a vorbit puțin cu Ni­colae Corjos, iar apoi, țintuindu-mi pri­vi­rea în a lui, parcă pentru a-mi opri un posibil re­gret, a adă­ugat: "Așa încât ne pare rău, dar nu poate să facă un film acum”. După câteva politețuri, convor­birea lua sfârșit. În mod stra­niu, nu am simțit regret, nici pe moment, nici mai târziu, când am văzut "Lice­enii” și uriașul lui succes. Poate datorită faptului că între timp devenisem extrem de pasionat de fizică și ma­tematică. La Sf. Sava, unde eram elev, concurența pe subiectele acestea era acer­bă, și mie întotdeauna mi-au plăcut com­pe­tițiile - cu cât mai dificile, cu atât mai bine. N-am aflat nici până în ziua de azi despre ce rol era vorba, și nici nu sunt cu­rios. Unele mistere meri­tă păstrate.

"Geniu și tradiție”

- Cum ți se pare siste­mul de învățământ din Sta­tele Unite? Cum ai fost primit și acceptat de către profesori și colegi, ca ro­mân?

- Norocul și destinul au conspirat să mă pună în situația de a studia la două dintre cele mai puternice instituții de învățământ su­perior din lume. Ceea ce mi s-a părut fantastic la MIT era atmosfera aproape pal­pa­bilă de geniu și tradiție, iar ca sis­tem, în general, in­sistența pe rotunjirea studiilor. Prin asta înțeleg cerința ca cei care studiau domenii ști­ințifice să aibă și un pro­cent din studii dedicat do­meniilor așa-zis "umane” - artă, sociologie, istorie, fi­lo­zofie, lingvistică etc. Aceas­tă cerință m-a abilitat să studiez serios film, mu­zică și istorie chiar la MIT, și, paradoxal, mi-a fa­cilitat pregătirea uma­nistă universitară de care aveam nevoie ca să pă­ră­sesc apoi fizica și să intru pe făgașul filmului! Forța USC-ului constă, de asemenea, în tradiție și în pro­fe­sorii săi extraordinari, profesioniști de vârf din Hol­lywood, care între proiecte vin să predea un an sau doi. Sentimentul competiției și colaborării erau induse în noi în egală măsură, prin faptul că toți studenții de la regie erau obligați să lucreze ca operatori sau sunetiști, monteuri sau asistenți la filmele altora: o pregătire op­ti­mă, pentru o industrie în care multe personalități de pri­mă mărime trebuie să colaboreze zilnic, fără să ce­de­ze nervos. În ce privește acomo­darea, primirea pe care ambele locuri mi-au făcut-o, a fost extraor­dinară. Niciunde nu m-am simțit mai protejat și ajutat ca în me­diul academic american. Poate că nu se știa exact atunci ce-i cu România (am auzit-o pe viu și eu pe aia cu "Capitala voastră este la Buda­pesta, nu?”; am fost în­­trebat dacă îi cunosc personal pe Nadia Co­mă­neci, Hagi sau Năstase, și chiar dacă sunt străne­potul lui Dracula...), dar asta era în anii '90 și între timp multe s-au schimbat în ceea ce privește percepția României în SUA. Din punctul meu de vedere, calita­tea esențială a învățământului american este aceea că sistemul oferă studentului șansa de a se răzgândi și de a-și schimba di­recția de studiu, chiar și radical, la o etapă care poate fi percepută ca tardivă în alte părți ale lumii. În plus, sis­­temul împinge înainte și răsplătește, fără echivoc, valoarea.

- Peste succesul studiilor pe care le-ai făcut se suprapune și șansa de a intra în pâine imediat. Care sunt filmele documentare realizate de tine până acum și cu cine colaborezi în lumea de la Hollywood?

- Încă din timpul studiilor de la USC am început să fiu angajat ca scenarist și, mai-mai că mi-am luat nasul la purtare, pentru că eram singurul dintr-o promoție de 45 de oameni care deja era plătit să scrie, și asta în limba engleză, care nu este limba mea maternă.Para­doxal, însă, îmi era teamă de lumea reală a Hollywood-ului și adăstam la umbra culoarelor universității, luând aproape toate cursurile posibile pentru toate direcțiile de masterat (regie, scenaristică, imagine, montaj, sunet, producție, plus studiile suplimentare de actorie, muzică și design vizual). După ce am fost rugat de profesori, cu multă blândețe, să-mi iau, totuși, diploma(ele) și zbo­­rul, având în vedere că lucram deja în industrie, ca scenarist profesionist, nu a mai durat mult până mi-am dat seama că zona scenariilor de film nu era de mine. Duceam dorul platoului. M-am reîntors pentru sfaturi la foștii mei profesori de la USC, care, după cum mi-a fost norocul, erau niște regizori și pro­du­­cători cu multe nominalizări și câștiguri la box office, cu precădere la mentorul meu, Mark J. Harris, care are trei statuete ale unchiului OSCAR. Toți mi-au re­comandat să mă reîntorc către producție, dându-mi două căi de ales: film de ficțiune sau film docu­men­tar. Am ales docu­men­tarul, ști­indu-mă nesubordonat și nerăbdător, însă având și con­știința faptului că nu voi re­nunța niciodată la filmul de ficțiune. Mark m-a trimis să lucrez cu bă­trânul Mel Stuart, un mare regizor și producător din pe­rioada cla­sică a televiziunii americane, care în mod paradoxal îmi era cunoscut din co­pi­lărie, datorită unor seriale și filme difuzate în România comunistă, precum "The Chi­sholms”, "Dacă e marți, e Belgia” și, bi­neînțeles "Willy Wonka and the Chocolate Fac­tory”. După câțiva ani, în care am fă­cut o du­zină de filme alături de Mel Stuart, am decis să încep regia, întâi de filme documentare. Nu vreau să vorbesc despre toate. "Kids With Ca­me­ras” ("Copii cu aparate de filmat”), de exem­plu, un film despre un grup de copii autiști care fac filme și terapie prin filme, a fost selec­ționat și a câștigat câteva festi­va­luri, in­clusiv Monaco. "They Came To Play” ("Au venit ca să caute”), o pe­liculă despre concur­sul de pianiști ama­tori Van Cli­burn, a fost selecționat și a câști­gat mai multe fes­tivaluri, inclusiv B-EST Film Fest și Ft. Lauderdale. A rulat în cine­ma­tografele din America și pe canalul de televiziune publică PBS. Selecționat de New York Times drept "Critic's Choice”. În fine, "Shakespeare High” ("Școala lui Shakespeare”) este un film despre cel mai vechi con­curs de teatru shakespearian pentru tineri din America.Produs alături de Kevin Spacey, avându-i în distribuție și pe Richard Dreyfuss, Val Kil­mer și Mare Win­ningham, filmul a avut pre­miera la Tribeca, a câștigat un premiu al pu­bli­cului la Palm Springs și a fost se­lecționat și a câștigat la un nu­măr relativ mare de alte festivaluri. De asemenea, a ru­lat în cinemato­grafele din SUA, și înce­pând din 13 sep­tem­­brie va rula și pe ca­nalul Showtime. Și fiindcă m-ai în­tre­bat cu cine cola­bo­rez, pe lângă ac­torii menționați de­ja, am lucrat cu Sir Ian McKellen, Mi­chael York, Darren Criss, și am cunoscut pe mulți alții, inclusiv pe Robert de Niro.

Ambasador cultural al USA

- Ești ambasador cultural al USA în lume. Ce implică acest titlu?

- Cea mai înaltă onoare profe­sio­nală pe care am primit-o până acum este includerea mea în progra­me­le cul­tu­rale ale De­par­tamentului de Stat ameri­can, sub di­rec­ția lui Hillary Clin­ton. "Ame­rican Do­cu­men­tary Show­case” și "American Film Show­­­case” sunt pro­gra­me care aleg în fie­care an 15-20 de docu­men­tare in­depen­den­­te, produse și/sau re­gi­zate de ce­tățeni ame­ricani, care să repre­zin­te valori ti­pic ame­ricane, prin călătorii în toa­tă lu­mea, în care cei aleși au titlul neoficial de am­­­ba­sa­dori cul­tu­rali ai Ame­ricii. Un de­­taliu care con­tinuă să mă ono­reze este ace­la că am fost pri­mul și sin­gurul docu­men­tarist ales în acest pro­gram care nu era ce­tă­țean american din naș­tere. În această calitate, de re­prezentant cul­tural al SUA, am călătorit în Ka­zah­stan, Ci­pru, România și Liban.

- Anul trecut ai ajuns în Ro­mânia. Cu ce ocazie ai mers acasă?

- Anul trecut, în no­iem­brie, am fost invitat de am­ba­sada SUA de la București să particip la un program sub egida American Documentary Showcase, cu unul din filmele mele, "Kids With Cameras”, dar și cu alte proiecte perso­nale. A fost un turneu extrem de intens și interesant, la București, Cluj și Târgu Mu­reș, cu multe întâlniri cu studenți, cineaști, profesori, edili, membri ai presei sau ai programului Fulbright, etc.

- Vizita în România a avut și o semnificație sen­timentală...

- Într-adevăr, prietena mea pe atunci, Gabriela Ol­tean, pe care am cunoscut-o la Los Angeles, este de­signer și model de origine română și se trage din Târgu Mureș. De fapt, ca să fiu sincer, de asta am și insistat să includ Târgu Mureș pe lista orașelor din turneu, voiam să profit de ocazie și să mă prezint cât se poate de bine, alături de ea, în fața familiei ei, pe care, încă, nu o cunoscusem! Lucrurile au mers foarte bine în tur­neu, iar când ne-am întors acasă, în Los Angeles, am des­coperit că peregrinarea în România ne-a adus și un alt cadou nesperat - Gabi rămăsese însărcinată (fie la Bucu­rești, fie la Târgu Mureș). Între timp, a trecut prin eta­pele prietenă-logodnică-soție, iar foarte recent, pe 4 au­gust, a devenit mamă, odată cu nașterea primu­lui nos­tru fiu, Max. De altfel, ar fi - cred - cazul să le măr­tu­risim cititorilor tăi că în secunda aceasta, eu vor­besc cu tine chiar după ce am sosit de la maternitatea spi­ta­lu­lui Cedar Sinai, de unde mi-am adus acasă soția și fiul.

- Locuiești în Beverly Hills, o zonă paradisiacă din zona LA, locul unde s-a filmat celebrul serial "Beverly Hills 90210”. De cât timp stai acolo?

- Am început să frecventez zona în care locuiesc în urmă cu 16 ani. Compania de producție unde lucram ca student era la marginea liniei de demarcație a ora­șului Beverly Hills. Acum vreo 7 ani, mi-am mutat bi­roul chiar în Beverly Hills și, de 3 ani, atât biroul, cât și locuința sunt aici. Sunt fericit că nu trebuie să con­duc mașina, zona este ușor de bătut cu piciorul, un pri­vi­legiu care la Los Angeles nu prea există.

- Ce hobby-uri ai? Ce îți place și ce nu îți place în USA?

- A face film profesionist este un hobby în sine! Pe lângă asta, ador muzica și natura. Pe cât de des pot, mă plimb într-un minunat și foarte mare parc ascuns în­tre Mulholland Drive și Coldwater Canyon, o co­moa­ră arătată mie prima dată de prie­tenul meu, scri­ito­rul Petru Popescu, de ca­re mă leagă o veche și puter­nică ad­mi­rație. Nu sunt încântat de ideea lip­sei de siguranță socială și a scumpetei asi­gu­rărilor me­di­cale în America, deși, ca­litativ, aici me­dicina este ex­traor­dinară. De aseme­nea, distanțele intra-ameri­ca­ne pot fi extrem de obositoare. Trăind în Europa, poți că­lători în orice colț al con­tinen­tului, la fiecare sfârșit de săp­tămână. Aici este mult mai greu - spre impo­si­bil. Însă libertatea de expresie, liber­tatea de a-ți alege dru­mul în viață, de-a te-nconjura numai de oameni pe ca­re tu îi selectezi, și de-a-ți plasa oricât de sus șta­cheta succesului personal - toa­te acestea, chiar dacă nu sunt valori ex­clusiv americane, rămân tipice aces­tei țări. Chiar dacă "The Ame­ri­can Dream” a devenit mai greu de atins, el supra­viețuiește, rein­ven­tat de fiecare nouă generație de imigranți, în colaborare cu au­tohtoni.

- Care este rețeta succe­sului în USA? Cum ai reușit să îmblânzești "monstrul” din Hol­lywood și să îl faci să te accepte ca pe unul de-al lor?

- Nu știu să existe vreo rețetă universală a suc­ce­sului. În cazul meu, a contat foarte mult pre­gă­tirea de acasă: limba engleză în­vățată la sânge și educația cine­ma­tografică datorată părinților mei și cercului lor de prieteni. Apoi, școala la care am avut no­rocul să studiez, USC, are un cerc de absolvenți despre care se spune că dacă ar intra toți în grevă pen­tru o zi, în acea zi, toate producțiile de film din Ame­rica ar fi obligate să se oprească. Nu în ultimul rând, Hollywood-ul este compus din foarte mulți "venetici”, ca și mine. În anii '30, erau atât de mulți imigranți din estul Europei care lucrau în marile studiouri ca sce­nariști, regizori sau producători, încât marele cineast de origine maghiară, Sir Alexander Korda emisese un panseu care figura pe panourile publicitare ale vremii în Hollywood: "It's not enough to be Hungarian; you also need to have talent” ("Nu este suficient să fii ungur; trebuie, de ase­menea, să ai talent.”).

- Ești singurul regizor român care a făcut filme la Hollywood, filme care să fie distribuite în cine­matografe?

- Din câte știu, de la Jean Negulesco încoace, cu excepția lui Petru Popescu, care între două din multele lui romane de succes a regizat și un film, în urmă cu câțiva ani, sunt singurul cineast român care regizează și produce în prezent filme în circuitul de finanțare hol­lywoodian, în limba engleză, și care să aibă dis­tinc­ția pentru a fi distribuite în cine­ma­tografe.

- Ce proiecte de viitor ai?

- Sincer, proiectele mele profesionale nu mi se mai par atât de importante acum, că mi s-a născut un co­pil... Dar cariera merge înainte, odată cu viața... Pe lân­gă continuarea dezvoltării de proiecte documentare și de ficțiune, de călătoriile mele ca ambasador cultu­ral, sunt în discuții să predau un curs de regie la USC cu­rând, și - poate în primul rând! - mă aflu în deru­la­rea producției cu primul meu film de ficțiune, finanțat de CNC (Centrul National al Cinematografiei - n.a.), în urma câștigării concursului acestuia. Nu vă spun mai mult, decât că va fi prima oară când CNC produce un film în Hollywood, în limba engleză, și că am emo­ții puternice.