Hollywood-ul este o fortăreață greu de cucerit. Puțini români au reușit să arboreze steagul României deasupra cetății de unde se dă ora exactă în lumea mondială a cinematografiei. Alex Rotaru a găsit calea potrivită... Cu rădăcini pe măsură - copil de actor și de dramaturg - Alex a debutat în cinematografie la vârsta de 9 ani. Și-a făcut ucenicia copilărind printre "cireșari”, făcând parte din distribuția cunoscutei trilogii, din anii '80, "Cireșarii” ("Cireșarii”, "Aripi de zăpadă” și "Cetatea ascunsă”), după care, în anul 1992, și-a făcut bocceluța și a plecat în căutarea succesului pe "pământul făgăduinței”, pe care scria USA. A fost primul român acceptat cu bursă de merit integrală, de către prestigioasa universitate MIT (Massachusetts Institute of Technology), aflată în Top 3 în lume, pe care a absolvit-o cu "highest honors”, fiind șef de promoție! Dar, deși studia fizica, a cotit-o către cea de a 7-a artă, făcând multiple studii de masterat, la University of Southern California, School of Cinematic Arts în Los Angeles, în regie, scenaristică, producție, montaj, imagine, sunet și chiar și actorie, la USC SCA, celebra școală a lui Steven Spielberg, George Lucas, Robert Zemekis și Ron Howard. Eforturile sale academice au fost încununate de succes și au fost răsplătite cu titlul de Master of Fine Arts in Film/TV Production. Acum lucrează cu nume de rezonanță din lumea hollywoodiană. Amintesc câțiva dintre acești "heavyweights”: Ian McKellen, Michael York, Kevin Spacey, Richard Dreyfuss, Van Cliburn, Marilyn Manson, Hugh Hefner sau Val Kilmer.
Alex Rotaru este unul dintre cei mai buni documentariști de la Hollywood și nu ar fi exclus ca în anii următori să vedem numele său încrustat pe una din râvnitele statuete OSCAR, fie pentru documentar, fie, cine știe, chiar pentru film de ficțiune! De mai bine de 10 ani, Alex locuiește pe coasta Oceanului Pacific, în Beverly Hills, într-o locație paradisiacă - locul unde s-a filmat celebrul serial "Beverly Hills - 90210”. Recent, am avut plăcerea să stau de vorbă cu el, un român care menține steagul României pe cele mai înalte catarge ale industriei filmului, steag arborat pe redutabila fortăreață numită Hollywood. Un veritabil premiant al României.
"Unele mistere merită păstrate”
- Te rog să îmi spui, în câteva fraze, cine este Alex Rotaru...
- M-am născut în București, dintr-o mamă actriță, Maria Rotaru, și un tată dramaturg - Eugen Rotaru, și am avut parte de o copilărie extrem de plină, norocoasă și aventuroasă. Am avut șansa de a fi actor de film încă din copilărie; dar și membru al lotului olimpic național de fizică, în adolescență; iar la prima tinerețe, student în America. Înainte de obținerea licenței ca șef de promoție al departamentului de fizică al MIT, am gustat experiența unui stagiu de studiu al filmului la Sorbona. Sub influența acestuia, după facultate, mi-am întrerupt doctoratul în fizică și m-am transferat la școala de regie a USC, pentru masteratul în cinema. M-am stabilit apoi la Los Angeles, orașul marii mele iubiri, profesând în prezent ca regizor, producător, scenarist și, uneori, actor.
- Nu pot să nu te întreb și despre experiența ta din trilogia "Cireșarii”, regizată de Adrian Petringenaru, unde ai interpretat rolul lui Dan. Ce a reprezentat pentru tine acest rol? Regreți că nu ai continuat o carieră în actorie?
- Experiențele de pe platourile de filmare pentru "Cireșarii”, "Aripi de Zăpadă” și "Cetatea Ascunsă” au fost printre cele mai frumoase și importante din întreaga mea viață; au hrănit puternic în mine dorința de a face film, dorință sădită de simplul fapt de a fi copilărit printre oameni de prim rang din teatrul și cinematografia română. Simțul aventurii creației unui film s-a-ntipărit de-a pururi în mine, fie că este vorba de lucrul pe platou, deplasarea într-o prospecție, discuțiile cu actorii sau colaboratorii ori, pur și simplu, actul de a sta de vorbă cu propria mea imaginație. Iar de aici și până la a îndrăzni să întind pasul spre Los Angeles n-a mai fost decât distanța dintre obsesie și ocazie. Cât despre regrete, nu am. Actoria îmi place enorm (ca menire expresivă, dar mai puțin ca monogamie profesională), și cred că pot lucra pe scenă sau în fața aparatului de filmat la orice vârstă, dacă îmi place rolul și există oferta. De exemplu, chiar săptămâna aceasta, am acceptat să joc un rol destul de important, într-un film de artă francez, care va rula atât în mari muzee de artă modernă (ca "Armand Hammer” în Los Angeles), cât și în cinematografe din America. Nu-mi pot imagina viața fără impulsul actoricesc, dar, să fiu sincer, nici nu mi-o pot imagina cedându-i în întregime.
- Pe când erai încă în România, ți s-a oferit un rol în celebrul film "Liceenii”, pe care însă l-ai refuzat din cauza părinților, care au considerat că este mai bine să te concentrezi pe activitatea școlară, cu prioritate, pe fizică... Poate dacă acceptai rolul din "Liceenii”, nu ai mai fi ajuns șef de promoție la MIT...
- Țin minte, cu extremă claritate, momentul în care regizorul Nicolae Corjos m-a sunat să mă invite să joc în "Liceenii”. Eram în clasa a X-a și tocmai aflasem că luasem premiul de interpretare masculină la Festivalul de Film pentru Copii și Tineret de la Piatra Neamț, cu rolul din "Cetatea Ascunsă”... S-a-ntâmplat că eram acasă și am răspuns la telefon. Am ascultat cu surprindere oferta lui Corjos: era vorba de un rol principal, foarte important în noul lui film, "Liceenii”, și nu se punea problema unei audiții, rolul îmi era oferit direct. Deși aș fi putut decide de capul meu - slavă Domnului, o mai făcusem de atâtea ori - nu știu de ce în acel moment instinctul m-a îndemnat să-l chem pe tata și să-i înmânez telefonul. "Anul ăsta Alex are de studiat pentru treapta a II-a,” a precizat tata, după ce s-a salutat și a vorbit puțin cu Nicolae Corjos, iar apoi, țintuindu-mi privirea în a lui, parcă pentru a-mi opri un posibil regret, a adăugat: "Așa încât ne pare rău, dar nu poate să facă un film acum”. După câteva politețuri, convorbirea lua sfârșit. În mod straniu, nu am simțit regret, nici pe moment, nici mai târziu, când am văzut "Liceenii” și uriașul lui succes. Poate datorită faptului că între timp devenisem extrem de pasionat de fizică și matematică. La Sf. Sava, unde eram elev, concurența pe subiectele acestea era acerbă, și mie întotdeauna mi-au plăcut competițiile - cu cât mai dificile, cu atât mai bine. N-am aflat nici până în ziua de azi despre ce rol era vorba, și nici nu sunt curios. Unele mistere merită păstrate.
"Geniu și tradiție”
- Cum ți se pare sistemul de învățământ din Statele Unite? Cum ai fost primit și acceptat de către profesori și colegi, ca român?
- Norocul și destinul au conspirat să mă pună în situația de a studia la două dintre cele mai puternice instituții de învățământ superior din lume. Ceea ce mi s-a părut fantastic la MIT era atmosfera aproape palpabilă de geniu și tradiție, iar ca sistem, în general, insistența pe rotunjirea studiilor. Prin asta înțeleg cerința ca cei care studiau domenii științifice să aibă și un procent din studii dedicat domeniilor așa-zis "umane” - artă, sociologie, istorie, filozofie, lingvistică etc. Această cerință m-a abilitat să studiez serios film, muzică și istorie chiar la MIT, și, paradoxal, mi-a facilitat pregătirea umanistă universitară de care aveam nevoie ca să părăsesc apoi fizica și să intru pe făgașul filmului! Forța USC-ului constă, de asemenea, în tradiție și în profesorii săi extraordinari, profesioniști de vârf din Hollywood, care între proiecte vin să predea un an sau doi. Sentimentul competiției și colaborării erau induse în noi în egală măsură, prin faptul că toți studenții de la regie erau obligați să lucreze ca operatori sau sunetiști, monteuri sau asistenți la filmele altora: o pregătire optimă, pentru o industrie în care multe personalități de primă mărime trebuie să colaboreze zilnic, fără să cedeze nervos. În ce privește acomodarea, primirea pe care ambele locuri mi-au făcut-o, a fost extraordinară. Niciunde nu m-am simțit mai protejat și ajutat ca în mediul academic american. Poate că nu se știa exact atunci ce-i cu România (am auzit-o pe viu și eu pe aia cu "Capitala voastră este la Budapesta, nu?”; am fost întrebat dacă îi cunosc personal pe Nadia Comăneci, Hagi sau Năstase, și chiar dacă sunt strănepotul lui Dracula...), dar asta era în anii '90 și între timp multe s-au schimbat în ceea ce privește percepția României în SUA. Din punctul meu de vedere, calitatea esențială a învățământului american este aceea că sistemul oferă studentului șansa de a se răzgândi și de a-și schimba direcția de studiu, chiar și radical, la o etapă care poate fi percepută ca tardivă în alte părți ale lumii. În plus, sistemul împinge înainte și răsplătește, fără echivoc, valoarea.
- Peste succesul studiilor pe care le-ai făcut se suprapune și șansa de a intra în pâine imediat. Care sunt filmele documentare realizate de tine până acum și cu cine colaborezi în lumea de la Hollywood?
- Încă din timpul studiilor de la USC am început să fiu angajat ca scenarist și, mai-mai că mi-am luat nasul la purtare, pentru că eram singurul dintr-o promoție de 45 de oameni care deja era plătit să scrie, și asta în limba engleză, care nu este limba mea maternă.Paradoxal, însă, îmi era teamă de lumea reală a Hollywood-ului și adăstam la umbra culoarelor universității, luând aproape toate cursurile posibile pentru toate direcțiile de masterat (regie, scenaristică, imagine, montaj, sunet, producție, plus studiile suplimentare de actorie, muzică și design vizual). După ce am fost rugat de profesori, cu multă blândețe, să-mi iau, totuși, diploma(ele) și zborul, având în vedere că lucram deja în industrie, ca scenarist profesionist, nu a mai durat mult până mi-am dat seama că zona scenariilor de film nu era de mine. Duceam dorul platoului. M-am reîntors pentru sfaturi la foștii mei profesori de la USC, care, după cum mi-a fost norocul, erau niște regizori și producători cu multe nominalizări și câștiguri la box office, cu precădere la mentorul meu, Mark J. Harris, care are trei statuete ale unchiului OSCAR. Toți mi-au recomandat să mă reîntorc către producție, dându-mi două căi de ales: film de ficțiune sau film documentar. Am ales documentarul, știindu-mă nesubordonat și nerăbdător, însă având și conștiința faptului că nu voi renunța niciodată la filmul de ficțiune. Mark m-a trimis să lucrez cu bătrânul Mel Stuart, un mare regizor și producător din perioada clasică a televiziunii americane, care în mod paradoxal îmi era cunoscut din copilărie, datorită unor seriale și filme difuzate în România comunistă, precum "The Chisholms”, "Dacă e marți, e Belgia” și, bineînțeles "Willy Wonka and the Chocolate Factory”. După câțiva ani, în care am făcut o duzină de filme alături de Mel Stuart, am decis să încep regia, întâi de filme documentare. Nu vreau să vorbesc despre toate. "Kids With Cameras” ("Copii cu aparate de filmat”), de exemplu, un film despre un grup de copii autiști care fac filme și terapie prin filme, a fost selecționat și a câștigat câteva festivaluri, inclusiv Monaco. "They Came To Play” ("Au venit ca să caute”), o peliculă despre concursul de pianiști amatori Van Cliburn, a fost selecționat și a câștigat mai multe festivaluri, inclusiv B-EST Film Fest și Ft. Lauderdale. A rulat în cinematografele din America și pe canalul de televiziune publică PBS. Selecționat de New York Times drept "Critic's Choice”. În fine, "Shakespeare High” ("Școala lui Shakespeare”) este un film despre cel mai vechi concurs de teatru shakespearian pentru tineri din America.Produs alături de Kevin Spacey, avându-i în distribuție și pe Richard Dreyfuss, Val Kilmer și Mare Winningham, filmul a avut premiera la Tribeca, a câștigat un premiu al publicului la Palm Springs și a fost selecționat și a câștigat la un număr relativ mare de alte festivaluri. De asemenea, a rulat în cinematografele din SUA, și începând din 13 septembrie va rula și pe canalul Showtime. Și fiindcă m-ai întrebat cu cine colaborez, pe lângă actorii menționați deja, am lucrat cu Sir Ian McKellen, Michael York, Darren Criss, și am cunoscut pe mulți alții, inclusiv pe Robert de Niro.
Ambasador cultural al USA
- Ești ambasador cultural al USA în lume. Ce implică acest titlu?
- Cea mai înaltă onoare profesională pe care am primit-o până acum este includerea mea în programele culturale ale Departamentului de Stat american, sub direcția lui Hillary Clinton. "American Documentary Showcase” și "American Film Showcase” sunt programe care aleg în fiecare an 15-20 de documentare independente, produse și/sau regizate de cetățeni americani, care să reprezinte valori tipic americane, prin călătorii în toată lumea, în care cei aleși au titlul neoficial de ambasadori culturali ai Americii. Un detaliu care continuă să mă onoreze este acela că am fost primul și singurul documentarist ales în acest program care nu era cetățean american din naștere. În această calitate, de reprezentant cultural al SUA, am călătorit în Kazahstan, Cipru, România și Liban.
- Anul trecut ai ajuns în România. Cu ce ocazie ai mers acasă?
- Anul trecut, în noiembrie, am fost invitat de ambasada SUA de la București să particip la un program sub egida American Documentary Showcase, cu unul din filmele mele, "Kids With Cameras”, dar și cu alte proiecte personale. A fost un turneu extrem de intens și interesant, la București, Cluj și Târgu Mureș, cu multe întâlniri cu studenți, cineaști, profesori, edili, membri ai presei sau ai programului Fulbright, etc.
- Vizita în România a avut și o semnificație sentimentală...
- Într-adevăr, prietena mea pe atunci, Gabriela Oltean, pe care am cunoscut-o la Los Angeles, este designer și model de origine română și se trage din Târgu Mureș. De fapt, ca să fiu sincer, de asta am și insistat să includ Târgu Mureș pe lista orașelor din turneu, voiam să profit de ocazie și să mă prezint cât se poate de bine, alături de ea, în fața familiei ei, pe care, încă, nu o cunoscusem! Lucrurile au mers foarte bine în turneu, iar când ne-am întors acasă, în Los Angeles, am descoperit că peregrinarea în România ne-a adus și un alt cadou nesperat - Gabi rămăsese însărcinată (fie la București, fie la Târgu Mureș). Între timp, a trecut prin etapele prietenă-logodnică-soție, iar foarte recent, pe 4 august, a devenit mamă, odată cu nașterea primului nostru fiu, Max. De altfel, ar fi - cred - cazul să le mărturisim cititorilor tăi că în secunda aceasta, eu vorbesc cu tine chiar după ce am sosit de la maternitatea spitalului Cedar Sinai, de unde mi-am adus acasă soția și fiul.
- Locuiești în Beverly Hills, o zonă paradisiacă din zona LA, locul unde s-a filmat celebrul serial "Beverly Hills 90210”. De cât timp stai acolo?
- Am început să frecventez zona în care locuiesc în urmă cu 16 ani. Compania de producție unde lucram ca student era la marginea liniei de demarcație a orașului Beverly Hills. Acum vreo 7 ani, mi-am mutat biroul chiar în Beverly Hills și, de 3 ani, atât biroul, cât și locuința sunt aici. Sunt fericit că nu trebuie să conduc mașina, zona este ușor de bătut cu piciorul, un privilegiu care la Los Angeles nu prea există.
- Ce hobby-uri ai? Ce îți place și ce nu îți place în USA?
- A face film profesionist este un hobby în sine! Pe lângă asta, ador muzica și natura. Pe cât de des pot, mă plimb într-un minunat și foarte mare parc ascuns între Mulholland Drive și Coldwater Canyon, o comoară arătată mie prima dată de prietenul meu, scriitorul Petru Popescu, de care mă leagă o veche și puternică admirație. Nu sunt încântat de ideea lipsei de siguranță socială și a scumpetei asigurărilor medicale în America, deși, calitativ, aici medicina este extraordinară. De asemenea, distanțele intra-americane pot fi extrem de obositoare. Trăind în Europa, poți călători în orice colț al continentului, la fiecare sfârșit de săptămână. Aici este mult mai greu - spre imposibil. Însă libertatea de expresie, libertatea de a-ți alege drumul în viață, de-a te-nconjura numai de oameni pe care tu îi selectezi, și de-a-ți plasa oricât de sus ștacheta succesului personal - toate acestea, chiar dacă nu sunt valori exclusiv americane, rămân tipice acestei țări. Chiar dacă "The American Dream” a devenit mai greu de atins, el supraviețuiește, reinventat de fiecare nouă generație de imigranți, în colaborare cu autohtoni.
- Care este rețeta succesului în USA? Cum ai reușit să îmblânzești "monstrul” din Hollywood și să îl faci să te accepte ca pe unul de-al lor?
- Nu știu să existe vreo rețetă universală a succesului. În cazul meu, a contat foarte mult pregătirea de acasă: limba engleză învățată la sânge și educația cinematografică datorată părinților mei și cercului lor de prieteni. Apoi, școala la care am avut norocul să studiez, USC, are un cerc de absolvenți despre care se spune că dacă ar intra toți în grevă pentru o zi, în acea zi, toate producțiile de film din America ar fi obligate să se oprească. Nu în ultimul rând, Hollywood-ul este compus din foarte mulți "venetici”, ca și mine. În anii '30, erau atât de mulți imigranți din estul Europei care lucrau în marile studiouri ca scenariști, regizori sau producători, încât marele cineast de origine maghiară, Sir Alexander Korda emisese un panseu care figura pe panourile publicitare ale vremii în Hollywood: "It's not enough to be Hungarian; you also need to have talent” ("Nu este suficient să fii ungur; trebuie, de asemenea, să ai talent.”).
- Ești singurul regizor român care a făcut filme la Hollywood, filme care să fie distribuite în cinematografe?
- Din câte știu, de la Jean Negulesco încoace, cu excepția lui Petru Popescu, care între două din multele lui romane de succes a regizat și un film, în urmă cu câțiva ani, sunt singurul cineast român care regizează și produce în prezent filme în circuitul de finanțare hollywoodian, în limba engleză, și care să aibă distincția pentru a fi distribuite în cinematografe.
- Ce proiecte de viitor ai?
- Sincer, proiectele mele profesionale nu mi se mai par atât de importante acum, că mi s-a născut un copil... Dar cariera merge înainte, odată cu viața... Pe lângă continuarea dezvoltării de proiecte documentare și de ficțiune, de călătoriile mele ca ambasador cultural, sunt în discuții să predau un curs de regie la USC curând, și - poate în primul rând! - mă aflu în derularea producției cu primul meu film de ficțiune, finanțat de CNC (Centrul National al Cinematografiei - n.a.), în urma câștigării concursului acestuia. Nu vă spun mai mult, decât că va fi prima oară când CNC produce un film în Hollywood, în limba engleză, și că am emoții puternice.