- Într-un vers celebru, poetul uitat, Alexandru Depărăţeanu, spunea: "Locuinţa mea de vară e la ţară”. Dumneavoastră ce destinaţie de vară aţi ales: priveliştea rurală, marea sau umbra dormitorului de acasă?
- Am rămas acasă, în Breaza mea cea frumoasă, lângă munte şi lângă pădure. Vara la munte e parcă mai plină de viaţă adevărată: culorile sunt mai intense, aerul e mai limpede, aromele sunt mai puternice, plămânii respiră la maximum, iar mintea şi sufletul cunosc libertatea spaţiului neîngrădit. Eu am venit aici, la Breaza, tocmai pentru că îmi doream să trăiesc într-o vacanţă perpetuă. Aşa că nu simt nevoia să-mi părăsesc casa, cu excepţia scurtelor incursiuni la Bucureşti sau în alte oraşe, unde merg fie pentru cumpărături, fie pentru angajamente profesionale, fie pentru vizite la prieteni. De-altfel, eu dintotdeauna am fost foarte legată de casa mea. Cu ani în urmă, când obligaţiile muzicale mă purtau foarte mult prin ţară sau peste graniţă, deşi prietenii şi cunoscuţii şi chiar fanii mă invidiau pentru aceste deplasări numeroase şi rodnice, realitatea era că, de fiecare dată când ajungeam în aeroport sau în gară, eu eram sfâşiată de tristeţe - tristeţe că-mi părăseam "cuibul”, că mă despărţeam de casă şi de soţul meu... Deci sunt foarte fericită să stau aici, cu patul meu, cu perna mea, cu linguriţele şi cu toate lucrurile mele, pe care ştiu unde să le găsesc, chiar şi cu ochii închişi, şi care-mi dau un confort extraordinar. Şi-apoi, cum să plec, când am o grădină atât de frumoasă? O grădină care mă îmbată cu miresme şi culori, dar pe care trebuie s-o îngrijesc constant.

- Să revenim la casa dvs. din Breaza, înconjurată de-un paradis: ce vedeţi pe fereastră când vă treziţi dimineaţa?
- Prima imagine e aceea a muntelui din depărtare, un munte pe care însă îl simt foarte aproape. Iar apoi, coborând privirea, îmi văd grădina, care mă răsfaţă cu toate minunăţiile de flori şi de copaci şi care îmbrăţişează aleea pe care tocmai am garnisit-o cu un mozaic din piatră splendid. Am aici, în grădina mea, tot felul de comori: am clopoţei chinezeşti, din aceia care-şi schimbă culoarea în orange, odată cu sosirea toamnei, am patru tufe de trandafiri care te înalţă până la cer cu parfumul lor şi cu catifeaua petalelor, am două şiruri de buxus, care bordează poteca şi rămân veşnic verzi, am vişinii mei adoraţi, care au crescut mari-mari şi-n care mă urc cu scara, ca să mănânc fructele, chiar acolo, printre ramuri, fiindcă nu mai am răbdare să le adun şi să le duc în casă (râde), am trei meri, dintre care unul văratic, pe a cărui recoltă am consumat-o deja (râde), iar acum îi aştept pe ceilalţi doi să-şi coacă roadele...
- Locuiţi deja la Breaza de ani buni. Vă mai simţiţi acolo în vacanţă, aşa cum v-aţi dorit?

- Daaaaa! Eu am muncit toată viaţa, într-un ritm foarte dur, niciodată parcă n-aveam vreme să-mi trag sufletul ca lumea. Soţul meu, Viorel, îmi spunea "puişor pribeag”. Ei, când m-am mutat aici, am decis să pun punct acestui fel de a trăi, am decis că n-o să mai fac decât ce-mi place, cât îmi place şi când îmi place. Primesc foarte multe invitaţii, atât profesionale, cât şi pentru vizite, dar pe multe le refuz, fie pentru că detest să fac bagaje şi să mă angajez la drumuri lungi - am făcut destule la viaţa mea -, fie pentru că nu-mi convin condiţiile, din punct de vedere profesional, fie pentru că nu mi se potrivesc - de pildă, eu nu sunt cântăreaţă de nunţi: nu am repertoriu şi nici prezenţă pentru aşa ceva. Nu-i condamn pe cei care cântă la nunţi, doar că mie nu mi se potriveşte genul acesta de a face muzică.
- Vă conduceţi viaţa după cum vă vrea sufletul. Când vă priviţi în oglindă, vedeţi un chip bucuros?
- Nu întotdeauna, dar în majoritatea cazurilor da. Ba chiar consider că acum arăt mult mai bine decât cu zece ani în urmă. Am şi slăbit foarte mult şi orice fel de haină aş pune pe mine, îmi stă foarte bine. Iar asta îmi dă o mare siguranţă de sine. Fiindcă eu, toată viaţa, am fost, de fapt, complexată de aspectul meu fizic. Surorile tatei erau nişte frumuseţi fără cusur, aşa că, încă din adolescenţă, am fost marcată de comparaţiile pe care le făceam între mine şi ele şi cum, de fiecare dată când trăgeam linie, la total se adunau o sumedenie de defecte, toate în ceea ce mă privea, îţi dai seama ce catastrofă s-a născut încă de atunci în mintea mea. Iar apoi, ideea asta, că sunt "defectuoasă” de sus până jos (râde), s-a perpetuat.

- În încheiere, doamnă Marina Voica, daţi-mi voie să vă întreb: cum se vede Bucureştiul de la distanţă? Vă mai e dor de vâltorile lui?
- Eu sunt destul de ruptă de esenţa vieţii de zi cu zi din Bucureşti. Impresiile care-mi parvin sunt doar cele filtrate prin prisma prietenilor mei, care locuiesc acolo, iar ei sunt bine, în general, nu cârcotesc, n-au mari doleanţe cu privire la traiul în capitală. Pentru mine, Bucureştiul a rămas Micul Paris, pentru că, atunci când vin în Bucureşti, intru prin nord, apoi străbat bulevardul Kisseleff, cu copacii lui bătrâni, cu casele lui somptuoase... Ce poate să fie mai frumos?! În plus, pe mine niciodată nu m-au deranjat zgomotele şi traficul intens al metropolelor: cinci ani de zile, cât am fost în facultate, am trăit la Moscova, apoi Bucureştiul a fost casa mea atâţia şi-atâţia ani, ca să nu mai pun la socoteală toate marile oraşe ale lumii pe care le-am vizitat!
