Poveşti din grădina cu flori - MARINA VOICA

"Chipul pe care îl regăsesc în argintul oglinzii e liniştit şi senin”

- Într-un vers celebru, poetul uitat, Alexandru Depărăţeanu, spunea: "Locuinţa mea de vară e la ţa­ră”. Dumneavoastră ce destinaţie de vară aţi ales: priveliştea rurală, marea sau umbra dormitorului de acasă?

- Am rămas acasă, în Breaza mea cea frumoasă, lângă munte şi lângă pădure. Vara la munte e parcă mai plină de viaţă adevărată: culorile sunt mai intense, ae­rul e mai limpede, aromele sunt mai puternice, plă­mâ­nii respiră la maximum, iar mintea şi sufletul cunosc li­bertatea spaţiului neîngrădit. Eu am venit aici, la Brea­za, tocmai pentru că îmi doream să trăiesc într-o va­canţă perpetuă. Aşa că nu simt nevoia să-mi pără­sesc casa, cu excepţia scurtelor incursiuni la Bucureşti sau în alte ora­şe, unde merg fie pentru cumpărături, fie pen­tru angajamente pro­fesionale, fie pentru vizite la prieteni. De-alt­fel, eu dintotdeauna am fost foarte legată de casa mea. Cu ani în ur­mă, când obligaţiile mu­zicale mă purtau foar­te mult prin ţară sau peste graniţă, deşi prietenii şi cunoscuţii şi chiar fanii mă invidiau pentru aceste deplasări numeroase şi rodnice, realitatea era că, de fie­care dată când ajun­geam în aeroport sau în gară, eu eram sfâşiată de tristeţe - tristeţe că-mi părăseam "cui­bul”, că mă despărţeam de casă şi de soţul meu... Deci sunt foarte fericită să stau aici, cu patul meu, cu perna mea, cu linguriţele şi cu toate lu­crurile mele, pe care ştiu unde să le găsesc, chiar şi cu ochii închişi, şi care-mi dau un con­fort extraordinar. Şi-apoi, cum să plec, când am o grădină atât de frumoasă? O grădină care mă îmbată cu miresme şi culori, dar pe care trebuie s-o îngrijesc constant.Ca şi căsuţa, de alt­fel. Mereu se mai găseşte câte ceva de fă­cut... Asta mi-e firea: îmi place ca în casa şi-n grădina mea să fie mereu curat, să fie ordine. Întotdeauna am fost aşa, activă, întotdeauna am ţinut ca în casa mea să mă simt acasă şi ni­ciodată nu m-am lăsat să lâncezesc, din nici un punct de vedere. De-asta mă şi miră ideea asta, pe care nu ştiu cine a lansat-o, dar care s-a pro­pagat ca fulgerul în mass-media, că Marina Voica trăieşte din amintiri. Eu nu trăiesc din amintiri! Nu e felul meu! Eu am o structură psi­hică şi emoţională realistă, ba chiar sunt foarte severă în ceea ce priveşte propria mea viaţă. Oamenii con­fundă, probabil, conceptele de fire romantică şi de fire sen­timentală. Ei, ele nu sunt totuna, iar eu sunt o ro­man­tică, dar nu o sentimentală! Eu trăiesc în realitate şi trăiesc în ziua de azi. Nu sunt genul care zace în pat, cu ochii închişi, gândindu-se la viaţa care a trecut. Sunt un om foarte activ: compun melodii, compun texte, mă duc şi-mi imprim cântecele, apar destul de des la tele­vizor - ceea ce presupune pregătiri -, susţin multe con­certe, care înseamnă show-uri elaborate... Uite, şi acum pregătesc un disc nou, pe care îl voi lansa, îm­preună cu Electrecord-ul, la toamnă, un disc care va con­ţine câteva melodii mai vechi, dar şi şapte piese noi. Vineri voi avea un concert la Buşteni, apoi voi ple­ca pentru un alt contract în Israel... Deci n-am timp să trăiesc din amintiri.

- Să revenim la casa dvs. din Breaza, încon­ju­rată de-un paradis: ce vedeţi pe fereastră când vă treziţi dimineaţa?

- Prima imagine e a­ceea a muntelui din de­părtare, un munte pe care însă îl simt foarte aproape. Iar apoi, coborând privirea, îmi văd grădina, care mă răsfaţă cu toate minunăţiile de flori şi de copaci şi care îmbrăţişează aleea pe care tocmai am garnisit-o cu un mozaic din piatră splendid. Am aici, în grădina mea, tot felul de comori: am clo­poţei chinezeşti, din ace­ia care-şi schimbă culoarea în orange, odată cu sosirea toamnei, am patru tufe de trandafiri care te înalţă până la cer cu parfumul lor şi cu catifeaua petalelor, am două şiruri de buxus, ca­re bordează poteca şi ră­mân veşnic verzi, am vi­şinii mei adoraţi, care au crescut mari-mari şi-n care mă urc cu scara, ca să mănânc fructele, chiar acolo, prin­tre ramuri, fiindcă nu mai am răbdare să le adun şi să le duc în casă (râde), am trei meri, dintre care unul văratic, pe a cărui recoltă am consumat-o deja (râde), iar acum îi aştept pe ceilalţi doi să-şi coacă roadele...

- Locuiţi deja la Breaza de ani buni. Vă mai simţiţi acolo în vacanţă, aşa cum v-aţi dorit?

- Daaaaa! Eu am muncit toată viaţa, într-un ritm foarte dur, niciodată parcă n-aveam vreme să-mi trag sufletul ca lumea. Soţul meu, Viorel, îmi spunea "pui­şor pribeag”. Ei, când m-am mutat aici, am decis să pun punct acestui fel de a trăi, am decis că n-o să mai fac decât ce-mi place, cât îmi place şi când îmi place. Primesc foarte multe invitaţii, atât profe­sio­nale, cât şi pentru vizite, dar pe multe le refuz, fie pen­tru că detest să fac bagaje şi să mă angajez la dru­muri lungi - am făcut destule la viaţa mea -, fie pentru că nu-mi convin condiţiile, din punct de ve­de­re profesional, fie pentru că nu mi se potrivesc - de pildă, eu nu sunt cântăreaţă de nunţi: nu am reper­toriu şi nici prezenţă pentru aşa ceva. Nu-i condamn pe cei care cântă la nunţi, doar că mie nu mi se potri­veşte genul acesta de a face muzică.

- Vă conduceţi viaţa după cum vă vrea sufletul. Când vă priviţi în oglindă, vedeţi un chip bucuros?

- Nu întotdeauna, dar în majoritatea cazurilor da. Ba chiar consider că acum arăt mult mai bine decât cu zece ani în urmă. Am şi slăbit foarte mult şi orice fel de haină aş pune pe mine, îmi stă foarte bine. Iar asta îmi dă o mare siguranţă de sine. Fiindcă eu, toată viaţa, am fost, de fapt, complexată de aspectul meu fizic. Surorile tatei erau nişte frumuseţi fără cusur, aşa că, încă din adolescenţă, am fost marcată de comparaţiile pe care le făceam între mine şi ele şi cum, de fiecare dată când trăgeam linie, la total se adunau o sumedenie de defecte, toate în ceea ce mă privea, îţi dai seama ce catastrofă s-a născut încă de atunci în mintea mea. Iar apoi, ideea asta, că sunt "defectuoasă” de sus până jos (râde), s-a perpetuat.Însă, revenind la chip: liniştea, seninul acesta pe care îl regăsesc atunci când mă oglin­desc în argintul oglinzii vine, probabil, tocmai din fap­tul că am lăsat în urmă agitaţia şi haosul vieţii de artist mereu pe drumuri, pentru că m-am relaxat, pentru că mi-am găsit un ritm interior cu-adevărat prielnic în acest mic colţ de rai de la Breaza. E foarte bine când, spre sfârşitul vieţii, ai o perspectivă limpede asupra propriei persoane şi asupra destinului tău, ca om: eu ştiu ce am făcut ca artist, ce izbânzi am avut pe acest tărâm, dar şi ce izbânzi am avut în viaţa din spatele scenei. Sunt fericită pentru că am câştigat iubire, pen­tru că am câştigat o sumă de prieteni şi foarte mulţi fani. Inclusiv azi sunt foarte multe persoane care mă îndrăgesc pe mine şi muzica mea şi cu care ţin legătura pe Face­book, ba chiar cu unele mă şi vizitez.Am fost, de pildă, în Danemarca, la o fană care-mi este extrem de devotată, altă dată am fost în Ger­ma­nia, la o altă admiratoare pen­tru care însemn foarte mult... Faptul că simt că în­semn foarte mult pentru niş­te oameni îmi dă o linişte in­terioară fantastică, îmi dă un confort emoţional ex­traor­dinar, o mulţumire de sine şi mă încurajează.

- În încheiere, doamnă Marina Voica, daţi-mi voie să vă întreb: cum se vede Bucureştiul de la distanţă? Vă mai e dor de vâltorile lui?

- Eu sunt destul de ruptă de esenţa vieţii de zi cu zi din Bucureşti. Impresiile ca­re-mi parvin sunt doar cele filtrate prin prisma priete­ni­lor mei, care locuiesc acolo, iar ei sunt bine, în general, nu cârcotesc, n-au mari doleanţe cu privire la traiul în capitală. Pentru mine, Bucureştiul a rămas Micul Paris, pentru că, atunci când vin în Bucureşti, intru prin nord, apoi străbat bulevardul Kisseleff, cu copacii lui bă­trâni, cu casele lui somptuoase... Ce poate să fie mai fru­mos?! În plus, pe mine niciodată nu m-au deranjat zgo­motele şi traficul intens al metropolelor: cinci ani de zile, cât am fost în facultate, am trăit la Moscova, apoi Bucureştiul a fost casa mea atâţia şi-atâţia ani, ca să nu mai pun la socoteală toate marile oraşe ale lumii pe care le-am vizitat!Din contră, eu iubesc aglo­me­ra­ţiile de oameni, viaţa care palpită într-un fel anume în me­tropole... De-asta, probabil, sunt atât de îndrăgos­tită de New York! Ceea ce nu înseamnă însă că duc dorul traiului la oraş. Mi-e de-ajuns să văd oraşul doar din când în când şi n-aş mai da Breaza pentru viaţa din Bucureşti pentru nimic în lume! Şi nici singură nu mă simt. Întotdeauna am fost o solitară, aşa că prietenii mei apropiaţi, compania lor, mi-e suficientă.