Era în 2002. Fetița mea trebuia să dea examenul de admitere la Liceul de Artă Plastică. Pregătiri, emoții... S-a suprapus însă o altă problemă pentru mine. O boală specifică femeilor trecute de vârsta mijlocie. Doctorii nu o mai puteau ține pe loc și mi s-a propus să merg pentru operație la o clinică din București. Într-una din acele zile zbuciumate, fetița mea a venit la mine ușor descumpănită, ușor jenată, și mi-a spus că unul din profesori, după ce a ales-o la lecție, a afirmat că este o rușine ca până la vârsta ei, să nu fi vizitat mânăstirile din Nordul Moldovei. Mi-am adus aminte cu nostalgie cum mama m-a dus la vârsta de 11 ani în Nordul Moldovei, fiind dirigintă la câteva clase de la un liceu de artă plastică. Am fost găzduiți foarte modest, într-un cămin care era liber pe timpul verii, dar ceea ce am putut vedea atunci mi s-a întipărit în memorie pentru toată viața... Nu am pregetat și i-am promis fetei mele că o voi duce să vadă acea parte minunată din țara noastră. Am făcut cu soțul meu un itinerariu și urma ca în prima zi din concediu să plecăm la Sinaia, și apoi s-o luăm pe la Piatra Neamț, Agapia și, în sfârșit, să ajungem la nestematele din Nordul Moldovei. Lucrurile au luat însă o întorsătură tristă și total nefavorabilă acestei călătorii. Doctorul din București m-a atenționat că dacă nu mă operez repede, nu mai garantează... Era prin mai. Cum să-i fac eu asta copilului meu? Pe lângă excursia promisă, urma în vară admiterea la liceu. Cred că am primit un imbold de undeva, din Astral. M-am decis pe loc: excursia va exista! Pentru mine, va fi totodată și un pelerinaj. Am început cu mânăstirea Sinaia, unde am stat toți trei pe o bancă sub un minunat brad albastru și am meditat. Parcă aveam deja sufletul mai ușurat.Am continuat călătoria și am vizitat toate mânăstirile mai cunoscute din Moldova de Nord. Dar trebuie să mai adaug ceva. Încă din copilărie eu am crezut în miracole. Un exemplu concret l-am trăit când, căzând de la o înălțime destul de mare, am aterizat pe ciment ușor, ca purtată pe aripi de îngeri.
Când am ajuns la Mânăstirea Sucevița, aveam să trăiesc din nou o minune asemănătoare. Eram istoviți, după un drum lung și obositor. Stăteam toți trei în biserică și ne rugam în liniște și singurătate. Deodată, a apărut ca din senin un călugăr mărunt la trup și subțirel, cu părul blond-roșcat, foarte lung și buclat, și cu niște ochi de un albastru ireal. Ne-a sfătuit să mergem să vizităm și o "anume capelă”. Noi am mulțumit și am răspuns politicos că vizitasem până atunci foarte multe biserici și că ne era greu să mai receptăm ceva nou. S-a întors brusc spre mine și ochii lui nu mai aveau aceeași seninătate, ci aveau o nuanță de oțel. M-a străfulgerat cu acea privire pe care o mai simt și azi, și mi-a spus: "Acolo, în capelă, sunt niște moaște, și dumneavoastră aveți mare trebuință de ajutorul lor!”. A dispărut ușor, ca o boare, așa cum și apăruse. De unde știuse acel monah că tocmai eu, dintre cei trei prezenți, eram în mare pericol? M-am supus, am urcat treptele capelei și m-am închinat la o raclă mică, de argint, ce conținea mai multe moaște de sfinți. Apoi călătoria a continuat. Am vizitat în total 11 mânăstiri. Ajunși acasă, la Galați, parcă ne-am simțit mai ușurați sufletește. Pentru mine, călătoria fusese cu adevărat un pelerinaj, dar și un periplu sufletesc. Viața și-a luat apoi cursul normal. Examenul fetei a fost o reușită. Abia după aceea, am făcut un control de rutină, la ecograf. Doctorița a spus că nu am nimic. Nu mi-a venit să cred. Brusc, mi-am amintit îndemnul poruncitor al călugărului și privirea aceea, de un albastru nefiresc.
ANA-MARIA ROTARU - Galați