- Românii oraşelor au mall-urile, ţăranii au târgurile săptămânale şi anuale. Două lumi diferite, fiecare cu rostul ei. Într-una domină moda occidentală, în alta tradiţia. Cu toate transformările suferite sub presiunea oraşului, târgurile de ţară îşi mai păstrează un duh al lor, un farmec aparte, mai ales când se suprapun peste o mare sărbătoare creştină, cum se întâmplă şi de Sfântul Ilie, în nordul Gorjului, la Polovragi -
Bâlciul cu minuniPoate vi se pare ciudat, dar cele mai frumoase amintiri din anii copilăriei sunt legate de-un târg de ţară: târgul de Sfântul Ilie, care se ţinea în nordul Gorjului, la Polovragi. Nu plecam niciodată în lume, nu mergeam în tabere de şcolari, nu călătoream cu părinţii prin ţară, dar vară de vară, o dată pe an, venea lumea la mine, lumea fermecată a târgului. O lume pestriţă, de vânzători ambulanţi, olari, pielari, pălărieri, alviţari, berari, grataragii, circari, ţigănci ghicitoare, căldărari şi nu mai ştiu ce alte categorii profesionale, revărsate, pentru ceva câştig, la Târgul de Sfântul Ilie, din primitoarea comună Polovragi. Primele trei zile era târg de animale. Se întâlneau, se pândeau şi se confruntau la negocieri samsarii de cai cu oierii coborâţi din munte să încheie vreo afacere bună. Comerţul, ca peste tot, era însoţit de spectacol. În soarele lui iulie, samsarii legau de caii masivi buşteni de fag şi îi biciuiau zdravăn, să-i stoarcă de puteri şi să facă minuni sub ochii plini de uimire ai martorilor. Caii zvâcneau cu forţă şi trăgeau după ei trunchiurile groase, lăsând în urmă o dâră de praf. "Faaace baaanii!” auzeai pe câte unul, cu pălăria dată pe ceafă şi cu fruntea năduşită. Noi, copiii, abia aşteptam acest miraculos Târg de Sfântul Ilie. După târgul de vite, încă patru zile, până la sărbătoarea sfântului, din 20 iulie, era târg de mărfuri şi prilej de voie bună şi de văzut minuni. Venea circul cu spectacole care numai la oraş puteau fi privite. Ni-l arătau pe omul cu jumătate-de-cap-de-bou. Priveam înfricoşaţi un şarpe boa, cum se încolăcea în jurul gâtului unei femei tinere şi frumoase. Asistam cu sufletul la gură la numărul acela cu femeia din cutia tăiată cu fierestrăul. Chiar l-am auzit pe unul din sală, spunându-i amicului său: "Dacă o taie de-adevăratelea, eu mai pun încă o dată preţul unui bilet!”. Lume naivă, care pleca de la târg cu buzunarele goale, dar cu amintiri cât pentru o viaţă. Una dintre distracţii mai era să urcăm în tiribomba mare, numită "Lanţul amintirilor”, pictată cu sirene suple şi destul de indecente pentru rigorile comunismului. Tiribombiştii şi circarii aveau o lume a lor, misterioasă, călătoare, aventuroasă, nu semăna deloc cu restul omenirii care forfotea printre tarabele încărcate cu haine, dulciuri şi mărunţişuri. Ne lăsam învârtiţi câteva minute, apoi, când coboram pe pământ, tot târgul se învârtea în continuare în jurul nostru, cu toate corturile, şi grătarele, şi copiii care suflau în fluierici din plastic verde. Ni se părea că tocmai coborâsem dintr-un avion care zburase foarte sus, deasupra norilor, ca acelea care traversau cerul, undeva foarte sus, semănând cu nişte păstrăvi de argint.
Poveste la o pauză de coasăDe mult timp nu mai fusesem la Târg. Anul acesta am ajuns chiar în ultima zi, cea mai importantă, când creştinii îl sărbătoresc pe Sfântul Ilie, care în imaginaţia sătenilor mână pe cer un car de foc şi pocneşte din bici, scăpărând fulgere şi iscând tunete înspăimântătoare.
Nimeni nu se simte în siguranţă când cerul se umple de fulgere şi trăznetele bubuie în urechi. Bărbaţi în floarea vârstei au căzut seceraţi de focul ceresc, pe munţi, lângă turmă, sau în livezi, la cosit. Au ars case şi şoproane, până la temelie. De câte ori începe furtuna de vară, muntenii îşi fac cruce, spun rugăciuni şi aprind lumânarea cu busuioc de la Bobotează. Dintre stihii, focul văzduhului e cel mai temut. Anul acesta, însă, Sfântul Ilie a fost liniştit. S-a plimbat cu carul său de foc pe un cer fără nori. Nu am auzit tunete, decât uneori la boxele tiribombelor. Arşiţa a înghesuit lumea pe sub corturile cârciumilor, la bere rece şi la taifas. Alţii nu s-au dat bătuţi şi au umblat din tarabă în tarabă, în căutarea unui chilipir. O îngheţată la cornet le-a mai dat curaj să înfrunte încă o jumătate de oră vipia colcăitoare, în aerul greu de fumul grătarelor. M-am oprit să ascult, degeaba, un sunet nelipsit până acum câţiva ani, dar care a dispărut: sunetul de coasă nouă, pe care cosaşii experimentaţi o băteau de câte un bolovan, ca să îşi dea seama dacă e bine turnată şi dacă oţelul e de calitate. Se strângeau câţiva cosaşi lângă vânzător şi îi încercau toate coasele. Uneori strâmbau din nas, alteori scoteau banii din buzunar mulţumiţi că, în sfârşit, găsiseră o coasă procopsită. Acum, nu am mai auzit sunetul acela străvechi. Nici nu am întâlnit vreun vânzător de coase. Am văzut numai o coasă de jucărie, din plastic, probabil de producţie chinezească. Adevărul este că, în satele de sub munte, coasa tradiţională a cam fost abandonată. I-au luat locul motocositoarele din Italia, noi-nouţe sau second-hand. Prin fâneţe nu mai auzi acum şuierul coasei, ci zgomotul motoarelor pe benzină. Un hectar de fâneţe e cosit în câteva ore. Era nevoie altădată de patru cosaşi rezistenţi, ca să-l dovedească într-o zi-lumină. Generaţia bunicilor, dintre care unii veterani de război, pleca la cosit cu noaptea în cap, când roiurile de stele se roteau încă deasupra crestelor Parângului şi Căpăţânii. Spre prânz, veneau femeile lor cu mâncare. Întindeau o pătură la umbra unui frasin sau a unei sălcii. După ce luau o înghiţitură de rachiu, cosaşii atacau sufertaşele cu ciorbă şi tocană. Urma o oră de pauză, după care şuierul coaselor reîncepea.
La taraba DădârlaţilorI-am revăzut la târg pe pălărierii din Sibiu, vestita familie Dădârlat. De când produc ei pălării, nu cred că au lipsit vreodată, şi eu, unul, nu îmi pot imagina Târgul de Sfântul Ilie fără prezenţa lor. Toate clopurile negre purtate de ciobani, plugari, tâmplari, rudari şi chiar şoferi mai bătrâni, între Crasna şi Vaideeni, sunt marca Dădârlat. E un adevărat brand comercial pentru satele din nordul Olteniei şi judeţele din sudul Ardealului. Acum, clopurile negre nu prea mai au aşa căutare. Pălărierii aduc, în schimb, pălării moderne, domneşti, cum li se mai spune. Anul acesta, la taraba Dădârlaţilor erau nişte tineri care ofereau clienţilor pălării să le probeze. M-am oprit şi am făcut o poză. Pe copertină scria "Dădârlat”. Fără numele acesta, târgul de la Polovragi ar fi sărac.
Nedeia de altădatăObârşia târgului de la Polovragi se pierde în negurile timpului şi ale munţilor. Cu sute de ani în urmă, târgul se ţinea pe un platou montan, la 2000 de metri altitudine. Şi acum se numeşte muntele acela de la izvoarele Olteţului „Nedei” sau "La Nedei”, pe care geograful Ion Conea îl consideră unul dintre cei mai frumoşi munţi ai Olteniei şi îl descrie aşa: "E ca un pod, neted ca şesul şi aşteptând parcă şi azi să vină tineri ca pe vremuri şi să prindă horă pe el”.
Am urcat şi eu pe Nedei, într-o zi de vară senină, când la munte distanţele par că se micşorează, încât crezi că numai din câţiva paşi treci de pe o culme pe alta. Iluzie optică, pe care o ştiu cei învăţaţi cu muntele. Ajuns în vârf, am avut ca în palmă toată întinderea de munţi dintre Olt şi Jiu, ba încă şi crestele Făgăraşilor se văd spre răsărit. Culmi verzi punctate de albul stâncilor, iar sub picioare, văile adânci cu jnepeni şi molizi. Ca nişte nervuri gălbui, un întreg păienjeniş de drumuri şi poteci, o reţea fină ţesută de roţi şi de picioare acoperă valurile încremenite ale pământului. Sunt drumuri care vin dinspre sate sau drumuri care taie munţii dintr-o parte în alta. Nu ajungeau greu oamenii la târgul din vârful muntelui. Unii luau potecile la picior, alţii călare pe cai sau în atelaje trase de puternicii şi blânzii boi, o pereche de boi fiind o avere pentru oricine. Spre seară, după ce dăduseră gata vreo ploscă cu rachiu şi după ce învârtiseră la horă fetele munţilor, feciorii ajungeau să se ciomăgească. Se mai lăsa şi cu capete sparte, cu oase rupte. Dacă vreun norocos îşi găsea vreo fată să se însoare, avea jos, în dosul Curmăturii Olteţului, la Pristos, o bisericuţă, dispărută acum, unde se puteau cununa.
La Nedei era un târg "de două ţări”, unde urcau negustori din Sibiu şi din Oltenia şi unde se întâlneau ciobani din Mărginime, din Valea Jiului, din Loviştea şi din satele de la poala sudică a Parângului şi Căpăţânii.
Era o sărbătoare carpatică străveche, ale cărei ritualuri s-au pierdut. În ultima vreme, oamenii au coborât sărbătoarea la Vaideeni şi la Polovragi, comune situate la capătul celor două plaiuri care se desprind spre sud din piramida Nedeiului. În realitate, târgul a fost mutat în cele două sate, ca autorităţile administrative să poată încasa taxe de la negustori. S-a întâmplat pe la sfârşitul secolului al 18-lea. Durata târgului a fost mărită la o săptămână şi numărul negustorilor şi al mărfurilor a crescut, dar sărbătoarea şi-a pierdut frumuseţea originală, pe care numai înălţimea muntelui o poate împrumuta. Dar tot răul spre bine. Cum ar fi arătat acum Vârful Nedeiului, cu atâta popor pus pe distracţie şi pe cumpărături, incapabil să mai meargă un kilometru pe jos, nefericit dacă o zi nu ar mai avea maşină să se deplaseze? Muntele s-ar fi împestriţat cu maşini, iar vântul (şi la Nedei chiar bate un vânt puternic, că oierii îşi puneau copiii în desagi pe spinarea calului, ca să nu fie zburaţi în hău), ei bine, vântul acela neostoit ar fi spulberat peste jnepeni şi bujori de munte toate deşeurile unui bâlci modern. Ar fi zburat şi toate ţoalele, mormanele de ţoale second hand, pe care ţiganii le aduc şi umplu cu ele jumătate din suprafaţa târgului. Lumea se bucură, fiindcă sunt ieftine. Le spală, le curăţă şi le poartă la câmp sau la pădure. (Ce să facem, şi guvernul nostru caută să cumpere avioane militare second hand.)
Pasărea destinuluiDar papagalul, papagalul cu bileţele ale destinului, unde e? Eu nu l-am văzut, că sigur îi făceam o poză, dar una dintre nepoţelele mele m-a asigurat că a trecut fix prin spatele meu. L-am pierdut, da, pe papagalul verde-gălbui, al cărui cioc, în fiecare vară, îmi extrăgea câte un bileţel.
Am uitat ce scria, dar cine ştie, aşa se împlineşte destinul, uitându-i semnele. Pasărea era una dintre prezenţele exotice ale târgului. Îmi plăcea cum culegea cu ciocul câte un bileţel pe care îl deschideam cu frică. Dacă scrie că o să mă îmbolnăvesc în curând sau o să mor? Dar cred că toate biletele erau cu mesaje optimiste. Nu vii cu papagalul la târg ca să induci oamenilor gânduri negre! La câteva zile după Sfântul Ilie, vine mama acasă, de la câmp, cu un papagal exact ca acela din târg: mic, verde-gălbui şi neliniştit. Îl găsise într-o tufă din marginea ogorului cu ovăz. Eram uluiţi. Incredibil, ţineam în mână chiar unul dintre papagalii aceia intangibili, care ne hotărau soarta. Nu mai părea atât de ager. Era bolnav. Cele câteva zile de libertate nu îi priiseră. De fapt, era o enigmă pentru noi cum ajunsese pasărea aceea străină într-un tufiş din câmpul Polovragilor. Nu ne îndoiam că era de la târg, dar cum scăpase, ce o îndemnase să se zburătăcească din mâinile dresorului ei? I-am dat nişte grăunţe, nişte mălai umezit. După câteva zile a murit. Papagalii care aleg soarta oamenilor au şi ei soarta lor. Nu mai ştiu ce am făcut cu trupuşorul acela colorat şi mort. Îmi place acum să îmi imaginez că i-am săpat o gropşoară în capătul grădinii şi l-am acoperit cu pământ şi cu frunze.
Târgul unei veri secetoaseNici pomeneală în anii copilăriei de alte maşinării de distracţie, decât clasicele tiribombe cu lanţuri şi cu scaune din metal şi scânduri de lemn. Mai trăgeam uneori cu puşca cu aer comprimat, ca un cowboy de ocazie.
Acum, să vezi castele gonflabile "The Land of Dragons”, cu turnuleţe şi tobogane, care îi tentează şi pe adulţi, nu numai pe copii! Să vezi instalaţii care te învârtesc la înălţime şi te răstoarnă cu capul în jos, să vezi maşinuţe electrice, baloane mari în care intri, cineva le umflă, apoi pluteşti în interiorul lor, uitându-te cum la numai câţiva metri de tine, un muşteriu mai probează vreo haină sau se uită la grămada de ceaune. Ce mai, un adevărat parc de distracţii, un mic Prater deschis pe câmpul unde troscotul s-a uscat de secetă şi tălpile îl fac una cu praful locului. Pe seama tiribombelor de la Târgul de Sfântul Ilie circula o legendă, pe care am văzut-o ecranizată într-un episod al seriei "Amintiri din Epoca de Aur”, al cărei scenariu e semnat de Cristian Mungiu. Se spune că s-a întâmplat aşa. Au venit de la judeţ în târg nişte activişti comunişti, probabil personaje de rang înalt şi, spre seară, au vrut să încerce senzaţii tari în "Lanţul amintirilor.” Au urcat fiecare în câte un scaun, era numai tura lor, nu mai avea voie să urce altcineva. Ce s-a petrecut exact, nu ştiu, să fi fost ceva pus la cale de proprietarul instalaţiei, să fi fost o defecţiune tehnică, dar tiribomba, cică, s-ar fi învârtit toată noaptea, cu activiştii torturaţi de interminabilele învârteli. Tot era o vorbă în epocă, despre cei care se descurcau în viaţă pe căi imorale: "s-a învârtit”! Activiştii aceia ştiu că s-au învârtit la propriu, fără oprire. A trecut şi comunismul, unii chiar îi puseseră gând rău străvechiului târg de la Polovragi, dar uite, a venit tranziţia, integrarea în UE, criza economică, s-au schimbat regimuri politice, şefi de judeţ, de ţară, dar Târgul, an de an, îşi deschide porţile, spre satisfacţia tuturor, a clienţilor, a comercianţilor şi a Primăriei, care îşi fortifică bugetul local. La invitaţia Primăriei şi a Căminului Cultural, a cărui clădire e proaspăt renovată, vin pentru spectacolul popular de Sfântul Ilie formaţii de fluieraşi din Gorj şi Vâlcea, dar şi din Mărginimea Sibiului, mai ales din Jina şi din Poiana Sibiului, sate de unde, cu sute de ani în urmă, au trecut munţii şi s-au stabilit în Nordul Olteniei sute de familii de ardeleni.
Târgul acesta îi adună pe toţi, ca odinioară pe vârful muntelui Nedei. Vin şi cântă, cumpără, vând, se întâlnesc vechi prieteni şi îşi repovestesc, la o halbă cu bere şi un carton cu mici, păţaniile vieţii. Vin de pretutindeni, din aproape toate judeţele, unii poate nici nu vând să îşi scoată banii de taxe şi de drum, dar ce mai contează. Târgul de la Polovragi e cel mai mare din ţară, are un magnetism al lui, dincolo de beneficiile comerciale imediate. Sâmbătă pe la prânz, toată magia târgului s-a spulberat. Tarabele au dispărut. Vatra târgului a rămas pustie. Ici colo, fumegă grămezi de deşeuri incinerate. Vântul ridică praful fin, frământat o săptămână de zeci de mii de picioare, inclusiv afişele pentru referendumul din 29 iulie. Oamenii se întorc la pogoanele de fân, la animale, îngrijoraţi de seceta care arde tot. Au secat izvoare în munţi. Politicienii la ordinul cărora au fost împrăştiate afişele prin târg nu pot aduce ploaia, decât, eventual, o ploaie de vorbe. Oamenii nu mai au încredere decât în Dumnezeu, căruia i se roagă la mânăstire să binecuvânteze pământul cu ploaie.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
