La 9 martie 2011 s-au împlinit 70 de ani de la sinuciderea Virginiei Woolf (1882-1941) și opera ei a intrat în domeniul public. Fiindcă nu mai trebuie, conform legislației, plătite drepturi de autor, în toată lumea au început să i se reediteze în valuri scrierile, prilej cu care se vorbește din nou mult despre personalitatea și rolul ei de precursor al romanului modern, despre calitățile care o fac și azi "contemporanul nostru”. În constantă tensiune cu ideile și discursurile dominante ale începutului de secol XX, sătulă de apa stagnantă a romanului victorian, Virginia Woolf își dă seama că emoțiile, impresiile sonore și vizuale, declanșând gânduri, amintiri, fantasme, pot deveni ele însele adevărate aventuri interioare, dacă știi cum să captezi clipa cu vibrațiile ei profunde. "Să examinăm un moment spiritul obișnuit într-o zi obișnuită. Mintea primește mii de impresii, fie ele banale, fantastice, evanescente sau gravate cu ascuțimea unui vârf de oțel. Nu este sarcina romancierului să ne facă sensibil acest fluid schimbător, necunoscut și fără limite precise?” - scrie Virginia Woolf într-un eseu. E chiar ceea ce face în "Doamna Dalloway”, cel de al patrulea roman al ei, publicat în 1925, și care marchează ruptura fără întoarcere cu tradiția. Nimic, nici începutul abrupt ("Doamna Dalloway spuse că are să cumpere ea însăși florile”), nici personajele, nici "intriga” nu mai seamănă cu acelea din romanul tradițional. Ca și la James Joyce, celălalt și mai mare înnoitor al romanului modern, a cărui acțiune din "Ulysse” se derulează la Dublin într-o singură zi, 16 iunie 1904, "Doamna Dalloway” se petrece la Londra, într-o zi de iunie 1923, de dimineața până seara. În cursul unui monolog interior traversat de stări contradictorii, clipa prezentă și secvențe din trecut comunică prin poarta strâmtă a unui detaliu, ca la Proust. Fragmente ale existenței personajelor se înlănțuie misterios prin fluxul și refluxul emoțiilor, creând o polifonie în care bucuria poate aluneca în tristețe, ironia în gravitate, plăcerea în durere. O succesiune de instantanee, dublate de reflexul lor în conștiință, creează un joc imprevizibil și deconcertant ca viața însăși, un joc în care vizibil și invizibil devin lizibil, adică li se dă o formă și un sens prin viziune estetică. Nu peripețiile sunt aici materia romanescă, ci mișcările sufletului, trecerile, fluctuațiile, sensibilitatea încordată să capteze "clipa de viață”. Această zi de iunie din viața Clarissei Dalloway, gazda mondenă care se pregătește să primească seara invitați, e trăită în paralel cu aceea a lui Septimius Warren Smith, marginalul chinuit de viziuni paranoice care nu găsește alt mod de a-și păstra integritatea decât sinucigându-se. Alte personaje - un iubit din tinerețe, Peter Walsh, întors din India, soțul Richard Dalloway, care încă o iubește pe cincuagenara Clarissa - sunt tot atâtea fețe ale unei realități umplute cu o rețea de întrepătrunderi subtile, cu metafore recurente, prin care se configurează identitățile. Alchimia scriiturii care găsește forme suple, ductile, pentru a capta fluxul conștiinței, sonoritatea cuvintelor, ritmul frazelor, ne-spusul prezent între secvențe, toate au un rol în această lume romanescă. De aceea Virginia Woolf e foarte greu de tradus și ușor de masacrat de către un diletant. A apărut de curând și o altă traducere, pe care nu v-o recomand. Regretatul Petru Creția, cu vasta sa cultură, sensibilitate poetică, știință a nuanțelor limbii române, ureche muzicală și o inteligență artistică ieșită din comun, a dat până acum în românește singura versiune demnă de geniul Virginiei Woolf.