Viaţa ca o baladă: Neamul Vlădăilor

* În zona musceleană a Argeşului, pe dealurile din Suslăneşti, există un sat în care toţi oamenii au acelaşi nume: Vlădău. Povestea lor coboară în timp cu peste 150 de ani, când marele Cuza a împroprietărit un grup de pribegi ardeleni fugiţi peste munţi, din Imperiul austro-ungar. Un dar venit de la Dumnezeu, pe care neamul Vlădăilor a ştiut să îl transforme în muncă şi bucurie *

Pământul făgăduinţei

Săptămâni întregi au pribegit Vlădăii prin munţi şi văi, pe o vreme câinoasă, până să ajungă în Muntenia. Şi-au luat carele, şi-au înhămat boii, au pus în ele ce brumă de agoniseală vor fi avut, şi-au luat animalele din bătătură şi, cu mic, cu mare, s-au pornit. În urmă lăsau Ardealul lor drag, pământurile şi casele, crucile bătrânilor. Ce avea să-i aştepte dincolo de munţi, asta numai Bunul Dumnezeu putea şti...
Fuseseră izgoniţi din Ardeal cu tot neamul. Nimeni nu îşi mai aduce aminte exact de unde au plecat şi nici pricina pentru care au fost nevoiţi să părăsească Impe­riul. "Zâce că de răi o fost daţi. Aşa zâce, că de răi o fost izgoniţi”, repetă nea Ioan Vlădău din Suslăneşti. E cel mai bătrân dintre Vlădăi şi sin­gurul în viaţă din cea dintr-a treia ge­ne­raţie de după venirea familiei în Muscel. "Mult o pătimit, bieţii, cu copiii şi cu toate cele după ei. Io am fost cioban tătă viaţa şi ştiu cum îi să baţi atâta amar de drum”, spune.Erau neam mare Vlădăii. Unii s-au oprit în Dragoslavele, alţii în Soveja şi Gemenea, iar Gheorghe Vlădău, "tata mare” al lui nea Ioan, cu fraţii lui, Din şi Ioan, s-au oprit la Aluniş, pe dealurile care despart Argeşul de Ardeal. Gheorghe Vlă­dău avea o pereche de boi, Din şi Ioan, fraţii mai mici, aveau câte două. Pen­tru fiecare pereche, dom­ni­torul Ale­xan­dru Ioan Cuza i-a îm­proprietărit pe pribegii din Ardeal cu câte 10 pogoane de pământ, aco­lo, la Aluniş, sub pădu­rea boierului Vânturel, de la Rucăr.
Dumnezeu îşi întorsese faţa către Vlădăi! Le-a dat pajişti bune Cuza, şi pă­mânt roditor, o pădure ră­co­roasă şi un izvor cu apă, cum nu s-a mai pomenit prin părţile Muscelului. "Nu suntem noi vrednici de toate astea!”, le-a spus Gheorghe Vlădău, mulţu­mind Cerului pentru aşa dar. Şi tot atunci a făcut legământ cu cei din neamul lui să aibă grijă de pogoa­nele de la Cuza ca de ochii din cap. Şi-au "cotat” toţi trei fraţii câte un loc bun de casă, apoi au dat drumul oilor şi vitelor. Aici avea să fie pe veci pămân­tul lor, aici îşi vor creşte Vlădăii copiii şi nepoţii, cât a mai fi lumea lume!
Şi, într-adevăr, de atunci şi până azi, doar Vlădăii au stăpânit pămân­turile din Aluniş. Tot satul are acelaşi nume: Vlădău. Neam cu mulţi copii - unul şase, altul patru, altul zece, majo­ritatea băieţi, pribegii din Ardeal au dus mai departe numele şi ambiţia bătrânului Gheor­ghe. Pământul acela de la Cuza i-a făcut oameni pe toţi. După o generaţie, două, casele din chirpici au devenit case "boiereşti”, turmele de oi s-au înmulţit, iar Vlădăii erau bine văzuţi prin părţile Muscelului. În anii '50, când au venit comuniştii, nea Ioan avea 500 de oi. L-au declarat chiabur. La fel ca nea Ioan, au prins cheag şi ceilalţi Vlădăi, oameni harnici şi strân­gători chiar şi în ziua de azi, când nea Ioan a lăsat şi el în urma sa trei generaţii de Vlădăi.

Cel mai bătrân: nea Ioan

La 92 de ani, nea Ioan Vlădău e aprig ca un ficior mare. E văduv de 7 ani, dar îşi ţine singur de grijă. Sin­gur se bărbiereşte, sigur îşi spală, singur îşi găteşte. De nu l-ar chinui reumatismul căpătat într-o viaţă de cio­bănit, ar fi şi acum, pe undeva, prin Parângul Mic, la oi!A moştenit pasiunea pentru oierit a bunicului Gheor­ghe Vlădău, dar şi asprimea sa. Vorbeşte tare şi hotărât, întărind cuvintele cu gesturi ferme şi cu privirea aceea puternică a omului care a văzut multe la viaţa lui. "La oi n-ai cum fi om moale, că te calcă tăţî în picioare. Să mă fi văzut pe la 50-60 de ani, când eram şi io tânăr! Păi, dacă vedeam că mi-a pus gând rău vreunul, îi ziceam să vină mai repede la mine, să n-o lungim!”, râde nea Ioan. E în râsul lui ceva din cu­rajul nebun cu care "tata mare, Gheorghe” şi tot nea­mul lui au trecut munţii, în urmă cu peste 200 de ani...
Nea Ioan l-a apucat pe Vlădăul cel bătrân. A prins vremurile când tot neamul stătea sus, la Aluniş, vre­mu­rile când nu aveai loc să treci pe "Drumul Vlădăi­lor” de ciurdele de vaci, de măgari şi cai, şi de turmele de oi. Îi dau lacrimile când vorbeşte despre dealurile Alunişului, despre apa rece a fântânii Vlădăi­lor, de sub arţar, despre locul unde vestitul haiduc Radu lu' An­ghel de la Greci îşi avea bor­deiul, "chiar în curtea Vlă­dăului 'ăl bă­trân”, pe când se ascundea de poteră... A doua zi, vom merge negreşit îm­pre­ună, să-mi arate şi mie "Raiul pe pă­mânt”. N-a mai fost de ani buni pe-acolo, şi-acum, povestindu-mi de pământul sfânt al Vlă­dăi­lor, i s-a făcut aşa un dor...

"Radu mamii” şi banul de-argint

Mă vede din drum, a doua zi. Până să-i dau bi­neţe, e deja în faţa porţii. Şi-a pus o cămaşă tinerească, în ca­rouri vesele, şi clopul cel bun, ca-n zi de sărbătoare. Pentru nea Ioan, chiar e o sărbătoare să revină pe pă­mânturile copilăriei lui. Din Suslăneşti până în "Drumul Vlădăilor” sunt câteva minute de mers uşor, la pas. Poteca, lată cât să treacă un car cu boi, e adân­­cită în muchia dintre două dealuri, cu pruni grei de atâta rod. "Nu era pui de pom pe aci, cât vezi cu ochii, nu era nicio casă, era rară lumea pe atunci”. Iar acum, numai pă­şuni şi livezi, prin care soa­rele scapără în bătaia vân­tu­lui. În liniştea amiezei, coa­sele bătute de Vlădăii ie­şiţi la fân sună ca nişte clo­po­te în­depărtate, vestind, ritua­lic, împlinirea rostului omenesc al verii: fânul! Fâ­nul de pe pământul moştenit acum de Vlădăii cei tineri.De pe coastele dealurilor şi de prin livezi, oameni aflaţi care pe unde cu treabă, ba la coasă, ba la cules de prune, toţi îl salută cu respect pe nea Ioan. Ca şi "tata mare, Gheor­ghe” cândva, acum el e "Vlădăul 'ăl bă­trân”. Cu o bucurie luminoasă în ochi, bătrânul îmi dez­văluie, fă­când ochi mari de încântare, amintirile despre Radu lu' Anghel din Greci, faimosul haiduc pe care Maria Lătă­reţu l-a cântat cu atâta patos în melodia "Radu, ma­mii, Radule”, eroul copilăriei lui nea Ioan. Bunicul Gheorghe Vlă­dău era leat cu Radu lu' Anghel şi l-a adăpostit ani de zile într-un bor­dei din curtea sa de la Aluniş, pe vremea când potera încerca să-i dea de ur­mă. Vlădăii erau oameni de cu­vânt, iar Radu s-a încrezut în ei şi le-a răsplătit înzecit încrede­rea. "Aici îşi avea bordeiul, la sal­cia asta, unde o fost casa noas­tră”, îmi arată nea Ioan. "Radu lua bani de la boieri şi dă­dea la săraci, tot poporul îl iu­bea... Fu­sese ferme­cat, de-aia nu-l putea puşca pote­ra, asta v-o spui io drept, să nu credeţi că-s poveşti! Cartuşul nu să lipea de el, aşa farmece erau pă atunci”, poves­teş­te, ca pe-un mare secret, nea Ioan. "A avut Radu lu' Anghel o cârciu­măreasă aicea, Ţo­goica. Ei i-a spus secretul, după o noapte de dragoste, dar ea s-a scăpat şi l-a turnat la poteră. Le-a spus secretul şi atunci ei l-au puşcat cu banul de argint tăiat în două, numai aşa se putea rupe vraja...”.

La fântâna cu dor

Prinşi cu poveştile din copilăria lui nea Ioan, ajun­gem, pe nesimţite, sus în deal, lângă casa de chirpici a lui Din Vlădău. E singura dintre casele primilor Vlădăi care mai stă în picioare. Nu mai locuieşte nimeni în ea, decât la ceasurile amiezei, când vreun Vlădău din­tre cei tineri urcă în Aluniş, la coasă, sau cu animalele la păscut. De acolo, de sus, paradisul cu miros de iarbă cosită al Vlădăilor se vede în toată splendoarea lui. Deasu­pra pădurii lui Vânturel, peste dea­lu­rile Aluni­şului, nu e de­cât ce­rul şi păsăretul cel vesel, care îţi tulbură, din când în când, glasul propriilor gân­duri. Un loc cum nu e altul. "Uite aci”, taie nea Ioan tă­cerea, adâncin­du-şi mâi­nile în ţărâna drumu­lui. "Uite cum se sfarmă pă­mân­tul, ca ni­sipul. Ăsta e cel mai bun pă­mânt pe care l-am po­menit! Aci, dacă scapi două boabe de po­rumb în drum, pri­mă­vara dau în rod!”, spune fe­ri­cit bă­trânul, răcorindu-şi mâi­nile în­tr-un bulgăre de pământ smuls de sub un prun umbros.
Îi creşte sufletul când se uită peste moşia Vlădăilor. "Ce fru­mos e câmpul lucrat, dealurile sunt cosite... Ei, da' să fi văzut tu cum era pe vremea mea şi-a lui Gheorghe, frate-meu! N-aveai loc să treci pe aci de animale! Mi-e ciudă că nu mai îs în pute­re să mai pun şi eu mâ­na...!”, zice nea Ioan cu ciudă, dar fără văi­căreală. Priveşte mulţumit în jur. Cei tineri nu se lasă. Toţi cei din nea­mul Vlădăilor sunt oameni aşezaţi, la casa lor, pros­peri, unii au ajuns domni mari la oraş, cu afaceri se­rioase. Dar toţi, de la mic la mare, au rămas ataşaţi de pogoanele acestea transmise din moşi-stră­moşi, de la Cuza încoace, pământul Vlădăilor. O nepoată de-a lui nea Ioan tocmai ce a cumpărat pă­mânt mult în zonă, nepotul pe care îl creşte de mic are 100 de oi, fata lui are vaci multe, vreo 30. Nea Ioan ştie sigur că lumea se va întoarce la pământ şi că legămân­tul lui "tata mare, Gheorghe”, Vlădăul 'ăl bătrân, nu va fi lă­sat de izbelişte. "Lumea va pricepe valoarea pămân­tului. Dacă ai pământ şi te zbaţi un pic, n-ai cum să nu te descurci, ascultă la mine!”.
La doi paşi de casa cea veche a lui Din, e fântâna Vlădăilor. "Nu există apă mai bună ca asta de la Alu­niş. Ce loc bun au găsit Vlădăii! Pădurea în spate, pă­mânt rodnic, pajişti şi livezi peste tot! Şi apa asta, cea mai bună apă!”, spune nea Ioan, aplecându-se peste fântână. "Ia uite, se grijesc ăştia tineri de ea, dragii de ei, e curăţată, e lacrimă!”. Soarbe cu poftă, în arşiţa amiezii de iulie, din apa aceasta pe care o laudă toată lumea în jurul Suslăneştiului. Tare dor îi fusese să mai vadă o dată moşia de la Aluniş! "Ascultă la mine, dorul ăsta numai apa rece din fântâna Vlă­dăilor îl putea stinge...”.

Foto: FLORENTIN POPA