Poveşti cu miros de fân

Stăpâna dealului

"Domnu' Cătălin, să ştiţi că de-aici, de la noi, lu­mea aia din Bucureşti se vede tare urât. Păi e de ajuns să deschid puţin televizorul şi toată ziua mă doare capul de-mi vine să mor . Mă ia, aşa, o frică, că parcă ar veni sfârşitul lu­mii, nu alta. Şi-atunci îi zic mereu omului meu, «Uite, bărbate, că totuşi noi, aici, în colţul ăsta uitat de lume, parcă trăim ceva mai fericiţi, că măcar stăm ascunşi de toate relele astea». Şi să ştiţi că aşa-i. Am trăit aici aproape o viaţă, cu bune şi rele, cu chinuri şi bucurii, dar măcar le-am dus pe toate îm­preună şi nu ne-a molipsit necuratul. Ne-a mai dat el târcoale câteodată, dar am avut mereu râvna să-l che­măm pe Dumnezeu în aju­tor”. Zâm­beşte blând, ne­te­zind cu o furcă fânul proas­păt aşezat pe căpiţă. E mie­zul zilei şi arşiţa a topit par­că cerul, re­văr­sându-l peste pământ ca o lavă în­cin­să. Pentru ea, însă, nimic nu-i de ne­îndurat. Munceşte aici de la cinci dimineaţa. Zi de zi, de vreo 35 de ani.
*
Am străbătut frumosul sat Suslă­neşti, de-a lungul Ar­geşelului, şi-apoi am luat-o pe un drumeag ne­um­blat, până am ajuns aici, în colţul ăsta de pa­radis. Se numeşte Aluniş şi e un că­tunel cu câteva case răzleţe şi nesfâr­şite păşuni, aşternute ca un poem prin­tre co­line. Aici îşi au oamenii din sat fâ­neţele, aici îşi ţin va­ra animalele, aici îşi fac grădinile ori îşi culeg li­vezile de pruni. De sute de ani, locul ăs­ta magnific e comoara lor fără preţ, ascunsă bine printre colnice şi păduri se­culare. Cornelia Vlădan munceşte aici de la 16 ani. E o femeie vânjoasă, ho­tărâtă, mereu veselă şi încreză­toare. O văd de pe drum cum îndeasă resturi de fân pes­te căpiţele uriaşe, care îm­pân­zesc grădina. Arşiţa nu-i domoleşte deloc iu­ţea­la şi pofta de mun­că. Zâm­beşte în­con­tinuu, forfotind de colo-colo, după res­turile de paie.

- Cum de mai puteţi, pe zăpuşeala asta?, o întreb uluit.

- Ehei, domnule, numai munca as­ta ne ţine în via­ţă. Ne-a dat Dum­nezeu toate bogăţiile astea, iar noi tre­buie să le cinstim, că altfel e un mare pă­cat. Sunt a­proa­­pe 35 de ani de când venim aici, zi de zi, câte cinci kilometri, cu noaptea-n cap. Urc câteo­dată sin­gură, prin întuneric, mai aud lupii urlând, ori cum tros­­neşte sau foşneşte ceva, dar spun de câteva ori în gând "Ta­tăl Nostru” şi-mi trece imediat frica, de par­că chiar atunci ar veni Dumnezeu lângă mine. Zi de zi, acelaşi drum şi-aceeaşi muncă. Şi de cinci ori pe zi! Dar să ştiţi că noi suntem tare fericiţi cu rân­duiala asta!
O ascult uimit şi-mi aduc aminte de Sisif. Oricine ar spune, poate, că un asemenea trai nu-i decât o veş­nică pedeapsă. Pentru ea însă, pare să fie o tainică bi­ne­cuvântare. Mă priveşte în ochi, cu acelaşi zâmbet senin care îi luminează perma­nent chipul. De sus, de pe colină, coboară încet spre noi un bărbat cât un ţâr, cu ochii al­baştri ca cerul şi faţa brăzdată. "El e Mihai, omul meu”, zice ea cu miere în glas, luându-l tandru de mâ­nă. Are 62 de ani, cu vreo 11 mai mulţi decât ea. "Cu el împart şi bune, şi rele, de 35 de ani”. Nea Mihai zâmbeşte puţin ruşinat, lăsând privirea în jos. S-au luat în 1977, când ea n-avea decât 16 ani. S-au văzut la un bal, au dansat câteva melodii împreună şi-apoi el i-a fă­cut prima vizită. A urmat primul sărut sub teiul din fa­ţa şcolii, primele strângeri de mână şi pri­mele vorbe dulci. A fost dragoste mare, chiar dacă ea era mai să­racă, iar el era din neamul Vlădăilor, oameni cu stare şi aprigi foc. "Eu am avut o copilărie tare grea. Am fost singură la părinţi, iar mama era bolnavă rău cu inima. Aşa că toată nădejdea era pe spa­tele meu. Ţin minte că pe la 11 ani aveam băşici cu sânge în palme de-atâta muncă”.
La început, părinţii lui nici nu voiau să audă de o asemenea socoteală. Cum să ia el, un mândru Vlădău, o amărâtă ca ea? Şi totuşi, cu timpul, au început să se mai domolească, văzând-o din cale afară de harnică şi gândind că o noră ca ea, iute la treabă şi sărmană lipită, ar putea fi o slugă perfectă pentru casa şi bătrâneţile lor. Rânduiala asta însă nu prea s-a potrivit. După nu­mai doi ani, Cornelia s-a angajat ca ţesătoare la Ma­rama Musceleană, încercând să se desprindă, ală­turi de omul ei, de sub tutela socrilor. De cum au aflat vestea, i-au cerut imediat băia­tului lor să se despartă de ea. Nu conta prea tare că bia­ta femeie era însărcinată în luna a doua şi că urma, aşa­dar, ca ei să fie bunici. Mândria lor era mai presus de orice. Tinerii însă se iubeau prea mult ca să-i mai poată opri cineva. Vreme de un an şi ceva s-au văzut doar pe as­cuns, acasă la ea sau pe coclauri. Apoi, ea a născut o frumuseţe de fetiţă, dar nici atunci bătrânii nu s-au lăsat înduplecaţi. Pentru Mihai, un asemenea trai nu mai era de suportat. S-a hotărât să încalce aspra poruncă a părinţilor, lucru neo­bişnuit pe atunci, şi să se mute la ea, riscând să piardă astfel toată partea lui de ave­re. Cu timpul însă, fermi­ta­tea bătrânilor s-a mai în­mu­iat. Încet-încet, lucrurile au intrat în nor­mal şi viaţa celor doi însu­răţei abia în­cepea să răsară.

Prezicerea din oglindă

Au urmat zile senine. Cornelia şi Mihai au mers mai departe, îngrijindu-şi co­pila, mergând amândoi zi de zi în Câmpulung Muscel, la ser­viciu, ori muncind pe brânci, pe lângă casă. "Să ştiţi că munca asta ne-a ţinut cu mintea întreagă. N-aveam timp nici să tragem aer în piept, darămite să ne mai opintim de nu ştiu ce vorbă sau de-o privire rea”. În fie­care zi se trezeau la patru di­mineaţa, hră­neau animalele, ieşeau apoi la autobuzul de şase, se întorceau de la lucru la patru şi până seara, târ­ziu, munceau aici, pe dealul ăsta, la cinci kilometri de casă. După vreo trei ani, Cornelia a rămas din nou însărcinată. Bucuria asta a fost însă nu­mai­decât umbrită de-o boală ciudată, care începea s-o chi­nu­iască. Din senin, au început să-i apară nişte bube urâte pe faţă, de la frunte până spre bărbie, în formă de cruce. Nici un doc­tor nu putea să pricea­pă despre ce boală e vorba, nimeni nu ştia cum să-i vină de hac. Până într-o zi, când cineva i-a zis: "Fe­meie, ăsta nu-i lucru curat. Eu zic să mergi la ci­neva să te dez­lege”. Ea nu credea o iotă din po­veştile as­tea. Şi totuşi, a decis să încerce. A aflat de o bătrână dibace din satul Pri­boieni şi a mers numaidecât la ea. Aco­lo, bătrâna a luat o o­glin­dă şi-o iconiţă, a zis un descântec şi-apoi a dat verdictul: "Ţi-a dat boala o femeie din sat, care îţi vrea bărbatul”.Ştia Cornelia de-o verişoară care-i cam face de la o vreme ochi dulci omului ei. Şi nu că ar fi fost el prea arătos, ci doar pentru averea lui. I-a dat atunci bătrâna o reţetă, cu pământ de sub trei gutui şi apă de la trei fântâni, luată la miezul nopţii. Dar biata femeie nici nu voia să audă de un asemenea leac. A mers apoi la un preot, s-a spo­vedit, i-a spus tot ce-o doare şi, până la urmă, a aflat că tot ce trebuie să facă e să se roage mult şi să citească de trei ori pe zi psal­tirile şi acatistul Sfântului Ciprian. A făcut asta vreo trei săptămâni la rând şi bubele au început să-i dispară. Apoi, după două luni, a născut a doua fetiţă, frumoasă şi sănătoasă tun. Cât despre verişoara care tânjea după bărbatul ei, Dumnezeu cu mila. N-a mai vrut să ştie ni­ciodată de ea. Nea Mihai râde sfios şi poznaş, mur­murând cu privirea în pă­mânt: "Nici nu era mare lucru de capu' ei”. Apoi se întoarce şi o ia uşor înapoi, pe coama dealului, scuzându-se că trebuie să vadă de animale.
Au trecut ani mulţi de la povestea asta, şi nimic nu părea că le mai poate vreodată tulbura viaţa. Munceau mult, agoniseau doar cât să trăiască şi nu aveau altă mulţumire decât să-şi vadă fetele voioase şi sănătoase. Curând, femeia a născut şi al treilea copil, de data asta un băiat. "Aşa a vrut bunul Dum­nezeu, să ne mai fericească încă o dată. La noi, fiecare copil a fost un miracol, oricât de greu ne-ar fi fost. Dar vedeţi cum e, că tocmai atunci când totul e bine îşi vâră şi dracul coada”.

Marea încercare

Era prin 1994, când deja umbla vorba prin sat că nea Mihai, pe-atunci încă voinic, la 44 de ani, făcuse cărare prin spatele casei unei vecine iubăreţe, cu vreo 20 de ani mai tânără decât el. Şi n-a trecut prea mult timp până când povestea asta a ajuns şi la urechile Cor­neliei. Mai întâi n-a vrut să dea prea mare importanţă, dar după o vreme, a început să simtă din partea lui o nepăsare ciudată. Până când, într-o zi, el i-a măr­tu­risit totul. Da, avea o amantă, pe care o iubea. Vor­bele astea au căzut ca un fulger în sufletul ei.
"În momentul ăla, am simţit că-mi fuge pământul de sub pi­cioare. Nimic n-a fost mai urât în viaţa mea, decât ziua aia bles­temată. De-atunci, nu-l mai inte­resa ni­mic legat de copii sau de mine. Nu suporta nici mă­car să-l ating. De câte ori încercam să-l conving să re­nunţe, ţipa ca din gură de şarpe. Am suferit în­gro­zitor, am plâns cât pentru toată viaţa. Trei ani a durat chinul ăsta. Trei ani! Într-o zi, mi-am adus aminte de acatistul Sfântului Ci­prian. M-am rugat mult, zi şi noapte. Plângeam şi îl imploram pe Dumnezeu să mi-l aducă îna­poi, acasă. Să nu mă lase singu­ră, cu trei copii de crescut”. După trei ani, calvarul femeii s-a sfârşit. Omul ei s-a întors acasă spăşit şi a rugat-o în genunchi să-l ierte. Iar ea l-a iertat, dar de uitat nu va uita niciodată. Ceva s-a rupt în sufletul ei, definitiv.
"Ştiţi, e ca o rană care rămâ­ne pe viaţă. Poate că alta, în locul meu, ar fi divorţat. Eu n-am putut să fac asta, de grija copiilor. Şi sunt mulţumită acum că am ales calea asta. E ca drumul ăsta pe care îl fac zi de zi până aici. Sacrific tot ce-i al meu ca să respect rânduiala şi să-l mulţumesc pe Dumnezeu. Şi sunt fericită aşa”.
Au trecut 15 ani de atunci şi viaţa lor e acum liniştită. Copiii sunt la casele lor, iar ei stau împreună cu soacra mare, în casa din Suslăneşti. Soacra e acum bătrână şi tare bolnavă, şi Cornelia o îngrijeşte, o spală şi îi dă să mănânce ca unui copil. Nici unul din ei nu mai are serviciu. Ea a fost "restructurată” cu mulţi ani în urmă, iar el a ieşit de curând la pensie. Singurul venit e pen­sia lui de vreo patru milioane. Dar au aici, pe dealul Vlădăilor din Alu­niş, cinci hectare de pă­mânt, o livadă uriaşă, o gră­dină mănoasă, patru vaci, vreo 30 de oi, doi porci şi un cal. Muncesc amândoi pe rupte, fără nici o zi de ră­gaz. Ea mai iese câteodată în oraş şi vinde produse. Lap­te, caş dulce sau afumat, te­le­mea şi, uneori, lână. Are clienţii ei permanenţi care o sună cam o dată pe săp­tă­mâ­nă. La fiecare drum, câş­tigă aproape două milioane, pe ca­re le pune apoi la cio­rap, pen­tru zilele ne­gre.
"Dumneavoastră, acolo, la oraş, poate vedeţi altfel viaţa asta. Noi trăim mai simplu şi, zic eu, mai sănă­tos. Dacă apare ceva urât în viaţa noastră, închidem ochii şi mergem mai departe, după rânduială. Ştiţi, eu n-am obo­sit niciodată să urc drumul ăsta. Că şi viaţa e tot un deal.”
Vorbele ei îmi amintesc din nou de Sisif. De un Sisif fericit, cărându-şi zi de zi bolovanul, pe un munte din Paradis.