Plouă. Des și cu boabe cât nuca. Apa lovește pădurea beată de verde și se scurge șiroaie, aflându-și sfârșitul prin marea de buruieni. E ca în vremea potopului, dar codrul pare că se desfată. Bătrânii spun că toți copacii adulmecă apa de la mari depărtări. Se zice că brazii știu chiar să-și înalțe ramurile spre cer, înainte ca primii stropi să lovească. Și apoi, după ce apa le spală trunchiurile, tot ei știu să o zăgăzuiască în adânc, astfel încât pământul să rămână mereu reavăn și răcoros.
Sunt la mânăstirea Sinaia de la poalele Bucegilor, așteptând sunetul de toacă și vremea vecerniei. Deși codrul răspândește miresme și arome vii, mirosul meu nu le recunoaște. E încă plin de praful deșertului și de mirosul sec al pietrei arse de soare. De curând m-am întors din Egipt, din Sinai, leagănul monahismului creștin și locul în care Dumnezeu a vorbit cu Moise. O țară în care soarele pare că nu apune niciodată, nici măcar noaptea. Și totuși, Sinaiul Egiptului a născut, sute de ani mai târziu, sfidând deșertul și depărtarea, mânăstirea românească Sinaia. O mamă sfântă, cu fiica ei.
Deșertul
Știam că deșertul e fierbinte și tăcut, dar nimic nu avea să mă pregătească pentru acea noapte. Când luna a răsărit, am înlemnit în fața ei. Era imensă. Albă. Ca un soare al nopții, tronând peste pustietățile argintate și nelăsând răgaz întunericului să se strecoare. În lumina asta s-au născut privegherile de toată noaptea. Aici, în Egipt, primii monahi și-au înălțat brațele spre cer. Știau că liniștea nopții nu o poate clinti nici un sunet.
Și, într-adevăr, e o liniște de început de lume. Nimic nu se mișcă. Timpul însuși a încetat să mai curgă, împietrind în fața nemișcării deșertului. Nu e o noapte oarecare. E acea noapte. Noaptea zămislitului de lume, noaptea când, din haos și netimp, Domnul a născut curgerea veacurilor și a rupt băierile materiei. Noaptea când a început totul.
În noaptea asta, monahii se cufundă, tăcuți, înlemniți, chirciți pe pietrele fierbinți, arse de lună. În atâta nemișcare și tăcere, nu mai e loc decât de Dumnezeu. În toată însingurarea aceasta, El e singura prezență. Unica. În deșertul Egiptului poți, într-adevăr, să fii doar tu și El. Atât.
Mânăstirea Rugului Aprins
Am ajuns la Mânăstirea Sfintei Ecaterina din Muntele Sinai, cea mai veche mânăstire ortodoxă din lume, ctitorită chiar de către Sfântul Iustinian, Împăratul Imperiului Bizantin. Lavra, înconjurată de deșert și străjuită de piscurile semețe ale munților, are o biserică unică în lume și ziduri groase care o înconjoară și astăzi ca pe o cetate.
Mă aflu în fața ușilor ei bătrâne, neschimbate de 1500 de ani. Au văzut mijind gloria Imperiului de Răsărit, cu catedralele-i mărețe, apoi au asistat neputincioase la năvala semilunei și au zărit, de departe, spărgându-se armiile cruciaților. Au trăit mii de vieți și sute de mii de morți, dar încă străjuiesc intrarea în lăcașul sfânt al mânăstirii.
Împăratul Iustinian a zidit lavra în amintirea soției sale Teodora, o femeie simplă, fiica unui dresor de urși. A întâlnit-o când el era în culmea gloriei sale, iar ea lucra într-un atelier de tors lână. Frumusețea ei l-a vrăjit pe loc. Avea doar 25 de ani, iar el 42. Așa a început una dintre cele mai frumoase povești de dragoste ale lumii. Iustinian era la doar câțiva pași de tronul Imperiului Bizantin. Unchiul său, Împăratul Iustin, un om de origine umilă, îi dăduse titlul de "cezar” și îl făcuse părtaș la toate actele sale de domnie. Peste doar câțiva ani, Iustinian avea să fie numit "august” și, la moartea lui Iustin, să ajungă împărat. Era bogat, frumos și dorit de toate fiicele patricienilor din Constantinopol. Teodora era o stavilă pentru acest drum. Ca Iustinian să o poată lua de soție trebuia să încalce o lege străveche, dată de Sfântul Împărat Constantin, care îi împiedica pe patricieni să-și ia soții de condiție umilă. Destinul celor doi părea pecetluit. Dar Împăratul Iustin, care se născuse și el într-o familie de țărani simpli din Iliria, a îndrăgit-o pe Teodora și a schimbat legea dată de Constantin. Cei doi s-au cununat și, peste doi ani, Iustinian a urcat pe tronul de la Constantinopol. Un împărat și o împărăteasă care se iubeau nebunește. Povestea lor a uimit imperiul. Părea desprinsă din basme.
Teodora va revoluționa, alături de Iustinian, lumea bizantină. Împăratul o va face părtașă la conducere. Era implicată în toate. Îi primea pe ambasadori și se ocupa de operele de caritate ale soțului ei. A fost autoarea primelor legi în apărarea femeilor. A introdus pedeapsa cu moartea pentru viol și a modificat legislația divorțului pentru a le ajuta pe soții. În codul de legi care îi poartă numele, Iustinian o pomenește la tot pasul: "După ce am chibzuit la toate aceste lucruri singur, am luat-o ca ajutor întru cugetare pe preacucernica mea soție, ce mi-a fost dată de Dumnezeu”.
Cei doi au fost împreună 23 de ani. Apoi Teodora s-a stins, răpusă de cancer. Iustinian avea pe atunci 65 de ani. Moartea soției sale l-a răvășit. Cronicarii spun că a jelit-o zile în șir. La trei ani după moartea ei, Mânăstirea Sfânta Ecaterina era terminată. Și, ca lumea să știe cât și-a iubit soția, Împăratul Iustinian a pus ca pe tavanul bisericii să fie sculptate următoarele cuvinte: "Întru pomenirea și odihna veșnică a dispărutei noastre Împărătese Teodora”. Ele sunt vizibile și acum, săpate pentru veșnicie în lemnul vechi de un mileniu și jumătate.
Biserica e de o frumusețe imperială, pe măsura împărătesei dispărute. Altarul e îmbrăcat cu totul în marmură și e străjuit de un imens mozaic reprezentând Schimbarea la Față a lui Hristos. Este atât de rar și de măiestrit lucrat, încât un șeic din Emiratele Arabe Unite a venit să-l vadă personal. Auzind de la stareț că ar trebui renovat, dar că mânăstirea nu dispune de banii necesari, șeicul a donat întreaga sumă. Așa a ajuns una dintre cele mai frumoase icoane ale ortodoxiei să fie renovată de unul dintre cei mai bogați musulmani.
De altfel, mânăstirea abundă de astfel de alăturări de credințe. Lângă turla bisericii se află un minaret de moschee, zidit în timpul dinastiei fatimide.
Credincioșii ortodocși numesc astăzi întregul edificiu "Mânăstirea Sfintei Ecaterina”, după marea muceniță egipteană, ucisă la Alexandria, în secolul al patrulea. Dar, la început, în hrisoavele vechi, ea era pomenită drept "Sfânta Mânăstire Împărătească de pe Muntele Sinai, unde a pășit Dumnezeu”.
Locul unde Dumnezeu i-a vorbit lui Moise
Chiar lângă altarul bisericii lui Iustinian se află locul unde Dumnezeu i-a vorbit pentru întâia oară lui Moise. Aici, în întinderea aridă, la poalele munților de nepătruns, pe când era un biet păstor care grijea de caprele lui Ietro, proorocul a auzit pentru întâia dată glasul Celui de Sus. De la izgonirea lui Adam din răcoarea raiului, Vocea Domnului nu mai răsunase pe pământul blestemat. Dar Moise a auzit-o clar, din focul straniu al unui tufiș al deșertului, ale cărui ramuri mai cresc și astăzi, chiar lângă biserică, devenită loc sacru de pelerinaj pentru creștini, musulmani și evrei. Un foc care, deși ardea, nu mistuia crengile și lăsa frunzele verzi. Focul Duhului Sfânt, dătător de viață, răcoritor și blând.
Aici și atunci a început Revelația, istoria poporului ales, fuga din Egipt, pribegia prin pustiu și clipa supremă a primirii celor zece porunci pe vârful muntelui Sinai.
O slujbă neschimbată de veacuri
Călugării de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina au rânduielile lor neclintite de secole. Slujbele încep după miezul nopții și se sfârșesc atunci când soarele aruncă primele raze de după piscurile sterpe. Pelerinii nu sunt îngăduiți totdeauna. E o jertfă adusă liniștirii părinților și iubirii lor contemplative. Aici au trăit marii sihaștri ai creștinătății, iar izolarea în care s-au desăvârșit a imprimat un anume ritm întregii obști. Așa se face că numai uneori, în anumite nopți, după o rânduială pe care o afli de îndată ce sosești, poți să te rogi împreună cu monahii.
Pândești clipa cu simțurile treze. Încerci ca somnul să nu îți fure bucuria duhului. Orășean obișnuit cu lumina soarelui, ai puține arme pe care să le arunci în bătălia cu ispititoarele umbre ale nopții. Dar, dacă reușești, efortul îți e răsplătit pe măsură.
Intri în mânăstire pe o poartă strâmtă, care e lăsată deschisă pentru pelerinii evlavioși. Nu te așteaptă nimeni, nu te îndrumă nicio călăuză. Umbre șoptite se strecoară pe lângă tine, printr-un tunel strâmt, ascuns în imensele ziduri de piatră care străjuiesc biserica. Acolo părinții se află de câteva ceasuri bune. Slujba se apropie de Sfânta Liturghie.
Îți cauți locul într-un clar-obscur străpuns de lumina palidă a lumânărilor. În flacăra lor galbenă, aurul străvechi al superbelor icoane bizantine lucește tainic. Fețele sfinților, palide, străvezii de post și har, se desprind de lemn și se așează în liniște lângă tine. Un murmur de limbă străveche se ridică dinspre strană. E elina antică, cea în care au gândit Platon și Aristotel, cea în care au fost scrise Evangheliile și în care au propovăduit părinții bisericii. O limbă moartă, pe care grecii moderni nu o mai înțeleg. Slove de o noblețe aparte, un grai în care iubirea e chemată cu patru nume. O limbă sfântă, acum apusă. Călugării, care sunt cufundați în tainele ei ceasuri întregi, ajung să o deprindă. Cuvintele lui Platon și ale Sfântului Pavel le înnobilează mintea și le limpezesc inima. E limba bazileilor, cea în care Iustinian și-a luat rămas bun de la frumoasa Teodora. E tulburător să te gândești că așa cuvântau Sfântul Vasile cel Mare sau Ioan Scărarul.
Treptat, cântările anunță venirea dimineții. E timpul Liturghiei, al jertfei fără de sânge. Clar-obscurul se luminează treptat. Bezna nopții e alungată încet. Mozaicul altarului se vede acum în toată splendoarea. E o frumusețe apusă, pe care noi nu o mai știm iubi. Sobră, maiestuoasă, sfântă. La fel ca și cântarea de la strană. O cântare lină, cu inflexiuni de șoaptă, care te învăluie fără să simți. Nu e muzică. E rugăciune înfiorată de prezența Domnului. Atunci când Hristos ți se arată, îi dai slavă. Apoi, între tine și El se așterne tăcerea. O tăcere plină de lumină. Slujba a luat sfârșit. E dimineață.
Drumul
"Și a zis Domnul către Moise: «Suie-te la Mine în munte și fii acolo, că am să-ți dau table de piatră, legea și poruncile, pe care le-am scris Eu pentru învățătura lor!» Atunci, sculându-se Moise împreună cu Iosua, slujitorul său, s-a suit în muntele Domnului; și a stat Moise pe munte patruzeci de zile și patruzeci de nopți”. Așa a început una dintre călătoriile care aveau să schimbe lumea din temelii. O călătorie pe care Moise nu a făcut-o doar pe munte, ci și în sine. Acolo, în adâncul inimii, avea să-L vadă pe Dumnezeu. De aceea, după Maica Domnului, călugării ortodocși îl socotesc un dascăl neprețuit al rugăciunii neîncetate.
Pe urmele lui călcam și eu acum. Poate că pe piatra pe care îmi așez tălpile a pășit proorocul în urmă cu mai bine de trei milenii. Poteca, la început lină și binevoitoare, avea să se sumețească abrupt și să mă silească la un urcuș istovitor. Dar pașii pe care-i făceam erau altfel decât cei cu care înfruntasem altădată piscurile noastre din țară. Aici drumul te poartă și spre înlăuntru. La fel ca Moise odinioară, îmi cercetam cugetul și încercam să mă orientez, pătrunzând într-un tărâm nevăzut.
Drumul spre piscul muntelui nu are kilometri și nici ore. El se măsoară doar în pași și clipe de rugăciune. Pășești prin arșiță și încerci să privești spre Dumnezeu. Și te însoțești cu postul - "Moise a stat acolo la Domnul patruzeci de zile și patruzeci de nopți; și nici pâine n-a mâncat, nici apă n-a băut”.
La început, urcușul e la fel ca oricare altul. Istovitor. Neplăcut. Dar cu timpul, inima dă semne că pășește spre o altă lume. În centrul ei se ițește un mugur de liniște. Sudoarea te năpădește, mădularele dor, dar, în pofida acestor slăbiciuni ale trupului, sufletul pare că înflorește. Și asaltul pe care el îl dă, deși delicat și sfios, e la fel de tare ca o picătură de apă care roade până la urmă stânca. Înțelegi să i te predai și să urci. Nu spre pisc, nu ca să ajungi la cea mai frumoasă priveliște, sau ca să scapi de nevoința drumului. Nu. Ci ca să guști ceva din frumusețea lui Dumnezeu.
Încet, încet, te cuprinde pacea locului. Mai întâi e în afara ta. Jivinele pământului nu mai urcă împreună cu tine, lăstarii ultimelor plante s-au predat biciuiți de soare și vânt. Rămâi într-o singurătate mai adâncă decât cea a deșertului de la poalele muntelui. Viața însăși pare că se retrage pentru a nu impieta în vreun fel liniștea imperială care cuprinde totul. E ca într-o măreață catedrală în care nu se aude decât un singur glas. Cel de Sus.
Moise va fi înțeles toate acestea. Simțurile sale lăuntrice, de mii de ori mai ascuțite decât ale noastre, antrenate pentru a percepe imperceptibilul, sensibilizate de post și rugăciune neîntreruptă, s-au putut cufunda nestingherite în adâncul de nepătruns al dumnezeirii. A adăstat așa mai bine de o lună. Neclintit de nimic, netulburat de nimeni. Singur cu Dumnezeu.
Am ajuns pe vârf. De jur-împrejur se întind, nesfârșite, crestele munților Sinai. Dar priveliștea mă atrage prea puțin. Mă strâng într-o scorbură a stâncilor și închid ochii. Oriunde îți ațintești gândul, te împresoară rugăciunea. Aici, sus, nu există nimic altceva. Nici măcar muntele. E doar Dumnezeu, așteptându-te, încercând să te întâlnească, îmbrățișându-te ca pe un copil. Clipele trec fulgerător de repede. Un ceas trece pe lângă tine într-o secundă. Înțelegi veșnicia. Și nemurirea. Cum să mai cobori în lumea de jos?
Puterea Muntelui Sfânt
Drumul înapoi e aproape imposibil. De ce să-l faci? Îl înțeleg pe Petru, în timpul Schimbării la Față: "Doamne, să rămânem aici pentru totdeauna! Uite, ridic trei colibe, pentru Tine, Moise și Ilie. Noi nu avem nevoie de nici un adăpost. Ne adăpostim în Tine și e de ajuns!”.
Călăuzele îmi spun că mulți pelerini nici nu se întorc după ce urcă muntele sfânt. Rămân pe vârf, suspendați între cer și pământ, neclintiți în rugăciune. Ca Moise. Și că ar fi o perioadă în care, dacă rămâi statornic, se întâmplă adevărate miracole. Vindecări. Nu numai trupești, acestea sunt în fond cele mai ușoare, ci sufletești. Întoarceri năpraznice spre Domnul, zdruncinări interioare. "Da, da”, îmi spune călăuza arabă, "muntele acesta e sfânt.”
El nu e creștin, e musulman. Dar, la fel ca toate triburile din Sinai, are un respect profund pentru Vârful lui Moise - Gebel Musa. Îmi spune că îl urcă neamuri felurite, de credințe nenumărate. Și nu vin doar credincioși creștini, musulmani sau evrei, ci și budhiști sau chiar atei. Aud de chemarea lui sau sunt fascinați de frumusețea peisajului. Dar, când ajung pe vârf, ceva se întâmplă cu ei. Rămân acolo. Lunile trecute, un australian a stat 40 de zile. Ca Moise. I-au cărat apă cu cămilele, iar el nu a mâncat aproape nimic. Era bolnav, dar a coborât sănătos.
"Da, da, muntele e sfânt! Are o mare putere”.
***
Acasă, în România... Ploaia s-a ostoit. Nahlapii nu se mai aruncă din vazduh asupra pământului cu atâta iuțeală. Încet, călugării ies din chiliile strâmte, adulmecând fericiți soarele și apa.
Sunt la Mânăstirea Sinaia, frumoasa ctitorie de la poalele Bucegilor, botezată la fel ca orașul căruia i se mai spunea odinioară "Perla Carpaților”. Ambele poartă numele muntelui lui Moise. Un boier de viță imperială, Mihai Cantacuzino, a ctitorit așezarea, după ce s-a închinat în Egipt Rugului Sfânt de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina. A dorit să avem în țara noastră o surată a celei mai vechi mânăstiri ortodoxe din lume. Un loc în care pelerinii să își amintească de Muntele Sinai și de minunile sale. Așa au ajuns Bucegii înfrățiți cu Gebel Musa.
Când voi urca de acum pe Omu, mă voi gândi la vârful tainic unde Domnul ne-a descoperit cele zece porunci. Și mă voi ruga, gândindu-mă la Moise și la pacea pe care a lăsat-o în urma sa.
Foto: Ciprian Răglean