ION CRISTOIU - "Sunt născut gazetar”

Dia Radu
* A revoluționat jurnalismul românesc cu primele mari publicații de presă din România postdecembristă. Flerul lui înnăscut de gazetar i-a adus nu doar tiraje amețitoare, ci și o notorietate greu de egalat. Jurnalist de școală veche, curajos în declarații și adesea controversat, și-a păstrat libertatea de a se situa mereu în răspăr cu restul presei. Editorialele pe care le semnează și analizele politice de pe micul ecran au făcut din el un personaj de linia întâi *

"Școala de lectură la coada vacii”

- Sunteți un obișnuit al platourilor de televiziune. Românilor le-ați devenit o figură mai mult decât familiară. Foarte puțină lume știe însă ce se ascunde în spatele jurnalistului Ion Cristoiu. Unde v-ați pe­trecut copilăria?

- M-am născut în Găgești, în Vrancea. Ca fiu de ță­ran, am dus-o greu. Mi-am făcut școala de lectură la coa­da vacii, cu cărți și ziare împrumutate de la biblio­teca comunală. De la bunicul din partea mamei moș­te­nesc pofta de muncă și o mare încăpățânare. În co­pilărie, de pildă, trebuia să trec peste apă, la Clipicești, dar eram cu bicicleta și Putna era mare. Am luat-o cu bicicleta direct prin apă. Am zis că mai degrabă mor, decât să mă întorc doi kilometri până la pod. Și acum mă mai apucă uneori o patimă din asta și atunci iau brusc câte o decizie care îmi schimbă viața. O fi ceva și de la zodie. Sunt Scorpion, ca președintele Băsescu, de aia îl înțeleg foarte bine. Orgo­lios, chiar vanitos, în­că­pățânat, ușor de cucerit cu vorba bună, de­vin în schimb primejdios când ci­neva îmi pune la încercare or­goliul. Dacă cineva mă ame­nință, mor cu el de gât. Tot de la bu­ni­cul moște­nesc și conștiința lu­crului bine făcut. Dați-mi o ga­zetă de perete, și pe aia o fac cu se­riozitate!

- Când v-ați dat seama că vreți să deveniți jur­nalist?

- Am avut de mic ambiția nu­melui publicat. Eram obsedat de asta. În liceu mi s-a publicat un re­bus. Am fost foarte încântat să văd scris în revistă "Ion Cristoiu, elev, Panciu”. În timp, pasiunea pentru apariția numelui s-a transformat în dorința de a deveni scriitor. Am debutat în "Luceafărul” cu o proză, dar până la urmă, m-a copleșit ga­ze­tăria. Am vrut să devin colaboratorul "Vieții Stu­dențești”. Am fost, și nu era nicio fericire. Am vrut să fiu șef de subredacție, nici asta nu era cine știe ce. Apoi am vrut să fiu redactor, redactor șef, în­tr-un final am vrut să am propria mea gazetă. De fie­care dată, îndeplinindu-mi obsesia, am consumat și bucu­ria pe care o promitea.

- De aceea v-ați abandonat "copiii”? Ați ridicat de la zero foarte multe publicații. Ați fi putut să le mai păstoriți o vreme.

- Am făcut cincisprezece gazete la viața mea. În marea majoritate, nu le-am abandonat eu, ci m-au dat alții afară. Eu n-am fost niciodată patron. Nici chiar la "Evenimentul Zilei”. Eram doar acționar. Exista mereu o schemă cu care în timp mă obișnuisem. La început, patronul era foarte încântat, vânzările mergeau, apoi începea să facă presiuni, deveneam incomod. Eu n-am așteptat niciodată să mi se spună să plec. Am simțit singur, după micile schimbări de atitu­dine. Cel mai dificil era că trebuia să abandonez și echi­pele, se lăsa cu lacrimi și milogeli să rămân. Ca să evit asta, mă învățasem să port cu mine în orice moment o servietă, ca să-mi pot lua lucru­rile repede. De la "Realitatea TV” am plecat noap­tea, la ora 2. După încheierea progra­mului, i-am anunțat pe toți că ne vedem la ședința de a doua zi, dar n-am mai venit. Mai e însă și alt­ceva. Mă plictisesc după o vreme, nu pot trăi cu o singură linie în viață. Și când merg la bibliotecă să lucrez, nu scriu niciodată la același proiect. Scriu și proză, scriu și eseu, și note de călătorie, și editorial. Mă dispersez, trebuie să alternez. Azi, dacă mi s-ar mai propune să fac o gazetă, n-aș accepta decât contract pe șase luni. După ce-o pun pe picioare, intru într-o anumită rutină și nu-mi mai place.

- Aveți o nevoie permanentă de ceva nou...

- Probabil de aia îmi și place gazetăria, fiind­că aduce mereu ceva nou. Sunt născut ga­zetar, am un instinct al informațiilor chiar și când nu fac gazetărie. Simt evenimentul, simt știrea și senzaționalul. Dar cred foarte tare și în destin. Un des­tin care îți dovedește că lucruri aparent negative sunt de fapt favorabile vieții tale, un destin ca­re-ți face ordine în viață când tu singur nu ești ca­pa­bil. Ce-ar fi fost da­că nu plecam de la "Eve­ni­mentul Zilei” în februarie 1997? Aș fi devenit un jurnalist pră­fuit, ruginit, aș fi plic­tisit generații întregi. A doua zi du­pă ce am ple­cat nu-mi venea să cred că există în jur na­tură. Mi-au trebuit trei zile să mă clătesc de știri și să redescopăr liniștea. De aia, sunt mereu pregătit să schimb macazul.

"Nu suport nedreptatea fățișă”

- După ce în 2005 i-ați luat vehement apă­rarea lui Adrian Năstase, ați șocat a­cum o parte a opi­niei pu­blice, situân­du-vă fățiș de partea pre­ședintelui Bă­ses­cu. Cum vă justificați tre­cerile dintr-o bar­că în alta, ca jur­na­list de opi­nie? Ce anume hotă­răște punc­­tul de vedere pe care îl îmbră­țișați?

- E un instinct de răspăr și o reacție la atotputernicia în presă. Nu suport nedreptatea fățișă, simt nevoia să sar în apărarea celui care e sub vremi. Când, în anii '90, presa era în majoritate de partea lui Iliescu, l-am cri­ticat pe Iliescu. După 1996, pre­sa a trecut de partea lui Cons­tantinescu. Deși îl sprijinisem să ajungă la putere, i-am devenit adversar când mi s-a părut că, brusc, Opoziția e călcată în pi­cioare. Între 2005 și 2009, l-am atacat constant pe Băsescu, deși toată presa îi era fa­vorabilă. Acum, simțind că e vic­timă, am trecut să-i iau apărarea. Lumea crede că am devenit "băsist”. N-am devenit, dar nu sunt de acord cu golăniile ăstora. Chiar așa prost încât să nu văd că a fost o lovitură de stat nu pot fi. Mai ales la vârsta mea. Și mai e ceva. În demo­crație trebuie să existe cenzura consensului. Există mo­mente în viața politică a fiecărui popor când o anumită părere despre un personaj prinde rădăcini, devine un consens mediatic, și nimeni n-o mai pune sub semnul îndoielii. Eu am o natură polemică, nu suport consensul absolut, simt nevoia să readuc ideea de nuanță. Chiar și în cazul unui om care a comis o infracțiune evidentă, po­negrirea lui nu-mi convine. Sunt împotriva exa­ge­ră­rii care duce la simplificarea personajului, la dia­boli­zarea lui.

- Faptul că vă schimbați atât de ușor punctele de vedere nu vă face mai puțin credibil și vulnerabil pre­siunilor? Nu a încercat nimeni să vă cumpere ni­ciodată?

- Eu cred în punctele de vedere pe care le adopt. Le schimb pentru că vreau eu, nu pentru că mi-a zis partidul. Talent n-ar putea să-mi dea, nici sănătate, nici viață lungă. Cu ce să mă cumpere?

- Cu bani, de exemplu.

- N-am ce să fac cu ei. Am o sumă suficientă cât să trăiesc normal, să-mi îngădui să cumpăr cărți bune și să călătoresc din când în când în străinătate. Nu-mi place să trăiesc pe picior ma­re. Am un șofer care-mi cară căr­țile, deși de foarte multe ori prefer să traversez singur par­cul, spre casă, cu sacoșele. Ies rar la evenimente și nu-mi place să mă lase șoferul la scară. Prefer să mă lase mai departe și să ajung pe jos. Am aflat de lideri de opinie care sunt multimilionari făcând afaceri și m-a mirat. M-au întrebat: "Păi, dvs. de ce scrieți cărți?”. "Păi, uite așa, eu vreau să scriu cât mai multe cărți!”. Nu trăiesc în lux. Cumpăr numai ceea ce-mi este util lu­crului meu, imprimantă performantă, GPS, computer etc. Știu că se spune că sunt plătit ca să scriu. Ca și cum aș avea mereu în spate un politician gata să-mi dea pes­te mână. E o teză oarecum cre­di­bilă... Însă nu mă mai supără, e greu să o con­tra­carez. Ce-aș mai putea eu să spun în fața plutonului de execuție, decât că, din 1990, n-am avut nici o funcție la Guvern, nici măcar portar n-am fost? N-am lucrat în televiziunea de stat, nici în radioul de stat, n-am profitat de niciun regim. Deși am contribuit de multe ori prin ceea ce am scris la insta­larea sau la mazilirea cuiva, niciodată n-am cerut și n-am acceptat nimic după, fiindcă mi s-ar fi părut o ne­gustorie necinstită.

"Sunt dependent doar de muncă. E un drog”

- Jurnalismul bine făcut înseamnă putere și in­fluență. N-ați devenit dependent de ele?

- Am avut și asta. E de-a tinereții! N-o mai am. Nu uitați, fac presă din 1968! Majoritatea jurnaliștilor de azi nici nu erau născuți. Sunt dependent doar de muncă. E un drog. Chiar îmi place să muncesc. În puterea pre­sei nu mai cred. Am condus "Evenimentul Zilei”, care era cel mai puternic ziar al momentului, am consumat vanitatea de a conduce un ziar cu influență, de a fi unul din jurnaliștii puternici. Și n-am fost mai fericit!

- E o oboseală care se instalează cu anii, sau chiar nu mai credeți că jurnalismul poate schimba lumea?

- Jurnalismul poate schimba ceva, doar dacă ins­tituția la care lucrezi este foarte puternică, un trust uriaș de presă, care te susține și te face și pe tine un jurnalist puternic. În România nu avem așa ceva. Avem prea multe televiziuni de știri, în consecință, niciuna nu e suficient de puternică. Nu cred că un ziar, dacă des­coperă un mare scandal despre un politician, îl și poate debarca. Dacă colegii lui politicieni nu vor s-o facă, nu se va întâmpla nimic. Așa cum există și cazul invers, când chiar colegii lui vor să-l lichideze, și atunci trimit ei un dosar la presă ca să se justifice. Nu cred în puterea presei din România. Nu poate manipula pe nimeni. Cel mai adesea suntem noi, jurnaliștii, manipulați de ci­ti­tori. Ei nu ci­tesc ca să se informeze, ci își ca­ută jus­ti­ficări propriilor lor opi­nii.

"Gloria e uriașă, dar trece”

- Trăim un moment în care a vorbi despre liber­tatea presei în România devine din ce în ce mai ab­surd. Cum vedeți dvs. lucrurile?

- Cu cât presa depinde mai pu­țin de bani, cu atât e mai li­be­ră. Televiziunile noastre însă de­pind de pu­bli­citatea de stat, au cos­turi enorme, deci sunt în ma­re parte aservite. S-a ajuns la situația tristă în care nu mai avem în România mari trusturi de presă internaționale. S-au retras, fiindcă au avut o concurență neloială din partea mogulilor. Ceea ce n-au prevăzut politicienii e că jur­na­lismul se va dezvolta pe internet, unde va fi o voce liberă. Eu deja nu mai citesc niciun cotidian pe hârtie.

- Are și jurnalismul compromisurile lui?

- Compromisurile vin atunci când constați că ăla pe care îl desființezi în scris e și el om. Eu sunt foarte se­ver atunci când nu cunosc personajul. De exemplu, des­pre Elena Udrea, cât a fost la Cotroceni, am scris cele mai dure pamflete. Când a fost debarcată, mi s-a pă­rut o făcătură, o nedreptate. Am invitat-o într-o emi­siune. Cunoscând-o, mi s-a părut de treabă, m-a în­muiat. Dacă mă enerva, probabil îmi devenea dușman. La fel cu Elena Băsescu. Am invitat-o în emisiune și mi s-a părut foarte bună. O fată de mare bun simț. E o slă­biciune de scriitor. De aia, sfatul meu pentru tinerii gazetari e să nu se tutuiască cu nimeni din politică și să nu se apropie de nimeni.

- Dar bucurii?

- Bucuriile meseriei sunt înșelătoare. Ele există după fiecare emisiune care a ieșit bine. Ești bucuros o vreme, te uiți la rating, la accesări, dar după un an nu-ți mai amintești nimic din perioada aceea, ți se pare că ai pierdut vremea. Din activitatea de gazetar nu rămâne nimic. Gloria e uriașă, e pe moment, dar trece. Dacă ne gândim puțin la perioada interbelică, unul din cei mai puternici oameni ai vremii era Pamfil Șeicaru. Mai era și-un jurnalist modest, care a scris niște cărțulii de po­eme, nu-l știa nimeni. Îl chema Bacovia. Azi, de Șei­caru nu mai știe nimeni. Asta e gazetăria! Te simți scri­itor, vrei să renunți la gloria asta imediată, ai tăria să nu mai apari peste tot, să te uite lumea? Rămâi un mare scriitor! N-ai? Atunci e mai greu.

- Nu vă chinuie sensibilitatea de scriitor pe care ați trădat-o? Nu vă vine să puneți punct gazetăriei?

- N-am tăria să fac asta. Eu iau decizii doar obli­gat de viață. Ar trebui să se închidă presa, ca să pot să mă opresc. Contrar tuturor aparențelor, eu îmi do­resc sin­cer să nu mai colaborez în atâtea locuri. Nu­mai că sin­gur nu mă pot opri și mă tot încarc cu sar­cini, de la o emi­siune săptămânală trec la una zil­ni­că, de la un edi­to­rial pe săptămână am ajuns să scriu un editorial zil­nic, apoi mi se pro­pu­ne o rubrică nouă și tot așa. Da, vi­sez să stau să scriu cărți, să-mi duc la bun sfârșit pro­iec­tele personale. Dar asta îmi dă și o anumită leje­ritate. Când știu că de fapt nu dau doi bani pe mese­ria de gazetar, atunci nu fac nicio con­ce­sie, îmi permit să fiu hachițos la ne­go­cieri, fiindcă abia aștept să nu mai colaborez.

"Nu-mi place să vorbesc despre viața mea personală”

- Din ce mai e făcută viața dvs., în afară de mun­că?Presupun că nu înseamnă doar stat în bibliotecă și scris editoriale.
- Ies la fiecare două săptămâni din București. Dau o fugă până la Găgești, unde am o casă bătrânească. Dacă nu mă mișc puțin și nu dorm o noap­te în altă par­te, lunea urmă­toare nu mai pot să scriu. Plec din când în când în concediu, în străinătate. Sunt însă concedii de muncă. Îmi aleg o anumită zonă a Europei și-mi iau la mine ca­mera video și car­netul de notițe. Acum, pe 30 iulie, plec la Stras­bourg, vreau să vi­zitez Alsacia și Lorena.

- Aveți uimitor de multe cea­suri pe birou. Un tic de scriitor, o obsesie?

- Da, am o obsesie pentru timp. Nu-mi ajunge niciodată. Am ceasuri deșteptătoare care ticăie. Azi nu se mai fabrică decât în Orient. Ticăitul lor îmi dă fondul sonor necesar ca să scriu. Am tot felul de țăcăneli. Am vreo 200 de stilouri, deși scriu mereu cu ulti­mul. Vreo șapte pipe și tot atâtea baterii pentru ele. Sunt elec­tro­nice, încerc să mă las de fumat. Nu scriu decât pe caie­te, mi se pare că scrisul pe laptop omoară stilul. Și-n general nu prea pot scrie dacă în fața mea ceva îmi blo­chează privirea. Aici în birou scriu rar, mă enervează peretele din față. De aia merg la bibliotecă. De 40 de ani aproape, am acolo același loc, locul 85, situat undeva în spate, ca să am perspectivă. Dacă mi-aș lua o casă cu terasă, aș avea încă și mai mult talent. (râde)

- Păreți mai degrabă căsătorit cu munca. Mai aveți și viață de familie?

- Lumea crede că nu-s căsătorit, pentru că nu-mi pla­ce să vorbesc despre viața mea personală. Ați vă­zut-o pe soția mea. O cheamă Doina Deaconu și lu­crează la Biroul de Presă al Senatului, din 1997. A tra­versat cu greu toate regimurile, fiindcă toate ad­ver­si­tățile mele la adresa Puterii i s-au spart ei în cap. Am și o fiică din prima căsătorie, locuiește în Bel­gia. E avo­cat specializat în dreptul cosmic. Ceva de viitor, am în­țeles. O văd foarte rar, nu suntem certați, dar nu avem relații foarte strânse. Așa ne-am obișnuit, să ne lăsăm în pace.

- Nu vă reproșează soția că sunteți prea absorbit de muncă?

- Am ajuns la un modus vivendi, ne asemănăm și ne potrivim. Avem cam același stil de viață, mai aus­ter. Nu ne place să ieșim, nu ne place să participăm la nunți, botezuri sau sindrofii, nu invităm oaspeți pe la noi. Plecăm împreună în vacanțe, vizităm, vedem îm­­pre­ună lumea, seara eu cobor și scriu, ea rămâne și se uită la televizor. Nici ei nu-i place să aibă servitori prin preajmă, așa că ne luăm hoteluri normale, cu cameră apa­r­­tament, unde ne facem singuri cafeaua. E o potri­vire, fiecare are pasiunile lui, unele sunt comu­ne, altele nu, de ce ar trebui să fim mereu împreună? Din viața de cuplu face parte și viața de muncă. Probabil nu m-aș fi împăcat cu altă femeie, care să-mi fi reproșat că nu mă gândesc destul la ea.

- Sunteți foarte cunoscut. Cum faceți față ex­pu­nerii publice?

- Eu sunt un bun național. (râde) Glumesc uneori cu Doina, că iese în lume cu "maimuța”. De multe ori mă bagă pe mine la înaintare, pe principiu că pe mine o să mă servească, sigur, mai amabil. E obositor să fii me­reu recunoscut. Unii cetățeni sunt de bun simț, îmi zâmbesc, alții simt nevoia să mă tragă de nasture și să-mi explice teoria lor, iar alții să mă ia la rost. Ultima oară când am fost în Carrefour, o doamnă în vârstă m-a admonestat că am dezamăgit-o, că acum țin cu Bă­sescu. Mi-am pus un zâmbet de Petre Roman și am răbdat, întrebându-mă: "Doamna asta chiar n-are altă trea­bă?”. M-am obișnuit să ies în lume cu acest surâs echivoc, fiindcă nu știu niciodată dacă voi fi înjurat sau lăudat. În general, în funcție de cum înclină balanța între înju­rături și laude, îmi dau sea­ma cam cum cresc perso­najele poli­tice în sondaje. (râde) Acum e o extraor­dinară resuscitare a băsescianismului.

- Și o întrebare de încheiere: cum se vede Ro­mânia prin prisma cioc­ni­rilor politice înverșunate ale ultimelor săptămâni?

- România pare o țară neașezată, care nu crede în legi, proceduri și prin­cipii. Iar românii par suferinzi de ab­sența spiritului critic și de boala uitării. Așa se și ex­plică imensa disponibilitate a politicienilor de a minți. Nu sunt taxați de nimeni, pentru că cetățenii uită ce li s-a spus. Am plecat întotdeauna de la premisa că există două lumi, cea care se prezintă la TV, și cealaltă, reală. Or, românii n-o prea pun la îndoială pe prima. Cât pri­vește politica, "Die Presse”, un cotidian aus­tri­ac, a publicat recent un editorial în care se întreba de ce, în Balcani, politicienii vor toată puterea? Care cum vine la conducere simte nevoia să schimbe președinții Radioului, Televiziunii, CNA-ului, Justiției. E ușor să conduci o țară, când ai toată puterea, dar democrația în­seamnă coabitare și cu un Senat sau Parlament de altă culoare politică (uitați-vă la Obama), înseamnă o presă independentă politic. Obsesia asta pentru putere arată, pe de-o parte, lipsa tradiției politice. Politica devine câmp de luptă și sfârtecare, în loc să rămână un joc al negocierilor. Pe de altă parte, devine evident că la noi puterea înseamnă bani, înseamnă acces la un ciolan, pe care toți ar vrea monopol.