Selecţia "Formula AS”

Emir Kusturica, "Unde sunt eu în toată po­ves­tea asta?”, traducere din limba franceză şi note de Daniel Nicolescu şi Dan Radu Stănescu, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 310 p.

Dacă v-au plăcut filmele lui Kusturica, veţi fi cu siguranţă interesaţi de acest volum autobiografic, căci felul cum îşi povesteşte regizorul bosniac amintirile are multe în comun cu stilul original al filmelor lui. Acelaşi dozaj de umor şi gravitate, de comedie şi dramă, de pito­resc şi profunzime, de specific local şi general uman, de energie debordantă şi melancolie. Toate vin din lumea natală, acel Sarajevo în care convieţuiau, în anii copilăriei şi adolescenţei lui Emir, herţegovineni musulmani, sârbi creştini, ţigani şi alte neamuri, cu toţii cetăţeni iugoslavi. După suferinţele provocate de războaiele interetnice de la mijlocul anilor '90, care l-au determinat să se stabilească în Franţa, Kus­turica şi-a pus repetat întrebarea ce dă titlul auto­bio­grafiei sale şi a decis să-i răspundă în scris: "Doresc să scriu o carte şi să-mi fac ordine prin celulele ce­nuşii pe unde rătăcesc amintirile mele. Cu sprijinul îngerilor scriitori care m-au învăţat să vorbesc şi să scriu, vreau să extrag din această învălmăşeală ceea ce ar putea rămâne pe veci ascuns”. Căci, deşi ui­tarea e un factor de supravieţuire, el refuză să cedeze în faţa tendinţei actuale de spălare a memoriei şi concentrare pe clipa prezentă. De aceea îşi începe romanul personal cu anii copilăriei petrecute în mahalaua Gorica din Sarajevo, când era mult mai in­te­resat de gaşca lui de băieţi decât de şcoală. Mama, Senka, şi tatăl, fabulosul Murat - care vor fi per­sonaje principale pe tot par­cursul cărţii, fiindcă i-au dăruit identitatea şi apartenenţa la o cultură - fu­seseră partizani în anii '40, dar nu-l iubeau pe Tito, care le trimisese foştii camarazi de lup­tă în lagăr. Murat fusese doar re­trogradat din organismele co­mu­niste centrale de la Belgrad la Sarajevo, unde lucra la Secretariatul pentru In­for­maţii al R.S. Bosnia-Her­zegovina, iar Senka primise un post de funcţio­na­ră. Foarte ocupaţi amândoi, unicul fiu avea libertatea de a hălădui pe străzile măr­ginaşe, locuite îndeobşte de ţigani şi oameni săraci, veniţi de la ţară, iar lecţiile de viaţă primite acolo au fost mai importante decât materiile şcolare. Prie­te­niile legate atunci, în care et­nia şi religia nu contau, l-au însoţit apoi prin toate vârs­tele. În 1972, cel mai bun prieten al tatălui său, re­gizorul Siba Krvavac, l-a luat pe rebelul adolescent Emir să facă figuraţie într-un film al său şi i-a ino­cu­lat pasiunea pentru cinematografie. Tot el i-a convins pe părinţi să-l tri­mită la Academia de Arte Frumoase de la Praga. Chiar înainte de plecare, viitorul cineast se îndră­gos­tise de frumoasa Maja, care va deţine ro­lul principal în viaţa lui, acela de soţie. (Deşi e un băr­bat chipeş, ce­lebru şi plin de farmec, Emir Kus­turica e şi azi soţul Majei şi un tată foarte bun pentru cei doi copii ai lor, Stribor şi Dunja, acum adulţi. Lu­cru mai rar, după cum ştiţi, în lumea vedetelor de ci­ne­ma.) Fai­moasa şcoală de film de la Praga l-a con­ta­minat cu umorul ceh de tip Hasek şi Hrabal, cu aten­ţia centrată pe cotidianul omului de rând, nevoit să suporte ab­sur­dul istoriei. Alte mari modele artis­tice faţă de care îşi exprimă repetat iubirea sunt scrii­to­rul Ivo Andric şi cineastul Federico Fellini, intro­duşi în naraţiuni mai mult comice, după cum pline de umor amărui sunt şi relatările propriilor succese, "Le­ul de Aur” la Ve­neţia pentru Ce mai ştii de Dolly Bell? (NULL) şi cele două "Palmes d'Or” de la Cannes, pentru "Tata în călătorie de afaceri” (NULL) şi "Underground” (NULL). În 1988, acceptă pro­pu­ne­rea lui Milos For­man de a-l înlocui la cursurile ţi­nute la Columbia Uni­versity şi părăseşte Sarajevo pen­tru totdeauna, dar cum viaţa în America nu e pe placul lui, îşi alege ca loc de exil Normandia, unde îşi adu­ce toată fa­mi­lia. Războiul din fosta Iugoslavie este subiectul mai multor capitole cu opinii şi cazuri per­sonale ce ilus­trează "lupta lăuntrică dintre her­ţe­go­vinean şi fiinţa umană”, căci patria ajunsă de nere­cu­noscut îl doare, iar pentru situaţia ei îi acuză pe po­liticieni şi pe puternicii lumii. Povestindu-se pe sine şi ai săi, Emir Kusturica îşi pune şi întrebări gra­ve despre morală în lumea contemporană, manipu­lare prin televiziune, despre moarte şi supravieţuire. Totul în acelaşi mod extravagant, suculent şi emo­ţio­nant ca şi în filmele lui.