Ţintele economice - principalul obiectiv al noii administraţii - sunt departe de a fi atinse, corupţia funcţionează la aceiaşi parametri, dacă nu cumva este chiar mai agresivă, legislaţia este la fel de instabilă ca în toţi anii scurşi de la răsturnarea lui Ceauşescu. Guvernul d-lui Ponta s-a încadrat perfect, încă de la început, în logica "sistemului ticăloşit”, cum a denumit preşedintele Băsescu ansamblul de complicităţi interesate ce domină administraţia ţării, ierarhia ei economică şi socială. Sistemul este o moştenire a comunismului, potenţată de Ion Iliescu, prin promovarea "băieţilor”, securiştii şi activiştii comunişti de rang secund, care - "răspândiţi” în toate instituţiile statului şi în toate partidele - au instaurat "cumetria” în spolierea avuţiei naţionale, având doar grija ca - sub aparenţa unei democraţii de tip occidental - "profitul” să se repartizeze între ei cât mai echitabil. Tovarăşii puteau fi orice, de la "genii ale Carpaţilor”, la "savanţi de renume mondial”, de la "părinţi ai naţiunii”, la "strategi planetari” etc. Când Occidentul a realizat impostura şi minciuna propagandistică, reacţiile au fost pe măsură, România fiind - până la căderea comunismului - tot mai izolată pe scena europeană şi a lumii în ansamblu.
Se ştie cum a început "cel mai cinstit dintre guverne”. Miniştri incompatibili, demnitari în conflict cu Justiţia, lideri suspectaţi de corupţie şi imoralitate, ce au fost sesizaţi imediat de (tot mai) puţinele medii neaservite. Cum a reacţionat premierul la dezvăluirile incendiare ale presei? Evident, înlocuind personajele incomode din perspectiva imaginii "de vitrină” (Alistar, Dumitrescu, Mang etc.) sau acceptând demisia miniştrilor aflaţi în conflict de interese (Diaconu), aşa cum cer cutumele guvernărilor democratice. De ce nu s-a informat înainte de numirea lor este o chestiune la care nu a răspuns. În schimb, imediat după aceste "scandaluri mediatice”, bazate pe fapte reale, în loc să ia măsuri pentru promovarea unor oameni curaţi şi capabili, a încercat să blocheze instituţiile cu adevărat independente ale statului, răspunzătoare de "demascări”. Comisia de etică a Ministerului Educaţiei a fost înlocuită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, mai nou, Curtea Constituţională a României s-au trezit cu atribuţiile reduse (prin votul unui Parlament în care "transfugii” au dat USL-ului o majoritate confortabilă). ANI şi DNA sunt, la rându-le, "obiective” ce trebuie ţinute în frâu, eventual - dacă UE nu bagă de seamă - desfiinţate. Ca nimeni să "nu mişte în front”, după politizarea la scară de masă a instituţiilor administrative (prin plasarea clientelei în posturile cheie) s-a trecut şi la stârpirea altor structuri cu pretenţii de funcţionare echidistantă, precum ICR-ul sau TVR-ul. Institutul Cultural Român a fost subordonat Senatului, iar TVR a fost atribuită lăudătorilor de circumstanţă ai premierului. De ce a ales aceste "soluţii” şeful "celui mai cinstit dintre guverne”? D-l Ponta a înţeles că orice instituţie cu manifestări cât de cât autonome reprezintă o primejdie pentru Sistem. El a intuit că buna funcţionare a acestuia presupune o coerenţă totală în minciună, disimulare şi dezinformare. Cum va mai putea guvernul să susţină că prin deciziile lui a redus calitatea vieţii la nivelul anterior izbucnirii crizei economice globale, dacă cercetătorii şi mediile neaservite vor demonstra că salariile şi pensiile reale scad datorită inflaţiei, şomajul creşte datorită reducerii investiţiilor, iar consumul se reduce şi mai mult, din cauza urcării preţurilor? Cum va mai putea guvernarea USL să-şi satisfacă înfometata clientelă, dacă Justiţia independentă va ataca rădăcinile "groase” ale corupţiei, iar ONG-urile societăţii civile vor denunţa clar, fără oprelişti, ţesătura de relaţii care o fac posibilă? Pentru salvarea aparenţelor şi păstrarea unui ambalaj nedeteriorat în faţa Occidentului, a realizat d-l Ponta, trebuie întărit controlul social şi eliminate pretenţiile instituţionale de independenţă. Justiţia poate fi iarăşi subordonată cu ajutorul unui Parlament docil, iar "criticii” pot fi aliniaţi prin ameninţare sau corupţie.
Două "cazuri” potenţează intenţia liderilor USL de restaurare totală a "Sistemului ticăloşit” în guvernarea ţării. Cazul "sinuciderii” lui A. Năstase, fostul premier PSD-ist şi pretendent la preşedinţia României, şi cazul lui V. Ponta însuşi. D-l Năstase a provocat circul mediatic al propriei morţi, prin gestul său lipsit de răspundere şi bărbăţie, datorită faptului că, în mintea sa de omnipotent reprezentant al Sistemului, acesta n-ar fi trebuit să-l abandoneze niciodată. D-l Năstase nu a acceptat nici o clipă faptul că, datorită presiunilor UE, Justiţia română chiar a devenit independentă. Ca şi Ceauşescu, el a crezut, până în ultimul moment, că Sistemul îl va salva, iar complicităţile care l-au ţinut în libertate peste opt ani de la izbucnirea scandalului i-au întărit impresia aceasta. Mai complicat este "cazul Ponta”. Ca demn produs al Sistemului, d-l Ponta şi-a clădit cariera pe aceeaşi falsificare a imaginii proprii, atribuindu-şi prin fraudă titluri şi "zorzoane” pe care nu le merita. Premierul s-a folosit de plagiat pentru teza de doctorat şi alte lucrări publicate. În Occident, preşedinţi sau miniştri şi-au dat demisia (vezi cazul preşedintelui Germaniei, Christian Wulff) chiar şi atunci când au fost doar suspectaţi de plagiat. D-l Ponta, care a acceptat, totuşi, demisiile miniştrilor săi plagiatori, nu se va retrage, desigur. Precum mentorul său, A. Năstase, el nu poate crede că Legea şi Codul Onoarei au valabilitate egală pentru toţi. Cu riscul confirmării imaginii negative a românilor în Occident, el se va duce la Bruxelles, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Ruşinea nu va fi ştearsă, chiar dacă va fi primit conform protocolului.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
