NEAMUL MICLEUŞENILOR

Istorii basarabene

Trei generaţii din neamul Micleuşenilor au ajuns să trăiască în România. Primul a venit Mitoş, să studieze artele la Cluj. Apoi şi pă­rinţii săi au trecut Prutul, când la putere în Basarabia s-au căţărat comuniştii lui Vo­ronin. Rămasă singură în satul care le poartă numele, bunica lui Mi­toş a vrut şi ea în Ţara Mamă, unde şi-a petrecut tine­reţea, până să vină sovie­ticii şi "să facă graniţă”. La Micleu­şeni, nu mai au de ce să mear­gă. Au vândut şi casa, şi gră­dina cu nuci. Basarabia a ră­mas nu­mai în amintirile lor. Micleuşenii se pun la drum, dar îşi iau cu ei toate imaginile vieţii. Nu uită nimic, nici bu­cu­riile, nici sufe­rinţa.

Din Crimeea la Cluj

Mitoş s-a născut la Bakh­cy­saray, un oraş pitoresc din Crimeea, aproape de Sevasto­pol. Când a împlinit 4 ani, părinţii s-au mutat la Chişinău. Pe el l-au dus la Mâca, la bu­nica din Micleu­şeni. Acolo găseşti cele mai frumoase pri­velişti din Basarabia. O fru­mu­­seţe care ascunde multe tra­gedii. Pădurile de stejar se în­tind pe spinările prelungi ale colinelor. Sub coroanele arbo­rilor au fost duşi şi împuşcaţi de comunişti mulţi primari care au condus satele înainte de război, când Basarabia era provincie românească. În adân­­cul Codrului s-au refugiat ţăranii înstăriţi, ca să nu fie deportaţi în Siberia. Muri­torii de foame jupuiau cu toporul coaja arborilor şi o măcinau, ca apoi să o ames­tece cu un pumn de mă­lai şi să fiarbă o mămă­ligă pentru copii. Buni­ca lui Mi­toş a cunos­cut anii aceia apocaliptici. Seara, când se aduna de pe coclauri, Mitoş o ru­ga pe Mâca să-i po­vestească întâmplări din vremea războiului. Toa­te grozăviile ace­lea i-au rămas în minte. Basa­ra­benii îşi transmit de la o gene­raţie la alta nu nu­mai genele, ci şi po­veş­tile nesfârşite, cu stră­bunei şi bunei şi părinţi prinşi în destinul neo­dih­nit al acestei lumi. Când a crescut de mers la şcoală, Mitoş a plecat, şi el, la Chişinău. Era de acum elev so­vietic. A învăţat limba rusă, s-a îm­prietenit cu ruşi, făcea parte dintr-o generaţie care des­chisese ochii în plină eră sovietică. Totul pe atunci părea veşnic şi indis­cu­tabil. Sistemul politic se su­pra­­pusese aproape perfect peste viaţa lui şi nu lăsa spaţii albe, unde să îşi facă loc întrebările. Lua lucrurile aşa cum le găsea. Român sau moldo­vean, provincie ro­mâ­nească sau republică sovietică, grafie latină sau chirilică, erau dileme periculoase. Numai câţiva cura­joşi le mai dezbăteau seara, în casă. Unii le povesteau şi copiilor, cu porunca să îşi ţină gura la şcoală. Aşa s-au transmis adevărurile istorice în multe familii din Moldova de peste Prut: în şoaptă şi cu grija de a nu vorbi mai departe, în stra­dă, ca şi cum ar fi avut de pă­zit o taină de foc. Dar lumea aceea plină de inter­dicţii a crăpat şi s-a sfărâ­mat pe neaşteptate. La înce­putul anilor '90, deja s-au pus în mişcare trenurile cu elevi şi studenţi basarabeni bur­sieri ai statului român. Mitoş visa însă la America.
"Aveam 18 ani. Prinse­sem un fir, o filieră, erau unii care se ocupau cu asta, organizau turnee aşa-zis pentru sportivi. Am dat ba­nii, mi-au făcut legitimaţie de sportiv, aşteptam să plec. Mă duceam în necu­noscut, mă gândeam că tre­buie să reuşesc. Într-o zi însă toată reţeaua aia a fost prinsă, băgată la închi­soa­re. Am rămas cu banii daţi. Nu regret. Am avut atunci, să spun, ghinion, dar de mul­te ori ghinionul se trans­formă în ceva bun. Da­că nu am ajuns în Ame­rica, am venit în România şi am rămas aici şi mă simt foarte bine. Am trecut Pru­tul într-un autocar şi am ajuns seara, târziu, în Cluj. Ne-au primit cu o masă mare, întinsă în aer liber”.
Mitoş a absolvit Artele Plastice la Cluj, apoi s-a mutat în Bucureşti. E scri­itor, pictor şi realizator de programe de divertisment pentru tele­viziune. (Căutaţi pe net "Planeta Mol­dova”. Îl puteţi descoperi jucând diver­se roluri, cele mai mul­te satirice.)

Mâca

Vreo câteva luni, am tot încercat să ajungem la Băneşti, un sat din apropierea Bucegilor, să o cunosc şi eu pe Mâca. Un timp a fost internată în spital. Alteori au intervenit tot soiul de situaţii, ba nu putea Mitoş, ba aveam eu altceva de făcut. Ne-am pornit, în sfâr­şit, într-o dimineaţă de mai. Un nor uriaş şi negru acoperise Bucegii şi ame­ninţa să se lase spre poalele mun­ţilor, lovind cu grindină peste sate şi livezi în floare.Din DN1 am intrat pe o străduţă în dreapta, şi la capătul unui traseu labirintic, printre grădini, vile şi case munteneşti, am ajuns la Mâca. O femeie corpo­len­tă, cu ochi pătrun­zători şi cu buzele strânse, pline de cute, semn al vorbelor măsu­rate. Am în faţa mea un supravieţuitor şi un martor al Basarabiei de dinainte de război, dar şi al Moldovei sovietice.
"Cel mai frumos a fost în tinereţe. Petreceam unii pe la alţii. Atunci noi eram cu românii. Jandarmii români făceau ordine. Băteau pe oricine făcea rău. Ce bătaie! Îi purtau legaţi prin sat şi îi puneau să strige «cine face ca mine, ca mine să păţească!». Era dis­ciplină. Oamenii gospodari o duceau bine. Când o venit colhozul, s-o stricat totul”.
Mâca tace. Aşteaptă să-i mai pun o întrebare sau poate a redescoperit acum o imagine din acele vremuri şi face eforturi să o fixeze. Mă priveşte ca şi cum nu aş putea înţelege mărturisirile ei. Da, pot urmări filmul ace­lor întâmplări, dar nu pot trăi groaza care tulburase sufletele şi îi alungase pe oameni prin păduri ca să îşi salveze viaţa.
"Or venit maşini multe în sat. Maşini negre, pline cu oameni înarmaţi. O venit primarele şi ne-o spus să fugim că ne ridică şi ne duc în Siberia. O fugit şi el în pădure, pe alţi primari i-or prins şi i-or împuşcat. Din Micleuşeni am fugit la Sadova, unde trăisem eu înainte să mă mărit. Am stat ascunşi aco­lo o vreme, apoi băr­ba­tul meu, Simion, s-o dus la raion şi o dat peste o şefă bună, care i-o făcut documente că nu suntem kulaci, ţărani bogaţi, ci suntem săraci, şi aşa, cu documen­tele, după ceva timp, ne-am întors în Micleuşeni. Atunci am rămas fără cal, fără căruţă, fără pământ. Pe toate le-o luat colhozul.Nu plouase doi ani şi nu se făcuse recoltă. Sovieticii intrau în case şi luau tot ce găseau de mâncare. Mătu­rau podurile. Atunci o venit o foamete grozavă. Pentru săraci or făcut o cantină în sat, mâncau acolo, dar ceilalţi trăiau cum puteau, mulţi or murit de foame”.
Foametea bântuia prin satele Basarabiei. Se luase la întrecere cu gloanţele, cine seceră mai multe vieţi. Pumnul de făină trebuia ascuns bine, să nu-l fure tot soiul de terchea-berchea, cărora noii stăpâni ai satelor le legau de gât câte o cârpă roşie şi îi trimi­teau să dea buzna prin casele sătenilor şi să adune toată hrana, în numele puterii sovie­tice. Mâca şi bărbatul ei, Simion, dosiseră într-o gaură, în perete, nişte mălai. Îl păzeau cu frică şi se rugau lui Dumnezeu să nu se uite vreun răufăcător mai atent în locul ace­la. Veneau ăia, căutau şi plecau cu mâna goa­lă. Simion urca în pă­dure şi jupuia coaja tei­lor. După ce o usca bi­ne, o măcina şi ames­teca rumeguşul cu mălaiul abia nins în ceaun. Fierbeau noaptea, târziu, o mămăligă searbădă, şi o mâncau în tăcere. Bine măcar că erau în viaţă, şi ei, şi copiii lor. La mii de kilometri depărtare, consăteni de-ai lor îşi dădeau duhul prin închisori sau prin sălbăticia Siberiei. Micleuşenii au scăpat de iadul deportărilor.Cu do­cumentele de oameni săraci obţinute de la Raion s-au întors în satul lor şi colhozul i-a pus la treabă. Era nevoie de braţe de muncă pe plantaţiile de tutun, iar Micleuşenii la asta se pricepeau cel mai bine, să mun­cească. Noua lume, încetul cu încetul, închidea vechile răni. Din Siberia, în sat, după ani de absenţă, se mai întorcea câte unul ros de suferinţe. Seara, lângă plita pe care fierbea laptele văcuţei, supravieţuitorii îi pome­neau pe cei duşi. Une­ori îndrăzneau să îşi mai amin­teas­că şi de vremurile trecute. Multe se schimbaseră în jurul lor. Bine că se terminase războiul, că trecuse şi foametea. Viaţa nu era cu mult mai uşoară, dar măcar nu mai era încon­jurată de atâta moarte ca înainte.
Mâca şi-a crescut copiii, i-a văzut pe la casele lor şi, când a ajuns bunică, nu le-a ascuns nimic nepoţilor din grozăviile trăite de generaţia ei. A văzut şi cum se prăbuşeşte regimul sovietic, cum URSS-ul se spulberă ca un glob de păpădie lovit de vânt. Ea s-a născut când Basarabia era provincie românească, a trăit în epoca sovietică şi acum îşi poartă bătrâneţea în România, la capătul unui destin rotund, un cerc al vieţii pe care nu l-au frânt urgiile. Uneori se gândeşte la casa din Mi­cleuşeni. E atât de departe pentru puterile ei! Şi, oricum, alţii sunt acum proprietari acolo, dar a aflat că sunt oameni gospodari şi asta o mulţumeşte.

Amintiri cu tălpile goale

Tatăl lui Mitoş recunoaşte că vecini aşa buni ca în comuna Băneşti nu a avut nici în satul său din Basarabia.I se mai întâmplă, uneori, ca vreun localnic care trece pe drum, de la cârciumă, să-i arunce vorbe proaste pe seama obârşiei sale, dar bărbatul acesta trecut şi el prin multe nu îi rămâne dator. "Nu sunt prin­tre cei cărora le bagi degetul în gură şi nu muşcă”. Lumea îi spune "Doctorul”, fiindcă e chiar doctor, a lucrat în clinici şi spitale din Chişinău, dar apoi, din cauza salariului de mizerie, s-a apucat de comerţ, a avut şi o fabrică de textile. De câţiva ani, locuieşte în satul acesta vecin cu Câmpina şi nu mai are de gând să plece nicăieri. A umblat prin toate republicile sovietice, dar acum îi place să stea acasă şi să sape zarzavaturile. Şi să-şi povestească, cui ar vrea să-l asculte, amintirile din Basarabia.
De mic copil Constantin a muncit la colhoz. Îl trezeau ai lui la 4 dimineaţa, să meargă pe deal, la tutun. Nu îndrăznea să crâcnească. Tatăl său fusese ca­poral în armata română, la Curtea de Argeş. Era extrem de milităros în familie.Copilul îi ştia de frică şi înfrunta fără să se plângă răcoarea şi umezeala dimineţilor şi ierburile aspre, pe care călca cu tălpile goale. "Nu aveam cizme, de unde, trebuia bani pentru cizme!” Colhozul nu dădea cizme pe gratis. Nici Stalin nu i-a trimis copilului Constantin din Micleuşeni o pereche de cizme. Poate nu ştia, fiindcă altfel propa­ganda le împuia minţile cu imaginea lui tătuca cel darnic.Chiar dacă nu primise nici măcar o bomboană din partea stăpânului acela mustăcios, prezent în tablouri, copilandrul de atunci a găsit câteva lacrimi ca să-l plângă când a aflat că a murit. "Îmi aduc aminte exact. Veneam spre casă, cu nişte araci pe umăr. M-am întâlnit cu unul din sat care a strigat la mine: «Bă, tu ştii, bă, că o murit Stalin?». M-am oprit şi lacrimile au început să îmi curgă pe obraz. Să ştiţi, ce aţi văzut la televizor când a murit preşedintele nord coreean nu era prefăcătorie. O spun eu, care l-am plâns pe Stalin, fără să mă oblige cineva. Păi dacă toată ziua nu au­zeam decât asta, că Stalin ne dă, că Stalin ne face, că Stalin ne ajută, mă obiş­nuisem cu el, îmi intrase în minte”.

Când au venit maşi­nile acelea negre să-i ridice părinţii, copilul a fugit şi s-a ascuns în grădina mare, dincolo de nuci. Creşteau acolo niş­te buruieni înalte, cu frun­ze mari ca nişte um­brele. Copilul s-a lipit de pământ şi nu mai îndrăz­nea nici să respire. Un bărbat înarmat cu o puş­că cu baionetă a intrat în curte, a cotro­băit prin casa deja părăsită, apoi, în loc să revină în uliţă, a împins într-o parte poarta grădinii şi a călcat apăsat cu cizmele grele pe troscotul moale. Era noapte, greierii cântau în ierburi, broscoii orăcăiau în iazul din apropiere. Bărbatul înarmat îl căuta pe copil. Îi spu­seseră nişte consăteni haini că se ascunde prin preaj­mă. Înţepa valurile de iarbă cu baioneta şi striga în ruseşte: "Ţâncule, unde eşti ţân­cule, unde eşti căţe­luşule?”. Copilul îl asculta şi ar fi vrut să se prefacă pe loc într-un şoricel sau un greiere, să poată intra în pământ şi să aştepte acolo până ar fi trecut pericolul. "Căţeluşule, unde te-ai băgat?”, striga în noapte tri­misul urgiei roşii. Copilul se mic­şorase sub frunzele mari, întunecate, şi îşi ţinea răsu­flarea de teamă să nu-l audă. Paşii grei foşneau prin iarbă când mai departe, când mai aproape. Mama nu era acolo, nici tata, se ascunseseră şi ei pe unde apu­caseră. În noaptea aceea erau o familie risipită, vânată de inşi înarmaţi. Copilul a avut noroc. Rusnacul s-a plictisit căutând şi s-a întors la maşina neagră. Atunci a auzit Constantin primele cuvinte în limba rusă. A fost prima lui lecţie de limba rusă.

Uşa de tablă

În spitalul unde lucra Constantin Mi­cleuşean ca medic, pe la sfârşitul anilor '80, la capătul holului de la etajul 2 era o uşă de tablă care nu se deschidea în fiecare zi. Mai nimeni nu se întreba ce rost are aşa, închisă.Ştiau că dincolo nu e nici salon de bolnavi, nici cabinet medical. Ce se­crete ascundea? Fire curioasă, medi­cul Micleuşean a aflat ce anume se în­tâmplă acolo. Tinerii ruşi care hotărau să se stabilească în Chişinău, venind de pe tot cuprinsul URSS-ului, băteau la o astfel de uşă prezentă în fiecare instituţie. Un om al sistemului le as­culta dorinţele şi se stră­duia să le îm­plinească. Vor tinerii aparta­ment cu patru camere în Botanica? Nici o gri­jă, se rezolvă. Vor ca apartamentul să aibă vedere spre parc? Găsim aparta­ment cu vedere spre parc. Uşa se deschidea spre o viaţă confortabilă, dar numai pentru ruşii sosiţi în capi­tala Moldovei. Medicul s-a apucat la o petrecere să vorbească despre rolul acelei uşi în viaţa Chişinăului. L-au ascultat toţi, dar unul a transmis mai departe. După câteva zile, a fost chemat în biroul directorului spita­lului. Un bărbat străin i-a făcut semn directorului să se care. Era un ofiţer KGB. "Mi-a spus că eu am contact, ca medic, cu pături largi ale populaţiei, cunosc diverse categorii so­ciale şi aş putea să ajut organele de securitate, să le informez, dacă vreunul începe să aibă un comportament ne­conform. Mi-a propus să colaborez cu ei. Am refuzat. Am semnat numai un proces verbal, prin care recunoşteam discuţia avută la sindrofie, despre uşa de tablă. Dar, oricum, situaţia mea era com­promisă. KGB-ul pusese deja ochii pe mine, iar în spital, toată lumea mă suspecta că semnasem angajamentul de turnător. Nu mai puteam spera la o promovare, mai ales că oricum nu eram membru de partid”.
După incidentul cu ofiţerul KGB, conducerea spitalului i-a făcut viaţa grea, au vrut să-l dea afară din serviciu. În cele din urmă, a renunţat să mai practice medicina. S-a apucat de afaceri. Reve­nirea la putere a comuniştilor lui Voronin l-a dezgustat aşa de tare, încât s-a hotărât să se sta­bilească în România, unde trăia deja fiul său, Mitoş. Pentru ei, Ro­mânia era o mare pată albă. Cu fie­care vi­zită, pata albă s-a colo­rat tot mai mult. Au învăţat drumurile, au trecut chiar şi pe la Curtea de Argeş, unde tatăl, Simion Micleuşean, fusese ca­po­ral în armata română, în anii dintre cele două răz­boaie mondiale. Pămân­tul românesc din dreapta Prutului îi atrăgea irever­sibil. Au cumpărat o casă în vecină­ta­tea Câmpinei. Mitoş locuieşte în Bucu­reşti, dar cum prin­de timp liber, cum vine cu fetiţa lui în grădina bunicilor. Nu-i o grădină mare, ca în satul Mâcăi, dar aici au vecini de treabă şi, mai ales, resimt aerul înviorător al munţilor.
Micleu­şenii au lăsat în Basarabia numele unui sat. Dar au luat cu ei toate amin­tirile. Nu le povestesc oricui. De altfel, localnicii nu se dau în vânt după istorii basa­ra­bene. Îl văd pe doctor trebă­luind prin grădină, îl sa­lută pe stradă, dar nu sunt curioşi să afle ce a trăit în lu­mea lui de din­colo de Prut. Le sunt de-ajuns ştirile des­pre Republica Mol­dova au­zite când şi când la te­levi­zor.