NEAMUL MICLEUȘENILOR

Istorii basarabene

Trei generații din neamul Micleușenilor au ajuns să trăiască în România. Primul a venit Mitoș, să studieze artele la Cluj. Apoi și pă­rinții săi au trecut Prutul, când la putere în Basarabia s-au cățărat comuniștii lui Vo­ronin. Rămasă singură în satul care le poartă numele, bunica lui Mi­toș a vrut și ea în Țara Mamă, unde și-a petrecut tine­rețea, până să vină sovie­ticii și "să facă graniță”. La Micleu­șeni, nu mai au de ce să mear­gă. Au vândut și casa, și gră­dina cu nuci. Basarabia a ră­mas nu­mai în amintirile lor. Micleușenii se pun la drum, dar își iau cu ei toate imaginile vieții. Nu uită nimic, nici bu­cu­riile, nici sufe­rința.

Din Crimeea la Cluj

Mitoș s-a născut la Bakh­cy­saray, un oraș pitoresc din Crimeea, aproape de Sevasto­pol. Când a împlinit 4 ani, părinții s-au mutat la Chișinău. Pe el l-au dus la Mâca, la bu­nica din Micleu­șeni. Acolo găsești cele mai frumoase pri­veliști din Basarabia. O fru­mu­­sețe care ascunde multe tra­gedii. Pădurile de stejar se în­tind pe spinările prelungi ale colinelor. Sub coroanele arbo­rilor au fost duși și împușcați de comuniști mulți primari care au condus satele înainte de război, când Basarabia era provincie românească. În adân­­cul Codrului s-au refugiat țăranii înstăriți, ca să nu fie deportați în Siberia. Muri­torii de foame jupuiau cu toporul coaja arborilor și o măcinau, ca apoi să o ames­tece cu un pumn de mă­lai și să fiarbă o mămă­ligă pentru copii. Buni­ca lui Mi­toș a cunos­cut anii aceia apocaliptici. Seara, când se aduna de pe coclauri, Mitoș o ru­ga pe Mâca să-i po­vestească întâmplări din vremea războiului. Toa­te grozăviile ace­lea i-au rămas în minte. Basa­ra­benii își transmit de la o gene­rație la alta nu nu­mai genele, ci și po­veș­tile nesfârșite, cu stră­bunei și bunei și părinți prinși în destinul neo­dih­nit al acestei lumi. Când a crescut de mers la școală, Mitoș a plecat, și el, la Chișinău. Era de acum elev so­vietic. A învățat limba rusă, s-a îm­prietenit cu ruși, făcea parte dintr-o generație care des­chisese ochii în plină eră sovietică. Totul pe atunci părea veșnic și indis­cu­tabil. Sistemul politic se su­pra­­pusese aproape perfect peste viața lui și nu lăsa spații albe, unde să își facă loc întrebările. Lua lucrurile așa cum le găsea. Român sau moldo­vean, provincie ro­mâ­nească sau republică sovietică, grafie latină sau chirilică, erau dileme periculoase. Numai câțiva cura­joși le mai dezbăteau seara, în casă. Unii le povesteau și copiilor, cu porunca să își țină gura la școală. Așa s-au transmis adevărurile istorice în multe familii din Moldova de peste Prut: în șoaptă și cu grija de a nu vorbi mai departe, în stra­dă, ca și cum ar fi avut de pă­zit o taină de foc. Dar lumea aceea plină de inter­dicții a crăpat și s-a sfărâ­mat pe neașteptate. La înce­putul anilor '90, deja s-au pus în mișcare trenurile cu elevi și studenți basarabeni bur­sieri ai statului român. Mitoș visa însă la America.
"Aveam 18 ani. Prinse­sem un fir, o filieră, erau unii care se ocupau cu asta, organizau turnee așa-zis pentru sportivi. Am dat ba­nii, mi-au făcut legitimație de sportiv, așteptam să plec. Mă duceam în necu­noscut, mă gândeam că tre­buie să reușesc. Într-o zi însă toată rețeaua aia a fost prinsă, băgată la închi­soa­re. Am rămas cu banii dați. Nu regret. Am avut atunci, să spun, ghinion, dar de mul­te ori ghinionul se trans­formă în ceva bun. Da­că nu am ajuns în Ame­rica, am venit în România și am rămas aici și mă simt foarte bine. Am trecut Pru­tul într-un autocar și am ajuns seara, târziu, în Cluj. Ne-au primit cu o masă mare, întinsă în aer liber”.
Mitoș a absolvit Artele Plastice la Cluj, apoi s-a mutat în București. E scri­itor, pictor și realizator de programe de divertisment pentru tele­viziune. (Căutați pe net "Planeta Mol­dova”. Îl puteți descoperi jucând diver­se roluri, cele mai mul­te satirice.)

Mâca

Vreo câteva luni, am tot încercat să ajungem la Bănești, un sat din apropierea Bucegilor, să o cunosc și eu pe Mâca. Un timp a fost internată în spital. Alteori au intervenit tot soiul de situații, ba nu putea Mitoș, ba aveam eu altceva de făcut. Ne-am pornit, în sfâr­șit, într-o dimineață de mai. Un nor uriaș și negru acoperise Bucegii și ame­nința să se lase spre poalele mun­ților, lovind cu grindină peste sate și livezi în floare. Din DN1 am intrat pe o străduță în dreapta, și la capătul unui traseu labirintic, printre grădini, vile și case muntenești, am ajuns la Mâca. O femeie corpo­len­tă, cu ochi pătrun­zători și cu buzele strânse, pline de cute, semn al vorbelor măsu­rate. Am în fața mea un supraviețuitor și un martor al Basarabiei de dinainte de război, dar și al Moldovei sovietice.
"Cel mai frumos a fost în tinerețe. Petreceam unii pe la alții. Atunci noi eram cu românii. Jandarmii români făceau ordine. Băteau pe oricine făcea rău. Ce bătaie! Îi purtau legați prin sat și îi puneau să strige «cine face ca mine, ca mine să pățească!». Era dis­ciplină. Oamenii gospodari o duceau bine. Când o venit colhozul, s-o stricat totul”.
Mâca tace. Așteaptă să-i mai pun o întrebare sau poate a redescoperit acum o imagine din acele vremuri și face eforturi să o fixeze. Mă privește ca și cum nu aș putea înțelege mărturisirile ei. Da, pot urmări filmul ace­lor întâmplări, dar nu pot trăi groaza care tulburase sufletele și îi alungase pe oameni prin păduri ca să își salveze viața.
"Or venit mașini multe în sat. Mașini negre, pline cu oameni înarmați. O venit primarele și ne-o spus să fugim că ne ridică și ne duc în Siberia. O fugit și el în pădure, pe alți primari i-or prins și i-or împușcat. Din Micleușeni am fugit la Sadova, unde trăisem eu înainte să mă mărit. Am stat ascunși aco­lo o vreme, apoi băr­ba­tul meu, Simion, s-o dus la raion și o dat peste o șefă bună, care i-o făcut documente că nu suntem kulaci, țărani bogați, ci suntem săraci, și așa, cu documen­tele, după ceva timp, ne-am întors în Micleușeni. Atunci am rămas fără cal, fără căruță, fără pământ. Pe toate le-o luat colhozul. Nu plouase doi ani și nu se făcuse recoltă. Sovieticii intrau în case și luau tot ce găseau de mâncare. Mătu­rau podurile. Atunci o venit o foamete grozavă. Pentru săraci or făcut o cantină în sat, mâncau acolo, dar ceilalți trăiau cum puteau, mulți or murit de foame”.
Foametea bântuia prin satele Basarabiei. Se luase la întrecere cu gloanțele, cine seceră mai multe vieți. Pumnul de făină trebuia ascuns bine, să nu-l fure tot soiul de terchea-berchea, cărora noii stăpâni ai satelor le legau de gât câte o cârpă roșie și îi trimi­teau să dea buzna prin casele sătenilor și să adune toată hrana, în numele puterii sovie­tice. Mâca și bărbatul ei, Simion, dosiseră într-o gaură, în perete, niște mălai. Îl păzeau cu frică și se rugau lui Dumnezeu să nu se uite vreun răufăcător mai atent în locul ace­la. Veneau ăia, căutau și plecau cu mâna goa­lă. Simion urca în pă­dure și jupuia coaja tei­lor. După ce o usca bi­ne, o măcina și ames­teca rumegușul cu mălaiul abia nins în ceaun. Fierbeau noaptea, târziu, o mămăligă searbădă, și o mâncau în tăcere. Bine măcar că erau în viață, și ei, și copiii lor. La mii de kilometri depărtare, consăteni de-ai lor își dădeau duhul prin închisori sau prin sălbăticia Siberiei. Micleușenii au scăpat de iadul deportărilor. Cu do­cumentele de oameni săraci obținute de la Raion s-au întors în satul lor și colhozul i-a pus la treabă. Era nevoie de brațe de muncă pe plantațiile de tutun, iar Micleușenii la asta se pricepeau cel mai bine, să mun­cească. Noua lume, încetul cu încetul, închidea vechile răni. Din Siberia, în sat, după ani de absență, se mai întorcea câte unul ros de suferințe. Seara, lângă plita pe care fierbea laptele văcuței, supraviețuitorii îi pome­neau pe cei duși. Une­ori îndrăzneau să își mai amin­teas­că și de vremurile trecute. Multe se schimbaseră în jurul lor. Bine că se terminase războiul, că trecuse și foametea. Viața nu era cu mult mai ușoară, dar măcar nu mai era încon­jurată de atâta moarte ca înainte.
Mâca și-a crescut copiii, i-a văzut pe la casele lor și, când a ajuns bunică, nu le-a ascuns nimic nepoților din grozăviile trăite de generația ei. A văzut și cum se prăbușește regimul sovietic, cum URSS-ul se spulberă ca un glob de păpădie lovit de vânt. Ea s-a născut când Basarabia era provincie românească, a trăit în epoca sovietică și acum își poartă bătrânețea în România, la capătul unui destin rotund, un cerc al vieții pe care nu l-au frânt urgiile. Uneori se gândește la casa din Mi­cleușeni. E atât de departe pentru puterile ei! Și, oricum, alții sunt acum proprietari acolo, dar a aflat că sunt oameni gospodari și asta o mulțumește.

Amintiri cu tălpile goale

Tatăl lui Mitoș recunoaște că vecini așa buni ca în comuna Bănești nu a avut nici în satul său din Basarabia. I se mai întâmplă, uneori, ca vreun localnic care trece pe drum, de la cârciumă, să-i arunce vorbe proaste pe seama obârșiei sale, dar bărbatul acesta trecut și el prin multe nu îi rămâne dator. "Nu sunt prin­tre cei cărora le bagi degetul în gură și nu mușcă”. Lumea îi spune "Doctorul”, fiindcă e chiar doctor, a lucrat în clinici și spitale din Chișinău, dar apoi, din cauza salariului de mizerie, s-a apucat de comerț, a avut și o fabrică de textile. De câțiva ani, locuiește în satul acesta vecin cu Câmpina și nu mai are de gând să plece nicăieri. A umblat prin toate republicile sovietice, dar acum îi place să stea acasă și să sape zarzavaturile. Și să-și povestească, cui ar vrea să-l asculte, amintirile din Basarabia.
De mic copil Constantin a muncit la colhoz. Îl trezeau ai lui la 4 dimineața, să meargă pe deal, la tutun. Nu îndrăznea să crâcnească. Tatăl său fusese ca­poral în armata română, la Curtea de Argeș. Era extrem de milităros în familie. Copilul îi știa de frică și înfrunta fără să se plângă răcoarea și umezeala dimineților și ierburile aspre, pe care călca cu tălpile goale. "Nu aveam cizme, de unde, trebuia bani pentru cizme!” Colhozul nu dădea cizme pe gratis. Nici Stalin nu i-a trimis copilului Constantin din Micleușeni o pereche de cizme. Poate nu știa, fiindcă altfel propa­ganda le împuia mințile cu imaginea lui tătuca cel darnic. Chiar dacă nu primise nici măcar o bomboană din partea stăpânului acela mustăcios, prezent în tablouri, copilandrul de atunci a găsit câteva lacrimi ca să-l plângă când a aflat că a murit. "Îmi aduc aminte exact. Veneam spre casă, cu niște araci pe umăr. M-am întâlnit cu unul din sat care a strigat la mine: «Bă, tu știi, bă, că o murit Stalin?». M-am oprit și lacrimile au început să îmi curgă pe obraz. Să știți, ce ați văzut la televizor când a murit președintele nord coreean nu era prefăcătorie. O spun eu, care l-am plâns pe Stalin, fără să mă oblige cineva. Păi dacă toată ziua nu au­zeam decât asta, că Stalin ne dă, că Stalin ne face, că Stalin ne ajută, mă obiș­nuisem cu el, îmi intrase în minte”.

Când au venit mași­nile acelea negre să-i ridice părinții, copilul a fugit și s-a ascuns în grădina mare, dincolo de nuci. Creșteau acolo niș­te buruieni înalte, cu frun­ze mari ca niște um­brele. Copilul s-a lipit de pământ și nu mai îndrăz­nea nici să respire. Un bărbat înarmat cu o puș­că cu baionetă a intrat în curte, a cotro­băit prin casa deja părăsită, apoi, în loc să revină în uliță, a împins într-o parte poarta grădinii și a călcat apăsat cu cizmele grele pe troscotul moale. Era noapte, greierii cântau în ierburi, broscoii orăcăiau în iazul din apropiere. Bărbatul înarmat îl căuta pe copil. Îi spu­seseră niște consăteni haini că se ascunde prin preaj­mă. Înțepa valurile de iarbă cu baioneta și striga în rusește: "Țâncule, unde ești țân­cule, unde ești cățe­lușule?”. Copilul îl asculta și ar fi vrut să se prefacă pe loc într-un șoricel sau un greiere, să poată intra în pământ și să aștepte acolo până ar fi trecut pericolul. "Cățelușule, unde te-ai băgat?”, striga în noapte tri­misul urgiei roșii. Copilul se mic­șorase sub frunzele mari, întunecate, și își ținea răsu­flarea de teamă să nu-l audă. Pașii grei foșneau prin iarbă când mai departe, când mai aproape. Mama nu era acolo, nici tata, se ascunseseră și ei pe unde apu­caseră. În noaptea aceea erau o familie risipită, vânată de inși înarmați. Copilul a avut noroc. Rusnacul s-a plictisit căutând și s-a întors la mașina neagră. Atunci a auzit Constantin primele cuvinte în limba rusă. A fost prima lui lecție de limba rusă.

Ușa de tablă

În spitalul unde lucra Constantin Mi­cleușean ca medic, pe la sfârșitul anilor '80, la capătul holului de la etajul 2 era o ușă de tablă care nu se deschidea în fiecare zi. Mai nimeni nu se întreba ce rost are așa, închisă. Știau că dincolo nu e nici salon de bolnavi, nici cabinet medical. Ce se­crete ascundea? Fire curioasă, medi­cul Micleușean a aflat ce anume se în­tâmplă acolo. Tinerii ruși care hotărau să se stabilească în Chișinău, venind de pe tot cuprinsul URSS-ului, băteau la o astfel de ușă prezentă în fiecare instituție. Un om al sistemului le as­culta dorințele și se stră­duia să le îm­plinească. Vor tinerii aparta­ment cu patru camere în Botanica? Nici o gri­jă, se rezolvă. Vor ca apartamentul să aibă vedere spre parc? Găsim aparta­ment cu vedere spre parc. Ușa se deschidea spre o viață confortabilă, dar numai pentru rușii sosiți în capi­tala Moldovei. Medicul s-a apucat la o petrecere să vorbească despre rolul acelei uși în viața Chișinăului. L-au ascultat toți, dar unul a transmis mai departe. După câteva zile, a fost chemat în biroul directorului spita­lului. Un bărbat străin i-a făcut semn directorului să se care. Era un ofițer KGB. "Mi-a spus că eu am contact, ca medic, cu pături largi ale populației, cunosc diverse categorii so­ciale și aș putea să ajut organele de securitate, să le informez, dacă vreunul începe să aibă un comportament ne­conform. Mi-a propus să colaborez cu ei. Am refuzat. Am semnat numai un proces verbal, prin care recunoșteam discuția avută la sindrofie, despre ușa de tablă. Dar, oricum, situația mea era com­promisă. KGB-ul pusese deja ochii pe mine, iar în spital, toată lumea mă suspecta că semnasem angajamentul de turnător. Nu mai puteam spera la o promovare, mai ales că oricum nu eram membru de partid”.
După incidentul cu ofițerul KGB, conducerea spitalului i-a făcut viața grea, au vrut să-l dea afară din serviciu. În cele din urmă, a renunțat să mai practice medicina. S-a apucat de afaceri. Reve­nirea la putere a comuniștilor lui Voronin l-a dezgustat așa de tare, încât s-a hotărât să se sta­bilească în România, unde trăia deja fiul său, Mitoș. Pentru ei, Ro­mânia era o mare pată albă. Cu fie­care vi­zită, pata albă s-a colo­rat tot mai mult. Au învățat drumurile, au trecut chiar și pe la Curtea de Argeș, unde tatăl, Simion Micleușean, fusese ca­po­ral în armata română, în anii dintre cele două răz­boaie mondiale. Pămân­tul românesc din dreapta Prutului îi atrăgea irever­sibil. Au cumpărat o casă în vecină­ta­tea Câmpinei. Mitoș locuiește în Bucu­rești, dar cum prin­de timp liber, cum vine cu fetița lui în grădina bunicilor. Nu-i o grădină mare, ca în satul Mâcăi, dar aici au vecini de treabă și, mai ales, resimt aerul înviorător al munților.
Micleu­șenii au lăsat în Basarabia numele unui sat. Dar au luat cu ei toate amin­tirile. Nu le povestesc oricui. De altfel, localnicii nu se dau în vânt după istorii basa­ra­bene. Îl văd pe doctor trebă­luind prin grădină, îl sa­lută pe stradă, dar nu sunt curioși să afle ce a trăit în lu­mea lui de din­colo de Prut. Le sunt de-ajuns știrile des­pre Republica Mol­dova au­zite când și când la te­levi­zor.