- Cântăreață de operă -
- Fiică de preot, născută într-un sat din Munții Apuseni, a cunoscut un destin de excepție, cucerind marile scene de operă ale lumii, cu vocea ei. Stabilită în Italia, pe țărmul Mediteranei, a revenit în țară, pentru a-și lansa un volum de memorii, prilej de spectacole și gale omagiale organizate la București și la Cluj -
Râsul de clopoțel
- Destinul dvs. parcă e desprins din povești. O fetiță dintr-un sat de moți de la poalele Apusenilor ajunge cântăreață de operă pe marile scene ale lumii. Cum se poate așa ceva?
- Nimic din anii copilăriei petrecuți în casa părinților mei din Someșul Rece n-avea să anunțe destinul care a urmat. M-am născut ca al șaptelea copil și ultimul, în familia preotului Ioan Stănescu, ce se trăgea dintr-un neam ce dăduse deja trei generații de preoți. Am supraviețuit doar patru copii din cei șapte, trei frați și eu, singura fată, mult așteptată în familie. Atâta de dorită, încât tata i-a promis moașei o pereche de cizme noi și o năframă de Maramureș, dacă va avea o fată. Și s-a ținut de cuvânt. A fost mare bucurie în casă când m-am născut. Era într-un mijloc de iunie din anul 1926. Sigur că, fiind cea mai mică, aveam o poziție specială în familie, dar în nici o clipă din anii copilăriei n-am bănuit ce-mi va rezerva viitorul. Poate și pentru faptul că, deși tata era preot, am fost crescuți la fel ca ceilalți copii din sat, fără să fim cocoloșiți sau alintați. De altfel, anii petrecuți în casa părinților mei au fost numărați. La vârsta de patru ani, din cauză că mama s-a îmbolnăvit, am ajuns tocmai la București, la sora mamei. Mătușa Leontina a fost a doua mea mamă. De fapt, eu am avut două perechi de părinți, cei ce mi-au dat viață și cei care m-au crescut. Am rămas mulți ani la București, în casa mătușii și a unchiului Ștefan Navrea, care era Director General al Casei de Depuneri. Am stat la ei pe toată durata școlii și apoi a Conservatorului.
- Cum v-ați descoperit vocea aceea deosebită care avea să vă facă celebră în toată lumea?
- Am avut o colegă de școală, Lenuș, bună prietenă, care stătea aproape de noi, pe strada Austrului, la numărul 3, într-o vilă cochetă. Lenuș nu prea se descurca la matematică și la franceză și ne făceam temele împreună, când la noi, când la ea acasă. Părinții ei erau marele bariton Jean Athanasiu și soția sa, soprana Enrichetta Rodrigo, personalități ce făceau parte dintre Membrii Fondatori ai Operei din București. Dar aceste nume, în acel moment, nu mi-au spus prea multe. Asta, pentru că în cele două familii ale mele, una în Someșul Rece, iar cealaltă la București, noțiunea de "operă” era, să zicem, ca o limbă străină. Ei bine, familia Athanasiu invita des colegi și prieteni la cină, în sufrageria foarte mare și elegantă de la parter. Cu timpul, și ai mei au început să facă parte dintre musafiri, în acele ocazii fiind admise și noi, fetele, eu și Lenuș. De câte ori mergeam acolo, baritonul Jean Athanasiu părea fascinat de felul în care râdeam. Susținea mereu că am un râs de clopoțel, pe care-l numea "clinchet de calitate”. "Ia mai râzi, Lucico, ia mai râzi!”, îmi spunea, "Ia mai râzi!”. Și eu râdeam, dar nu întotdeauna aveam chef și nu întotdeauna puteam să râd chiar așa, la comandă. Într-o seară, fiind bine dispus, a zis că vrea să mă învețe să cânt romanța "Am iubit doi ochi albaștri”. Aveam cam zece, doisprezece ani, pe atunci. Frază de frază, vers de vers, cânta dânsul și apoi eu. Nu am greșit nici un cuvânt și nici o notă. Și atunci, cu acea voce puternică, învăluită de șăgalnicul vin de Cotnari, ce-i plăcea tare mult, i-a zis mătușii: "Leontino, copila asta are în voce ceva ce îmi spune mult. Nu uita ce-ți zic acum!”. M-am minunat de ceea ce a spus, dar nu înțelegeam prea multe atunci. Abia astăzi, îmi dau seama că trebuie să-i mulțumesc lui Dumnezeu, pentru că m-a plasat exact acolo unde trebuia să fiu, ca să-mi pot împlini destinul. De fapt, atunci, prin jocul acela, Jean Athanasiu n-a făcut altceva decât să testeze calitățile vocii mele, pe care am moștenit-o de la dragul meu tată, care cânta minunat în biserică. Din acel moment, la sfatul baritonului, am început să merg la spectacole de operă, împreună cu Lenuș, pentru care acestea nu erau o noutate: "Rigoletto”, "Hänsel și Gretel”, baletul "Coppélia”. Eram înnebunită după "Aria Păpușii”. Mai târziu, când am schimbat locuința și școala, profesoara de muzică, care era și mezzosoprană la operă, a chemat-o pe mama Leontina și i-a spus că ar fi mare păcat dacă nu ar avea grijă de formarea mea muzicală. A sfătuit-o să mă înscrie la Conservatorul particular Oancea, de la Podul Izvor, pentru teorie și solfegiu, ca exercițiu, și numai după ce voi împlini 16 ani, să iau ore cu tenorul Mihăilescu-Toscani, ca să mă pregătească pentru admiterea la Academia Regală de muzică.
"Diploma, dragu' tatii!”
- O nouă stea începea să răsară pe cerul muzicii...
- Da, dar numai după ce tata și-a dat aprobarea. El a avut toată viața această obsesie a studiilor pe care trebuie să le facă pruncii lui. "Diploma, dragu' tatii, diploma, că nu se poate trăi astăzi fără ea!”. Cât de des am auzit aceste vorbe, Doamne! A fost preot, dar muncea cot la cot cu oamenii din sat, ca să-și poată întreține copiii la școli înalte. Avea mâini de om trudit, cu bătături, lucra la pădure, dacă trebuia, cu albinele, în grădina de zarzavat, oriunde era nevoie. Mama, mână de fier, o șcheiancă get-beget din Brașov, alegea școlile, organiza șederea noastră acolo, iar tata se ocupa de aprovizionare și de plata studiilor.
- A avut vreo reținere față de dorința de a urma Conservatorul?
- Reținere?A fost opoziție totală, nu reținere! După bacalaureat, a avut loc o discuție foarte serioasă între el și mătușa Leontina. Fusese o armonie neștirbită între ei, până când ea a zis că ar fi bine ca eu să urmez Conservatorul. Tata nu admitea ca într-o tradițională și veche familie de preoți să apară o cântăreață. Degeaba i-a vorbit mătușa despre Jean Athanasiu și de profesoara Aura Davideanu, care îi hărăziseră dânsei un fel de misiune în legătură cu vocea mea. Abia la insistențele mamei, care avea diplomația în sânge, s-a rezolvat, oarecum, problema. Ca să împace lucrurile, mi-a cerut să dau admitere și la Drept, și la Conservator. Fratele meu mai mare, Aurel, era avocat la Cluj, bine cotat, și tata mi-a spus că ar fi liniștit dacă aș face Dreptul, pentru că aș rămâne în barou, cu Aurel. Trei ani de zile am alergat de la o facultate la alta, pentru că am intrat la amândouă. Dar apoi am fost siliți, prin lege, să optăm doar pentru una dintre ele. M-am gândit că tata va zice să aleg Dreptul, dar a fost o mare surpriză hotărârea lui. În cele din urmă înțelepciunea dânsului s-a dovedit reală și prețioasă, ca întotdeauna. Nu trăiam vremuri prea bune, sovietizarea era simțită peste tot. "Draga tatii, mi-a zis el, artiștii și sportivii o duc bine sub ruși. Avocatura nu va mai fi niciodată ce a fost”. Se gândea, desigur, și la faptul că fratele meu, Aurel, avocatul, fusese între timp întemnițat și dus la Canal, pentru că a sprijinit Partidul Țărănist. "Fă-ți tu meseria pe care ai îndrăgit-o și pe care ai ales-o cu inima!”. Așa am și făcut. Am urmat Conservatorul și, în paralel, am cântat în Corul Radiodifuziunii, ceea ce m-a ajutat să am și un salariu, tare necesar, căci familia unchiului meu s-a retras în Șcheii Brașovului, după ce el s-a pensionat. Apoi, într-o seară, după spectacol, a intrat în cabina mea Constantin Bugeanu, directorul Operei Române din Cluj, care mi-a propus angajarea ca soprană, alături de alți tineri soliști: Octav Enigărescu, David Ohanesian, Traian Popescu, Ioan Hvorov, Livia Lizeanu, Alexandru Racolța și Ion Piso. A fost un lucru formidabil pentru noi, nemaiîntâlnit altundeva, ca atâția tineri să fie aduși toți odată, pentru întinerirea și întărirea unei scene lirice. Așa am început, în 8 august 1949, munca la Opera din Cluj, mai întâi cu roluri secundare, apoi cu unele tot mai complexe, potrivite cu vocea mea. Tinerii de azi, cum termină Conservatorul, vor roluri mari. Sistemul de pe vremuri era mai sănătos. Timp de doi ani, absolvenții cântau numai roluri mici, ca să li se formeze vocea, să o protejeze, să nu o obosească, ca să se obișnuiască cu scândura aceea care se numește scenă și pe care nu totdeauna o simți sigură sub picioare. Între 25 și 30 de ani, trecerea treptată de la un rol la altul mi-a dăruit o senzație de fericire, de mândrie chiar, ce mă înfioară și azi. De la 30 de ani încolo, au venit și rolurile grele: "Madama Butterfly”, "Tosca”, "Aida”, "Lohengrin” și "Manon Lescaut”. Apoi au urmat directoratul Operei din Cluj, concertele din străinătate și otrava dulce a gloriei pe scenele lumii.
- Anii dvs. de școală s-au petrecut într-un București care mai purta strălucirea lui interbelică. Amintirile din vremea aceea au un farmec deosebit...
- Bucureștiul de atunci era mult mai fermecător decât cel de azi. Eram fascinată de noutățile pe care le vedeam în Capitala acelor ani. Totul era interesant pentru mine. Îi urmăream de la geam pe oltenii care, în anumite zile, aprovizionau casa, aducând marfa proaspătă cu cobilița: pește, zarzavaturi, fructe. Seara, veneau cei cu iaurturi, purtate în mici recipiente de ceramică, apoi, cu căruța, sosea gheața, în calupuri mari. Era o cu totul altă lume față de aceea în care am crescut până la patru ani. Cât de departe de mine erau diminețile în care, la Someșul Rece, luam masa afară, sau în "cohe”, faimoasa bucătărie moțească, ce avea și cuptor înăuntru: pâine cu unt, lapte proaspăt și câte o bucată de fagure plin de miere din stupina tatii. Pe de altă parte, mătușa Leontina își luase în serios rolul de educator și mă ducea cu ea peste tot, ca să cunosc orașul. De fiecare Sfinte Sărbători de Paști, cam până ce-am avut 10 ani, la "Galeriile La Fayette” mi se reînnoiau tradiționalul costum de marinar și pantofii de lac cu baretă, ce se închidea doar cu croșeta primită "în dotare”. Eu am mai prins încă tramvaiele cu cai și multe din cele ce au făcut poezia Micului Paris. Tihna, decența, rigoarea, eleganța, acestea erau atributele vieții de atunci. Mi-amintesc de plimbările duminicale cu trăsura la șosea, când dragul meu unchi Ștefan era disperat și indispus chiar, fiind obligat să-și ridice mereu eleganta pălărie Borsalino în fața celor aflați în celelalte trăsuri.
- Timpul mai avea răbdare cu bucureștenii, pe-atunci...
- Da, și cu oamenii, și cu lucrurile. Țin minte și magazinul de porțelanuri "Rosenthal”, aproape de B-dul Elisabeta, cel cu cinematografele. Vis-a-vis era "Demeter”, care furniza tot ce ținea de croitorie, cusut și broderie. Mi-amintesc de aglomerația de pe Calea Victoriei, de magazinul "Dragomir Niculescu”, cu gustări și mezelărie, de cofetăria Nestor, cu fursecuri, prăjiturele în zeci de feluri, alune și feliuțe subțiri de portocală învelite în ciocolată, eclere și formidabile savarine. Acolo beam cacao caldă cu frișcă, mai ales iarna, și tot de atunci țin minte și mirosul de cafea ce stăruia în jurul prăvălioarelor armenești. Pachețelul în care primeai cafeaua măcinată era călduț multă vreme după ce ieșeai afară. Și în Piața Amzei, mai târziu, când mergeam la cursurile de la Conservator, ne îmbăta parfumul de cafea măcinată, căci și acolo se găsea un negustor armean foarte căutat.
- Să pornim acum pe orbita succesului dvs. internațional. Ce momente au o strălucire aparte în amintirile dvs.?
- Am cântat în țară și în străinătate, în toate marile teatre lirice din Europa. La Teatrul Balșoi din Moscova, după un prim spectacol, la cererea publicului, s-a suplimentat numărul de spectacole. Am avut spectacole în Orientul Extrem, în China și Japonia, dar și în Egipt, unde am interpretat "Aida”, oarecum la ea acasă, pe malul Nilului. În 1974, împlinindu-se 50 de ani de la dispariția compozitorului Giacomo Puccini, în orașul său natal, Lucca, a fost programată "Tosca” și am fost invitată să interpretez rolul Floriei Tosca, alături de tenorul Veriano Luchetti, baritonul Sesto Bruscantini și orchestra George Enescu din București, dirijată de Maestrul Iosif Conta. La Livorno, am cântat alături de tenorul Flaviano Labo și baritonul Walter Alberti în "Cavalleria Rusticana”. La Roma, am cântat "Aida”, la Teatrul Terme di Caracalla, și am fost rechemată, peste doi ani, pentru încă o stagiune. La Torre del Lago, unde am cântat de mai multe ori, mi s-a oferit și titlul de "Eroină pucciniană”. Am cântat alături de alți mari interpreți, cum ar fi Virginia Zeani (care a avut șansa de a pleca din țară în tinerețe), Vladislav Piavko, Flaviano Labo, Elena Cernei, Ludovic Spiess, Zenaida Pally, Eva Laslo. Am fost chemată să cânt pe scene din întreaga lume, acolo unde s-au produs și alți mari artiști ai veacului douăzeci: Magda Olivero, Enrico Caruso, Anita Cerquetti, Leyla Gencer, Teresa Stratas, Montserrat Caballe, Renata Tebaldi, Gabriella Tucci, Renata Scotto, Raina Kabaivanska, Katia Ricciarelli. Dacă mi s-ar fi dat voie să trec granița de vest între 25 și 30 de ani, și să pot cânta mai des pe scenele pe care eram așteptată, aș fi urcat și mai sus pe orbita consacrării internaționale. Dar oriunde am cântat, orice piesă am interpretat, oricât de complexe au fost rolurile pe care le-am avut, m-am străduit să slujesc scena punând în joc tot ceea ce mi-a dăruit Dumnezeu - voce, talent, emoție, exigență, obsesia pentru perfecțiune și pentru armonie.
- În cele din urmă ați rămas în Italia. De ce?
- În apropiere de Livorno, la Quercianella, am locuit împreună cu soțul meu, un medic italian. La încheierea carierei, cu sprijinul autorităților locale, am pus bazele catedrei de canto la Conservatorul "Pietro Mascagni” din Livorno. Am fost astfel prima româncă profesoară de canto într-un conservator italian. Țara mea adoptivă, Italia, îmi oferă, în plus, clima ei blândă, mai potrivită pentru sănătatea mea, și liniștea în care amintirile pot să învingă anii.
Încercări și nostalgii
- A fost loc și pentru iubire într-o viață atât de împlinită profesional?
- Oh, da. Sigur că este loc.Viața unui artist e foarte solicitantă, dar este loc întotdeauna și pentru viață personală, pentru iubire, care, se știe, dă aripi. A fost loc și într-a mea, atâta loc, încât am și greșit de câteva ori. Am avut însă un anumit soi de suferințe care, probabil, mi-au fost hărăzite și pe care a trebuit să le trăiesc, ca să înțeleg multe lucruri despre mine, să mă cunosc mai bine. De două ori am fost, din păcate, și eu un fel de Santuzza, eroina trădată din "Cavalleria rusticana”. N-aș spune că m-am ridicat din propria cenușă, precum Pasărea Phoenix. Aș spune doar că am avut puterea să închid o carte și o bucată de vreme să nu mai deschid alta. Am învățat să pun punct, să închei elegant o anumită etapă a vieții mele. Și în viața mea afectivă au fost "furtuni”, apărute ca din senin. Demnitatea a fost cea care m-a ajutat în durerea, uimirea și, mai ales, în orgoliul atât de rănit, să mă regăsesc. Întotdeauna orgoliul rănit provoacă un fel de revitalizare, te obligă să te reevaluezi și să găsești soluții ca să păstrezi ceea ce rămâne după o astfel de "furtună”. Sunt o ființă sensibilă, bolnavă de "romanticism”, dar când a fost să conduc Opera din Cluj, de exemplu, dacă nu aveam rădăcini din Șcheii Brașovului și din Țara Moților, adică rigoare, dârzenie și curaj, nu m-aș fi descurcat, pentru că erau vremuri extrem de delicate, în care trebuia să fii bun strateg, dar și diplomat, pentru a câștiga anumite libertăți, cum a fost deschiderea unei portițe în cortina de fier și ieșirea peste graniță cu primele spectacole de operă.
- Cum este momentul în care un artist își ia adio de la scenă? Cât este el de singur atunci?
- Depinde numai de el cât este de singur. Ca să nu fie traumatică despărțirea de scenă, căci scena, scândura aceasta, este mai capricioasă decât un drog, am dat lecții de canto, mai întâi acasă, la Quercianella, apoi la Conservatorul "Pietro Mascagni” din Livorno. În câteva momente foarte dificile din viața mea particulară, scena a fost pentru mine familia în care m-am refugiat, simțind că mi-ar putea oferi protecția psihologică de care aveam nevoie. Am căutat să o răsplătesc, dând în meserie tot ce aveam mai valoros și puternic. Cu puțin înainte de pensionare, mi-am găsit un alt scop în viață, acela de a ajuta la început de carieră tineri, români mai ales, cu voci deosebite. Prin succesele pe care le-au avut, devenind soliști pe scenele lumii, legătura mea cu scena nu este întreruptă, ea continuă. A fost, este și va fi întotdeauna o ancoră, ce mă va salva de tristețea despărțirii de operă.
- Cum arată zilele dumneavoastră în Italia?
- Locuiesc pe o colină împădurită cu pini, care coboară până în mare. De-acolo, de sus, se vede albastrul apei, care mă predispune câteodată la melancolie și visare. Zilele mele au acum un scenariu mult simplificat, datorită anilor. Îl mai chem din când în când pe doctorul Torre, care stă în vecini, e doctor de modă veche, cu tășcuță, îi spun că mi se pare că-mi cam tremură o mână, dar mă ceartă și-mi spune că el are o "bimba, o fanciulla” de 112 ani, pe care o tratează, și care nu se plânge atâta ca mine. Așa că nu-mi rămâne decât să mănânc ceva bun, să mă odihnesc, să ascult muzică, înregistrări din concertele de demult, să mă duc la concerte la Livorno, atunci când sunt invitată. Mă ajută Diana, absolventă și ea de conservator, să-mi organizez timpul frumos, corespondența prin internet cu alți soliști, prieteni, aspiranți la burse. Mediterana sărată, ozonul de la pădurile de pin, iodul și sarea din aer creează un climat binefăcător pentru sănătatea mea și pentru sufletul meu.
- Sunteți plecată din țară de foarte mulți ani și totuși, acum, când ați ajuns la Cluj și la București, în spectacolele de gală organizate în cinstea dumneavoastră, publicul v-a aplaudat minute în șir...
- Ardelenii sunt întotdeauna mai rigizi în manifestări, parcă nu-și manifestă deplin bucuria. Cu atât mai mult m-a uimit primirea atât de caldă pe care mi-au făcut-o clujenii acum, la lansarea cărții mele de amintiri "A fost o viață sau un vis?”, apărută la Editura Eikon din Cluj. Trebuie să recunosc că nu mă așteptam la asta. Nu era obiceiul la Cluj să se ridice lumea în picioare. Da, aplauze sacadate, da, aplauze repetate și ritmate, dar niciodată săli în picioare. Oamenii erau mai sobri, pe vremuri. Or, în seara aceea, păreau niște valuri vii, care fremătau. Atunci mi-am zis în sinea mea că "s-au meritat” toți anii de sacrificii și de eforturi, care au fost de-a lungul vremii.
Fotografii din arhiva artistei
(Mulțumesc domnișoarei Diana-Viorela Turtoi, pentru sprijinul acordat în realizarea acestui interviu.)