Merg pe drumul buruienos dintre halele Combinatului Fondului Plastic al U.A.P., pe undeva în spatele Casei Presei Libere din Bucureşti. În faţa mea, îmbrăcat în hainele lui de atelier, păşeşte, călăuză tăcută, sculptorul Mircea Roman. La 53 de ani, Roman nu e un risipitor de vorbe, dar când vorbeşte, îşi răscumpără cu prisosinţă tăcerea, prin umorul lui ardelenesc. Păşim printre clădiri aflate la limita supravieţuirii, mărturii ale vechii glorii a Combinatului şi Uniunii Artiştilor Plastici din România. În faţa noastră, haite de câini pripăşiţi abia de ne fac loc. Apoi, brusc, sculptorul deschide o uşă - şi începe magia! E o hală întreagă, renovată şi curată, în care Mircea Roman şi-a adunat aproape toată opera. Personaj lângă personaj, chipuri intense şi dramatice, închise în forme stranii, puternice, greu de uitat. Îngeri, Hrişti, Piramide umblătoare, Autoportrete abstracte şi răscolitoare, toate strânse laolaltă, întăresc senzaţia că ai intrat într-o lume de o forţă şi o invenţie copleşitoare. Imperiul fascinant al sculpturilor lui Mircea Roman, artistul născut în Ţara Lăpuşului, care la doar 32 de ani, în 1992, a fost onorat cu cel mai mare premiu pentru sculptură al lumii: premiul Trienalei de la Osaka. Un an mai târziu, a obţinut şi prestigiosul premiu Delfina, după care a părăsit România, trăind o lungă perioadă de timp la Londra, unde talentul i-a fost preţuit şi reconfirmat. Vă invit să parcurgem alături povestea unui destin de excepţie în arta României şi a lumii.
"Eram de mic un fel de artist avangardist...”
- Sunteţi născut pe 24 iunie, de Sânziene, la două zile după solstiţiul de vară, o perioadă marcată în tradiţia populară de ritualuri păgâne, păstrate până în ziua de azi. Să fi trecut ceva din magia nopţilor de Sânziene şi în opera dvs.? Credeţi în relaţia aceasta dintre steaua naşterii şi devenirea unui artist?
- Cred în steaua naşterii. Cred că este o legătură. Nu cred că un artist poate fi universal, dacă nu este şi particular, foarte individual. Or, asta înseamnă că şi momentul naşterii, şi locul de unde vine îl marchează. Dar nu pot spune că în mod direct. Eu am trăit la Târgul Lăpuş, care e un fel de oraş sau un fel de sat, cum vrei să-l iei. Dar nu pot spune că am simţit influenţele zonei Lăpuş. Părinţii mei erau din partea cealaltă, din Ţara Chioarului. Şi acolo mai mergeam în vacanţe, dar nu aşa mult, încât să-şi pună amprenta aşa de puternic în mine. Şi-apoi, acolo nu erau cioplituri în lemn.
- Cum a început aventura dvs. artistică şi cum s-a consolidat?
- N-a fost un moment clar al începutului meu. Fratele meu desena, şi el. În orice clasă sunt totdeauna doi-trei copii care sunt mai buni la desen. Noi eram ăia doi. Dar eram pasionat de desen de mic, poate şi pentru că fratele meu s-a dus la şcoală în Baia Mare, şi acolo stătea în cămin cu elevi de la Liceul de artă, aşa că a început să-mi aducă şi mie cartoane şi culori, şi aşa am început să lucrez mai intens, după care m-am hotărât să dau şi eu la Liceul de artă din Baia Mare. Acolo, la culoare am mers destul de rău, şi profesorul de sculptură Carol Kadar m-a tot încurajat să las desenul şi să merg la el. După care s-a prins că nici la sculptură nu prea am şanse!... Aşa că a încercat toate metodele pedagogice pe care le ştia. Mi-a făcut poze (avea o arhivă de negative) cu capodopere din sculptura universală, din Egipt şi din Grecia, să le iau să mă uit la ele. Mă trimitea în piaţă să lucrez după ţărani, aşa, la faţa locului, să fac schiţe. Apoi am dat admitere la Cluj, Şi acolo iar am picat şi iar am dat. Şi am fost norocos a treia oară, în 1980. În Bucureşti, am venit după absolvire.
- V-aţi impus foarte repede în acel Bucureşti efervescent.
- Pot să zic că destul de repede! Prin 1986, noi, câţiva tineri, am început să facem expoziţii de grup. Am început cu Aurel Vlad, cu Dup Darie şi Octavian Pârvan. N-au fost multe, doar două-trei expoziţii, dar au fost totuşi semnalate. Pe urmă, am expus cu pictorul, tânăr şi el pe atunci, Marcel Bunea. În 1989 am avut prima expoziţie personală, la Atelier 35, la Orizont, care a fost bine primită. Şi acolo erau expoziţii bune, una şi una. Artiştii tineri numai acolo puteau expune şi expoziţia ţinea o lună de zile, se putea face şi o selecţie. Acum, dacă Uniunea are nevoie de bani, face expoziţii de două săptămâni şi, vrei nu vrei, apar expoziţii slabe.
- Aş vrea să ne povestiţi acum câte ceva despre tainele sculpturilor dvs. De ce preferaţi să lucraţi cu precădere în lemn? Şi de ce vă pictaţi lucrările?
- A fost important pentru mine faptul că în prima tabără de sculptură în care am fost, în 1985, la Oarba de Mureş, am realizat că în sculptură e foarte importantă dimensiunea. Şi m-am tot gândit cum aş putea să fac lucrări de dimensiuni mari în atelier. Şi concluzia la care am ajuns a fost să construiesc din lemn. Şi dacă la început am făcut întâi modelul în ipsos şi apoi l-am copiat şi l-am transpus în lemn, repede am renunţat la asta şi am lucrat direct, construind personajele din bucăţele. Şi am hotărât să colorez adezivul cu care lucram, să fie vizibile bucăţile cu care lucrez, practic să nu dea impresia unui buştean mare, ci să fie clar că sunt din bucăţi. Şi am ales vermillonul, îmi place foarte mult culoarea asta, pe vremea aceea se făcea din miniu de plumb, care nu era toxic, şi aşa a apărut roşul în sculptura mea. La început, lucram în stejar, pentru că foloseam parchet. Se demolau o grămadă de case pe vremea lui Ceauşescu şi era parchet la discreţie. După aceea, am început încet-încet să intru în mai multe detalii, şi am folosit un lemn mai moale. La început teiul, după aia plopul. Odată, ajuns în Anglia, am descoperit un lemn foarte frumos, elutongu, care provine din Malaezia şi are o nuanţă gălbuie, care dă căldură sculpturilor.
"Ce am găsit la Londra a fost speranţa”
- Deşi v-aţi afirmat foarte repede, dobândind rapid recunoaştere publică, aţi părăsit România, plecând pentru o lungă perioadă în Anglia, la Londra. Nu e greu să evoluezi ca artist fără reperele în care te-ai format? Nu este străinătatea prea largă pentru un român? Nu te simţi în ea pierdut şi stingher, fără "căldurica” de acasă?
- Nu, în sensul ăsta nu. De altfel, nici aici nu era cald, nici aici nu era viaţa uşoară ca artist. Ce am găsit în schimb la Londra a fost speranţa. Acolo putea să se-ntâmple ceva peste noapte. Simţeai că se poate întâmpla, că poate interveni ceva măreţ şi neaşteptat. Că nu s-a-ntâmplat, asta-i altceva. Sau s-a întâmplat, dar nu a continuat. Într-o zi am intrat într-o galerie cu un set de fotografii ale lucrărilor mele. Era undeva, în spate la Central Royal Academy. Galeristul a văzut pozele şi a zis: "Unde-i lucrarea?”; "Aici la Londra”; "Bun. Dacă o aduci aici săptămâna viitoare, intri în expoziţia de vară”. Am adus lucrarea, am intrat în expoziţie, erau şi Henry Moore şi John Bellany. La noi, aşa ceva nu se poate. Acolo s-a putut. S-a vândut lucrarea, mi s-a spus să fac una şi mai mare şi am făcut-o de doi metri, cum mi-au cerut. Dar când i-am dus-o galeristului înainte de târg, mi-a zis: "Nu pot s-o pun, că nu mi se mai văd picturile. Fă una mică”. Pe cea mare mi-a băgat-o, totuşi, în altă expoziţie. Aşa că am făcut lucrarea mică şi am intrat la târgul de artă. Nu m-a chemat şi pe mine la deschidere, dar la televizor, lucrarea mea s-a dat îndelung şi s-a vândut. Părea să fie totul bine. Lucram de-acum pentru o expoziţie personală, dar nu ştiu ce-a intervenit, că au căzut şi personala, şi târgul, şi colaborarea. Nici o problemă, mi-am zis, aşa cum am găsit galeria asta, găsesc şi altele. Ei, şi n-am mai găsit!... Ce a fost bine a fost că am primit atelier, am lucrat, şi astfel, cu vânzările din atelier, am putut să supravieţuiesc. Nu boiereşte, dar am reuşit.
- Lupta de afirmare printre străini nu atacă "celula” artistică? Nesiguranţa, neliniştea, strădania de a te afirma îţi mai lasă liniştea şi seninul de care ai nevoie ca să lucrezi? Nu te împing spre trădare de sine şi compromisuri, să faci ce vor ei, în loc să faci ce vrei tu?
- Depinde de la caz la caz. Pe mine, plecarea în Anglia nu m-a afectat. Am făcut ce-am vrut. De felul meu sunt încăpăţânat. De acasă până la atelier, făceam o jumătate de oră pe jos, era frumos, mergeam şi pe malul Tamisei. Iar viaţa acolo e mult mai aşezată. Englezii sunt oameni de cuvânt. Acolo, parcă nici becul nu se arde, totul funcţionează. Şi îşi vedeau fiecare de treaba lor. Erau individualişti, dar erau simpatici, comunicau. Acolo, când urcai în autobuz, te simţeai bine, nu ca în autobuzele noastre, unde îi vezi pe toţi că stau de parcă vine Apocalipsa. Plus că mai erau şi ajutoare sociale, aşa că, la ei, şi când e imposibil, tot poţi să trăieşti. Iar dacă am avut atelierul, am putut să lucrez foarte bine, sistematic. Erau lucruri pe care nu le-aş fi putut face acasă. Aici erau permanent probleme, beţii, acolo, în schimb, era linişte, nu te deranja nimeni niciodată, aşa că am lucrat până s-a umplut atelierul. Şi am avut foarte multe expoziţii, chiar dacă n-am avut galerii. Am încercat să fac expoziţii în locuri neconvenţionale, am făcut toate încercările posibile.
- Eu nu m-am considerat niciodată plecat cu totul din ţară! Tot timpul veneam acasă, de două-trei ori pe an, şi îl rugam pe prietenul meu metalist, Mitică Cozma, să îmi ducă lucrări la expoziţii. Veneam, mai şi lucram aici. Dar la Londra, s-a întâmplat ceva ce nu mi-a plăcut. Acolo am dezvoltat lucrarea pe care am numit-o "Portretul de la 40 de ani” şi tot acolo a fost punctul de pornire pentru Dezorient Express, un proiect pentru care am apelat pentru fonduri la "London Art”. Ei dau bani şi artiştilor străini, pe când "British Art” dă numai la englezi. Ambele sunt organizaţii guvernamentale care susţin arta. La Londra, banii din loteria de stat merg numai în proiecte artistice. Am luat punctaj maxim pentru proiect, dar l-au luat şi alţii, englezi. Aşa că n-au putut să-mi dea banii. Nu era mai simplu să spun - "Eu, Mircea Roman, artist român, vreau banii dvs.”, iar ei să-mi spună: "Nu putem”, decât să fac 40 de pagini cu punctaj maxim şi să nu iau nimic? Cred că asta m-a supărat rău de tot. Atelierul era plin de lucrări, apoi s-a stârnit zvonul că ne şi mută, şi am adus primul transport în ţară, cu lucrările mele, în 2005. Şi ce nu mi-a mai plăcut la Londra a fost că n-am putut să expun aşa cum aş fi vrut eu. În schimb, întors în ţară, am reuşit să expun. Adică, am avut şi personale, şi expoziţii de grup, că la un moment dat, aveam nonstop, o expoziţie sau mai multe. Un an de zile întruna. Şi am venit şi cu multe lucrări care nu erau cunoscute şi mereu arătam ceva nou. Dar am ajuns la momentul în care le-am arătat pe toate de mai multe ori, şi atunci m-am oprit. Prima expoziţie am avut-o la muzeul din Galaţi, pe urmă o personală la muzeul din Timişoara, la galeria "Triade”, şi apoi a fost "Dezorient Express”, la Muzeul Ţăranului.
Sufletele cu aripi
- Sculpturile dvs. sunt extrem de puternice. Au o expresivitate care te ţintuieşte în faţa lor. Frânturi omeneşti, compuse adesea doar din capete şi picioare, oameni care încearcă dramatic să se smulgă dintr-un ceva care îi ţine încătuşaţi, răstigniţi. Un zbor interzis. Să fie crucea destinului, a neputinţei noastre omeneşti? Care este povestea pe care vreţi să o spuneţi, de fapt?
- Eu am făcut sculptură cu trup şi suflet. Sufletul trebuia să difere de trup. Trupul, să zicem aşa, avea sex şi picioare, pe când sufletului i-am pus portret, mână şi aripi, ca să se înalţe şi să fie altfel decât trupul. Aşa că eu le-am făcut sculpturilor mele suflete. Iar primul Înger l-am făcut în casă la un prieten. Am făcut un Înger de colţ. Pentru că e păcat să pui un Înger drept în mijlocul casei.
- Dar tristeţea expresionistă a sculpturilor dvs. şi oamenii aceştia înclinaţi de unde se trag?
- Eu văd fiinţa umană ca pe o trestie în vânt. Se înclină, dar rezistă. Niciodată nu am văzut personajele mele ca pe nişte oameni înfrânţi. Le-am văzut ca oameni încovoiaţi de soartă, dar învingători până la urmă. Am luptat foarte mult să câştig expresia asta. O luptă care a început de fapt când eram elev şi spunea profesorul că nu sunt bun, că nu aveau expresie lucrările mele. Şi tot timpul m-a obsedat gândul ăsta: să câştig mai multă expresie. Mai târziu, când am avut expoziţii de grup, am văzut că o lucrare cu o expresie puternică se impune în context. Şi de atunci, tot efortul meu a mers în direcţia asta.
- Poate că la mijloc este şi o anume timiditate, preluată din anii copilăriei?
- Sunt un pic aşa, cam ca la Lăpuş, mai bătut de soartă. Că aşa mi se par mie lăpuşenii, mai abătuţi, fără o cauză anume. Să vă dau un exemplu. Noi în liceu n-aveam modele şi mergeam în piaţă şi chemam ţărani să vină să ne pozeze. De regulă, prindeam mai mult moroşeni, care veneau şi pozau foarte ocoşi. Odată, am prins şi un lăpuşean. A stat tot timpul negru de supărare.
- Una dintre lucrările dvs. care te ţintuieşte în faţa ei este "Autoportretul la 30 de ani”. Ce mister se ascunde în ea?
- Autoportretul de la 30 de ani a fost prima mea sculptură "deschisă”, sculptură cu interiorul gol. Am botezat-o chiar de ziua mea. Lucrarea era gata şi am umplut-o cu sticle de băutură şi lumea a venit şi s-a servit din lucrare. Am vrut să demonstrez că artistul oferă şi e consumat de cei din jur. La 40 de ani, eram încă la Londra şi parcă rupsesem contactul cu pământul, parcă eram suspendat. Nu ştiu dacă mai aveam ceva de dat în artă, sau nu, dar simţeam că nu mai are nimeni nevoie de mine şi autoportretul a ajuns un personaj ţintuit de perete.
- Sunteţi Rac. O zodie de oameni afectuoşi şi sentimentali, cu emoţionalitate exacerbată. Aveţi cu cine comunica pe aceeaşi lungime de undă? Nu vi se pare că lumea din jur s-a răcit?
- Nu s-a răcit lumea! Doar oamenii au devenit mai individualişti. Eu sper să se revină la umanitate şi bunătate. Cât despre mine, eu pot comunica cu oricine. Sunt deschis spre toate punctele cardinale.
- Care sunt zonele din care vă trageţi energia artistică? Aveţi un anume ritual de viaţă, menit să vă menţină "trezia” talentului de excepţie cu care aţi fost hărăzit? Fugiţi de lume, trăiţi în natură, ocrotiţi spaţii de linişte?
- Nu fug de lume, dar după ce atelierul meu din centrul Bucureştiului a fost retrocedat, a trebuit să găsesc un loc. Poate că aici, la Combinatul Fondului Plastic, locul e mai izolat, dar vreau să aduc oamenii şi aici. Mie îmi place să umblu în lume, să văd şi să observ. Pe de altă parte, mai avem şi casa părinţilor, în Târgul Lăpuş, şi prieteni buni, la Negreşti Oaş şi la muzeul de acolo. Anul trecut am fost acasă şi am stat şi la muzeu şi-am lucrat. A fost foarte bine. Vreau să repetăm şi anul ăsta experienţa. Am un mic atelier la casa părinţilor şi am un perete care-i numai geam şi dă spre peisaj. E foarte frumos. Cum au fost ploi vara asta, se schimbă de o sută de ori peisajul într-o zi. Veneau nori, plecau, era lumină pe un deal, pe altul, dispăreau dealurile în ceaţă, apăreau. Şi eu lucrez foarte bine acolo. Am făcut o lucrare la Negreşti Oaş, pentru muzeul de acolo. Am făcut-o mai repede decât oricare altă lucrare de-a mea.
"Ne trebuie un muzeu!”
- Cum vedeţi arta românească şi viitorul ei?
- Arta plastică românească duce lipsa unui muzeu de artă modernă şi contemporană. Actualul muzeu M.N.A.C. nu reprezintă arta românească decât în parte. Şi nici nu e muzeu, acolo sunt doar nişte expoziţii, nu are o colecţie permanentă de artişti români. Şi e mare păcat, că văd că peste tot în lume sunt muzee care expun artiştii ţărilor lor, dar la noi, nu. Iar dacă vine un străin şi vrea să vadă un artist, nu are unde. Şi după aia, noi ne plângem că piaţa de artă nu funcţionează, că nu se vinde. Dar e greu să convingi pe cineva să cumpere, dacă n-are certitudinea că eşti artist; dacă te-ar vedea într-un muzeu, ar zice: "Uite-l, îl cumpăr, ca să am şi eu unul acasă!”. Degeaba are M.N.A.C.-ul lucrările noastre, dacă stau în depozite.
- Are ce vedea un străin când vine aici?
- Sigur că are! Arta noastră se manifestă bine şi divers în toate domeniile. Dar atâta timp cât noi, toţi, tragem în toate direcţiile, n-o să putem face mare lucru. Ar trebui să ne concentrăm, să ne adunăm laolaltă. Pe de altă parte, nu se face suficient pentru a ne afirma. De obicei, în artă, lumea dialoghează de la egal la egal. Dar directorul de la Tate Gallery nu stă de vorbă cu directorul de la Muzeul de Artă Contemporană din Bucureşti. Şi asta nu mi se pare corect. Ei aduc expoziţii aici, dar noi nu putem duce expoziţii acolo. Nu-i drept! Dacă ei nu-s de acord să ne arate pe noi, noi de ce să-i arătăm pe ei?
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
