Rusalcele - nălucile apelor
"În noaptea asta apele devin atât de limpezi, că poţi vedea până în străfundurile celui mai adânc lac. Şi când întunericul nopţii devine de nepătruns, din adâncuri ies duhurile apelor, rusalcele, cu părul negru, lung, despletit, curgând pe trupul vaporos. Pe neaşteptate, somnul tihnit al nopţii se întretaie de râsetele lor neastâmpărate, zglobii. Vocile lor mlădioase se contopesc armonios în cântece de o frumuseţe neomenească. Numai în noaptea asta le este permis să iasă din abisurile apelor în care au fost zăvorâte.”
Suntem în săptămâna Rusalcelor, săptămâna lui Ivan Kupala. Este miezul nopţii. Pe malul râului Nipru, nu departe de vechea aşezare de cazaci zaporojeni Oleşki, din Ucraina, oamenii s-au adunat în jurul focului, întocmai ca în vremurile de demult, pentru a petrece împreună noaptea premergătoare solstiţiului de vară. Cel mai bătrân dintre ei le spune tinerilor povestea Rusalcelor. În tradiţia slavă, serbările închinate zeului Soare Kupaila şi a soţiei sale, ţarina apelor, s-au celebrat din timpuri străvechi. Odată cu trecerea timpului, sărbătoarea de origine păgână s-a contopit cu cea creştină a naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, de pe data de 24 iunie, căpătând în arealul slavilor de răsărit denumirea de Ivan Kupala. Jocurile şi festivităţile care marchează acest eveniment s-au păstrat până astăzi. Timp de o săptămână, nopţile sunt închinate zeiţei apelor şi tuturor duhurilor şi spiritelor care sălăşluiesc în împărăţia adâncurilor. În cea de-a şaptea noapte, cea premergătoare zilei solstiţiului de vară, oamenii se scaldă în apele curgătoare, pregătindu-se să întâmpine zorii celei mai lungi zile din an. Pe malurile apelor se aprind focuri mari, peste care sar cei mai curajoşi tineri, se cântă, se dansează şi se spun poveşti despre rusalce, sirene şi alte creaturi ale apelor.
"Rusalcele sunt fetele tinere care, din chinurile dragostei, şi-au pus capăt zilelor, aruncându-se în ape. Drept pedeapsă, sufletele lor rămân întemniţate pe veci în adâncuri, şi numai o dată pe an, în săptămâna lui Ivan Kupala, le este îngăduit să păşească iarăşi pe pământ, asemeni oamenilor. Stăpânite de invidie şi dorinţa de răzbunare, rusalcele, prin cântecele lor neasemuit de frumoase, prin jocul şi dansul lor fermecător, ispitesc tinerii nesăbuiţi, atrăgându-i în ape adânci şi înecându-i”, îşi continuă povestea bătrânul. În jurul lui, lângă foc, s-au strâns mai toţi tinerii din sat. Îl ascultă cu răsuflarea întretăiată, ştiind că va urma o poveste terifiantă, aşa cum moş Stepan, vajnicul descendent al cazacilor zaporojeni, spune în fiecare an.
"Ele nu sunt fiinţe închipuite, ci spirite ce au rămas captive în această lume, prin păcatul sinuciderii. Nălucile lor au fost adesea văzute în zăvoaiele dese şi hăţişurile de trestie. De multe ori, ele taie calea trecătorilor cu rugămintea de a le da un nume, ceva de mâncare şi de îmbrăcat. Căci aceste spirite nu mai au nume, nici obiceiuri pământeşti. Din dorinţa de a trece în lumea de dincolo, ele cer a se reîntrupa, pentru a se putea căi şi apoi a putea muri din nou, creştineşte. Şi vai de omul acela care refuză rugămintea unei rusalce! Căci răzbunarea ei este teribilă. Demult, pe vremea când eram tânăr şi nimic nu mă înfricoşa, am plecat în toiul nopţii să mă scald în bălţile Niprului. Totul s-a petrecut exact în această noapte. Pusesem prinsoare cu doi prieteni că rusalca nu este decât un personaj fictiv şi că în apele râului nu sălăşluieşte nici o creatură. Deşi eram convins că mă voi întoarce dimineaţă acasă viu şi nevătămat, pentru mai multă siguranţă, mi-am luat cu mine câinele. Iar în rucsac, am băgat în ultimul moment un aparat micuţ de radio. Cred că mă temeam mai mult de singurătate decât de spirite. Era târziu, în noapte, când am ajuns pe malul bălţii. Străbătusem câţiva kilometri printr-un crâng, apoi cu greu am traversat stufărişul des.
De atunci au trecut aproape 50 de ani, dar moş Stepan nici până în ziua de astăzi nu îşi poate explica cu ce fiinţă stranie s-a întâlnit în acea noapte. Poate că fusese, într-adevăr, aşa cum spun legendele, un spirit al apelor care nu trebuia tulburat. Cert este că nu va mai încerca niciodată să afle dacă rusalcele există cu adevărat.
Umanoizii subacvatici
Relatări similare cu cea a bătrânului Stepan se pot auzi în mai toate localităţile aşezate pe malul apelor. Deşi rusalcele par a fi creaturi desprinse din paginile basmelor şi legendelor populare slave, totuşi, sutele de mărturii ale oamenilor care povestesc că au avut parte de asemenea întâlniri nu pot fi ignorate.
Criptozoologul rus susţine că rusalcele, la fel ca şi Yeti, o altă creatură a cărei existenţă nu a fost dovedită cu certitudine, sunt fiinţe înzestrate nu numai cu raţiune, dar şi cu anumite abilităţi extrasenzoriale. Conform mărturiilor adunate de Dmitri Madinovski, rusalcele sunt capabile să influenţeze prin telepatie psihicul uman, să aducă "subiectul” în stare de hipnoză, pentru a-l putea manipula, să îi influenţeze organismul, provocându-i boli şi chiar moartea. În ultimii ani, tot mai multe rapoarte referitoare la existenţa acestor fiinţe au apărut în zona râului Ural, de la graniţa dintre Europa şi Asia.
Dmitri Madinovski susţine că în ultimii 20 de ani, pe teritoriul Rusiei, cel puţin 60 de persoane au murit în urma unei astfel de întâlniri cu rusalcele, iar câteva sute de martori au scăpat ca printr-o minune. Explicaţiile şi ipotezele emise de oamenii de ştiinţă au fost diverse, de la animale nedescoperite încă, specii rare, periculoase, până la teoria lumilor paralele şi a "portalurilor” prin care, uneori, fiinţe nemaivăzute ajung în lumea noastră.
"Runan şah” - omul amfibie
În ultimii ani, locuitorii de pe coasta de sud-vest a Mării Caspice au semnalat în numeroase rânduri prezenţa unei creaturi amfibii cu trăsături umanoide. În martie 2003, ziarul iranian "Zindagi” publica mărturia unor pescari de pe traulerul azer "Baku”: "Creatura a înotat paralel cu vasul nostru, pentru o lungă perioadă de timp. Iniţial, am crezut că este un peşte mai mare, dar apoi, apropiindu-se, am observat că fiinţa avea pe cap păr, iar în partea din faţă a corpului... mâini!”.
La scurt timp după publicarea declaraţiei căpitanului Gafar Gasanof, la redacţia ziarului iranian au început să sosească zeci de scrisori de la cititori, în care aceştia susţineau că povestea este adevărată şi că "omul mărilor” trăieşte de mult în Marea Caspică. În Iran, în regiunile de pe malul mării, localnicii văzuseră în repetate rânduri, fie în apă, fie pe uscat, o creatură ciudată, cu aspect uman. Toate descrierile acestei fiinţe erau identice: o înălţime medie de 1,65-1,68 metri, cu un corp musculos, pe abdomenul aplatizat şi pe spate prezentând aripioare înotătoare, în loc de tălpi - labe, iar cele patru degete de la mâini fiind unite printr-o membrană.. "Mâinile şi picioarele îi sunt mai scurte şi mai robuste decât la oameni.
În Iran, omul amfibie este numit "Runan şah”, "comandantul mărilor”, datorită faptului că atunci când apare, este mereu însoţit de bancuri de peşti care îl urmează ca nişte subordonaţi. Din când în când, scoate sunete similare cu cele ale delfinului, de parcă ar transmite ceva.
Recent, "Runan şah” a fost văzut şi în satele pescăreşti din zona oraşelor Astara şi Lenkoran, din Azerbaidjan. Astfel că oceanografii şi criptozoologii au emis ipoteza că în Marea Caspică există o întreagă colonie de asemenea fiinţe umanoide subacvatice.
Despre creaturi similare a vorbit şi celebrul scufundător Jacques Mayol care, în apropiere de coasta statului Peru, în adâncurile oceanului Pacific, ar fi văzut nişte fiinţe cu trăsături umane. Francezul Mayol a fost primul om care, încă din anii '70, a reuşit să coboare sub adâncimea de 100 de metri, fără echipament. Metoda lui de scufundare, care a uimit lumea, se baza pe abilitatea de a utiliza la maximum capacitatea sa pulmonară. Scufundătorul avea o foarte bună pregătire psihologică şi fizică, folosind tehnici de concentrare şi relaxare. Testele medicale realizate în timpul submersiunilor sale record au dovedit faptul că bătăile inimii lui se răreau foarte mult, ajungând de la 60 la 27 de bătăi pe minut. O asemenea capacitate o posedă doar mamiferele marine, delfinul, balena şi foca. "Într-o bună zi, copiii viitorului se vor reuni cu trecutul lor subacvatic. Din apă am apărut, în ape ne vom întoarce. Aceşti copii vor fi în armonie perfectă cu marea, vor putea înota şi se vor scufunda cu delfinii, cu focile, cu balenele. Oamenii se vor adapta la oceane, iar femeile vor naşte în apa mării. Homo Delphinus nu este doar un concept”, spunea Jacques Mayol, în anul 2000.
Pornind de la afirmaţia sa, recent, canalul de televiziune "Animal Planet” a difuzat un documentar care prezintă o teorie revoluţionară. Realizatorul filmului, Charles Foley, emite ipoteza conform căreia, în urmă cu zeci de mii de ani, o anumită ramură a primatelor s-ar fi retras în apă şi ar fi evoluat în mediul acvatic. Aceste "maimuţe marine” au dispărut de mult, dar poate nu este atât de fantezist să ne întrebăm dacă nu cumva primatele acvatice sunt strămoşii sirenelor, rusalcelor şi oamenilor amfibie, pe care astăzi, când şi când, le mai întâlnim.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
