Despre divorț, cu mâna pe inimă...

Dia Radu
- Dezastrul divorțurilor cuprinde și România. Procentul se ridică la circa 60% pe an. Ce se află dincolo de această neputință de a conviețui în doi? O modă? O necesitate sau un nou profil sufletesc? Răspunsurile la ancheta revistei noastre încearcă o abordare intimă a problemei. Deocamdată au cuvântul bărbații. Femeile - numărul viitor -

1. Vă mai amintiți momentul exact când ați simțit că mariajul în care sunteți se prăbușește?

2. Ce ați făcut ca să mai salvați căs­ni­cia?

3. Ați divorțat lăsând în urmă prie­te­nie sau ură?

4. În ce fel v-a schimbat divorțul? A re­­con­­figurat felul în care vedeați dragostea și viața?

5. Cum ați depășit singurătatea de du­pă divorț?



Andrei Cernea,
36 de ani, muzeograf, Brașov



Când se lasă frigul

1. De prea multă vreme nu ne mai spuneam nimic. Ne întâlneam în bucătărie, seara, ne uitam unul la altul pe furiș, mâncam în tăcere. Nu mai suportam privirile lungi. Nici ea, nici eu. Erau prea multe întrebări în ele, prea multe reproșuri nerostite. Afară ploua, bucătăria era cel mai rece loc de pe pământ. Mâine o să fie bine, îmi ziceam, e doar foarte frig aici și suntem obosiți. O să treacă, o să vorbim. Mâncam mai departe, întrebam "ce faci?”, își ridica privirea către mine absentă, se uita prin mine. "Mâine, să iei tu cafea. Și pâine. Și să plă­tești lumina. Neapărat”. Dădeam din cap că "da”. A doua zi era la fel, luam cafea, luam pâine, plăteam niște facturi, lucram, fiecare cu treaba lui, ne întâlneam în bucătărie seara. Era frig.
Așa a fost și atunci. Exact așa. Aceeași bucătărie, ace­lași frig, aceeași seară, aceleași tăceri. Doar că atunci am știut. Am știut că lucrurile astea n-or să mai treacă, am știut că mâine nu va fi mai bine, am știut că fe­meia din fața mea, soția și iubita mea de-o viață, a de­venit o străină, am știut că și eu am devenit un străin pentru ea. M-am simțit bătrân, neputincios și prost. După multă vreme, am început să vorbim. Ne-am cer­tat, ne-am spus tâmpenii, am ieșit afară, singur, în frig. Venise iarna, era un ger cumplit. Cumva, nu știu cum, parcul ăla înghețat în care am rămas în noaptea aceea era mult, muuuult mai cald, decât bucătăria noastră.
2. Din noaptea aia, am tot vorbit. Am vorbit despre viețile noastre, despre cine suntem și cum ne-am schim­bat în cei 15 ani cât am stat împreună, despre așteptările noastre de acum, despre șansele pe care le mai avem împreună. Erau atâtea lucruri nespuse între noi care ieșeau la iveală. Erau prea multe cuvinte din­tr-o dată, iar unele dureau îngrozitor de tare. Uneori, nu le făceam față și atunci ne certam din nou. Din noi ieșeau niște monștri, vorbele erau vii și mușcau din carne vie. Nu mai simțeam nici măcar că tre­buie să ne cerem iertare pentru toa­te astea. Ne disprețuiam. Unul pe altul și pe noi înșine. Dar mă­car vorbeam. În fiecare zi câte pu­țin. Era mai cinstit, mai bine. Și încet, în timp, iarna s-a făcut primăvară, iar în bu­cătărie a încetat să mai fie frig. Am început să ne râdem unul altuia, să ne încurajăm, să ne amintim tot ce ne leagă, toate lucrurile care au fost și vor rămâne între noi și de acum încolo. Dar căsnicia noastră dispăruse. Încrederea noastră în ea. Dispăruse tandrețea, dispăruse iubirea. Deveni­se­răm prieteni. Ne puteam despărți.
3. Pentru că am vorbit atât de mult în lunile în care a fost frig, pentru că am trăit 15 ani împreună în care ne-am iubit, în care ne-am luptat unul pentru altul până la capăt, pentru că am înțeles amândoi că, de la un punct încolo, căsnicia a devenit doar frig și tăcere, pentru că am știut că așa nu ne vom face decât rău unul altuia, despărțirea a venit firesc, fără chin și fără sufe­rință. De chin și de suferință am tot avut parte în timpul acela în care, de fapt, nu ne mai spuneam nimic. Am înțeles, greu, că unele lucruri nu sunt veșnice, am înțeles că, uneori, după niște ani și după niște lupte, oa­menii se schimbă, nu se mai recunosc unul pe altul, au alte așteptări și trebuie să meargă mai departe pe alt drum, cât încă nu e prea târziu. Ne-au salvat toate dis­cuțiile istovitoare pe care le-am avut până seara târziu, ne-a salvat faptul că niciodată, nici chiar după cele mai urâte certuri, nu am uitat, de fapt, cine e celălalt. Dar cel mai important e că ne-am despărțit împăcați. Că ne-am dat seama că am trăit niște ani extraordinari îm­preună și că trebuie să-i fim recunoscători lui Dum­nezeu pentru asta, chiar dacă povestea noastră s-a sfâr­șit. Prietenia dintre noi a existat în­tot­deauna. Am fi fost nebuni să re­nunțăm la ea.
4. Acum, nu mai cred neapărat în căsnicie. Nu mai cred în drumul ăsta în doi care ar trebui să dureze o veșnicie. L-am străbătut, i-am văzut limitele, i-am gustat suferința. Cred însă că o femeie și un bărbat care se iubesc cu adevărat trebuie să fie liberi, sinceri și deschiși. Cred că o relație trebuie să dureze atât timp cât mai există bucurie și curățenie în ea. Iar pentru asta e nevoie de spațiu. Și de respect. Am învățat că tăcerea aduce cu ea frigul. Am învățat că mulți oameni căsă­toriți încep să tacă din ce în ce mai tare după un timp. Nu mai vreau asta. Am nevoie să mă simt viu, cald și iubit. Și să știu că toate astea sunt reciproce. Poate că n-o să dureze pentru o viață, dar chiar nu contează. Știu doar că într-o bucătărie friguroasă nu mă mai întorc.
5. Singurătatea personală mi se pare mult mai cinstită decât singurătatea în doi. Pentru că ține doar de tine, de neputințele sau de tristețea ta. Pentru că te lasă să visezi mai bine, oricât de obosit și de sceptic te-ai simți uneori. Iar eu încă visez. Visez să scriu, să iubesc, să mă bucur și să împărtășesc toate astea. Știu, nu e ușor deloc. Nici nu-mi imaginez că o să fie. Dar simt cum lucrurile se întorc încet la mine. Încep să mă curăț. E bine.

SORIN PREDA,
scriitor, jurnalist, București


Un cadou de ziua mea

1. Sigur că-mi amintesc. Era ziua mea de naștere - o zi mohorâtă și rece de decembrie, care m-a prins exact în perioada când eram "elev TR” (adică, sol­dat cu termen redus), la o unitate militară aflată cu totul în­tâmplător în orașul în care locuiam. Am ieșit pe poar­ta unității după o inspecție atentă și veșnic nemul­țumită a "ținutei vestimentare” și, traversând linia ferată, m-am grăbit spre domiciliul meu conjugal, jenat cum­va de hainele mele soldățești și bocancii grosolani, în­de­lung lustruiți și dați cu cremă. Mergeam în pas de vo­ie, cadențat și trist, rememorând discuția penibilă ce o avusesem în biroul comandantului, pentru a obține o permisie până a doua zi, când îmi serbam aniver­sa­rea. Mergeam în dorul lelii, obosit și cam fără chef, gân­­dind că împlineam frumoasa, minunata și irepe­ta­bila vârstă de 25 de ani și, totuși, nu mă simțeam nici­cum. Parcă bănuiam ce o să se întâmple.
Primul semn rău a fost senzația de lehamite și înstrăinare care m-a cuprins când am ajuns la blocul în care ne mutasem doar de câteva săptămâni. Al doilea semn a fost așteptarea prelungă la ușă. Sunam mereu și in­sistent, dar nimeni nu se obosea să deschidă, încât o clipă am crezut fie că greșisem adresa, fie că Doina, soția mea, ieșise cu aia mică (fetița noastră, Eleonora) la plimbare. Într-un târziu s-a deschis ușa și în prag a apărut ea, destul de ciufulită și cu un capot matlasat, pus neglijent pe umeri. Mă privea de parcă aș fi venit în misiune de pe altă planetă. Nimic nu arăta bucuria, emoția sau măcar surpriza pe fața ei. Era doar încurcată și ușor agresivă, tot ea reproșându-mi, până să mă pof­teas­că în casă, ca pe un musafir oarecare, că n-am nici un drept să dau peste cap programul ei și al fetiței, cu sosirile mele intempestive; că pe viitor ar fi mult mai indicat să sun și să mă prezint la noul domiciliu, dar numai după ce în prealabil voi fi trecut, de­sigur, pe la părinții mei, să fac o baie straș­nică, să mă primenesc cu să­ruri și arome cât mai bogate și, mai ales, să-mi schimb hainele, nu tocmai elegante, din dotare. Era lim­pede că uitase de ziua mea. Vorbea cu răutate, vor­bea cu o ironie cinică, pe care nu i-o cu­noș­team, de par­că ar fi vrut să mă provoace, să mă oblige să o lovesc de față cu fetița ieșită din camera ei, curioasă să vadă ce se în­tâm­plă. M-am oprit la timp, mai ales că som­no­roasa Eleonora, văzându-mă cum mă îndrept spre ea să o iau în brațe, s-a dat deo­parte spe­riată. Îngrozită parcă, aștepta încre­menită și cu spatele lipit de perete să-i sară în ajutor cineva. Degeaba încercam să o li­­­niș­tesc ("Sunt eu, tati... Tatăl tău. Nu te spe­ria”). Mirosul mă dădea de gol. Miroseam a străin, a om venit de pe stradă. Miroseam a ins­trucție, a gloată obosită și plină de trans­pirație. Fetița nu avea nici o vină, dar gestul ei copilăresc m-a făcut să mă simt murdar și necioplit, pe­nibil și cumva în plus. Brusc, am încetat să mă mai simt la mine acasă. Am decis să plec, să mă întorc la unitate, nu fără a mă uita în ochii Doinei și a-i spune amar, înainte de a închide ușa: "Nici dacă voiai, n-ai fi găsit un cadou mai potrivit de ziua mea”. Decizia de a mă despărți am luat-o în acea noapte - o noapte lungă și nesfârșită; noapte de insomniac. Cu această ocazie, am constatat că, în acel dormitor cazon, cu 180 de pa­turi suprapuse și trase la linie, era un zgomot crâncen, de nesuportat. Aproape toți cei 180 de "elevi TR” scrâș­neau din dinți și oftau - fiecare cu necazurile și pro­blemele lui. Visau tot felul de chestii, pentru ca a do­ua zi (spre deosebire de mine) să nu-și mai amin­teas­că nimic.
2-3 Din acea clipă, am știut că nu mai e nici o cale de întoarcere, mai ales că nu terminasem încă stagiul militar, când am primit prin furier special înștiințarea ofi­cială a divorțului. N-am făcut nimic să schimb cursul evenimentelor. Abia așteptam să scap și să mă bucur de viață, asemenea oricărui soldat care socotea zilnic pe spatele caietului AMR-ul - câte zile mai erau până la liberare. Nu am protestat și nu mi-am angajat nici un avocat. Am vrut să mă las în voia sorții, deși ceva mă deranja cumplit în toată povestea asta. Mă deranja motivul mincinos și total aiurea al di­vor­țului: "părăsire de domiciliu”. Niciodată nu am aflat mo­tivul real al despărțirii noastre. Când am ieșit din sala de Tribunal pentru ultima oară, cu hotărârea defi­ni­tivă în buzunar, am apucat să o întreb, totuși, ce i-a venit să divorțeze și ea a tresărit uimită, s-a gândit un timp, după care a renunțat, ridicând din umeri ca un copil prost și fără minte: "Știu și eu... Probabil, am vrut să-ți dau o lecție”.
4-5. E o întreagă artă să te desparți de cineva fru­mos și cu eleganță, lăsând loc de nostalgii și gânduri du­ioase. Probabil că eu nu am nici talentul și nici ima­ginația pentru așa ceva. Pur și simplu, nu știu cum să pă­răsesc o femeie - ce să-i spun, cum să procedez. Pre­fer calea cea mai simplă și mai lașă. Prefer să plec, să fug, să mă întorc pe călcâie, conștient fiind că, sufle­tește vorbind, orice eșec este în sine o pedeapsă și o grea povară. Eliberându-te de un sentiment, te încarci cu altul, poate și mai otrăvit ca primul.
Mulți cred că o căsătorie nu se destramă peste noap­­te, că destrămarea ei se petrece în trepte și etape, în multe așteptări și speranțe. E greșit și chiar ilogic, dacă te gândești la modul rapid și instantaneu în care un om se îndrăgostește. De ce despărțirea nu s-ar pro­du­ce într-un mod asemănător ? În definitiv, orice des­păr­țire care se respectă (cea adevărată și intensă) ar tre­bui să fie negativul fotografic al acestui sentiment mi­ra­culos, răscolitor și greu de explicat, care este dragos­tea.

GRUIA GROSU,
42 de ani, inginer, Carei


Marea ură

1. E vorba, cred, de-o anumită perioadă de după nașterea celui de-al treilea copil al nostru, când și re­la­țiile intime dintre noi s-au stricat. Nu-mi pot explica de ce, fiindcă după nașterea primilor doi copii nu s-a în­tâm­plat asta. Atracția dintre noi s-a stins. Meca­nis­mele acestei "morți a atracției” sunt și astăzi un mister pentru mine. În cazul meu, se declanșează destul de brusc. De obicei, începe să mă obsedeze cîte un detaliu: o mică degradare a aspectului fizic, un clișeu de vorbire sau gestică, un amănunt din timpul actului sexual, chiar și un simplu cuvânt rostit aiurea, cum se întâmplă când "vorbește gura fără tine” etc. Uneori, căsnicia îți adoar­me agerimea, te lâncezește. Conviețuirea asta "la foc mic” te îndeamnă la niște banalități plicticoase, ac­țiuni me­canice, ticuri insipide ale vieții de zi cu zi, care n-au nici măcar "farmecul detaliului” sau "bucuria lucrului făcut în comun”, ci e mai degrabă un fel de concurență stranie, gen "care dă mai mult cu mopul, cine spală mai multe vase”, urmată de tot mai dure răzbunări pentru niște fleacuri. La mine așa s-a întâmplat: muream de viu.
Dacă însă ar fi vorba de un moment hotărâtor, cred că a fost acela în care a început să mă jignească în fața copiilor mei. În seara aceea, nici n-am mai avut puterea să dau vreo explicație pentru răbufnirea ei isterică. Am ieșit pe ușă și am plecat.
2. Am încercat să fac tot posibilul să rămânem pri­eteni "de dragul copiilor”. E iarăși un clișeu, o spe­ranță absurdă, care acum mi se pare și cam dăunătoare, aproape o utopie. "Pentru ăia micii”, cum se zice în popor. Căsătoriți, sub același acoperiș, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și-am hotărât că, dacă o să fie să trăim cândva o altă mare iubire, oricare dintre noi, abia atunci să ne despărțim. Ca un fel de convenție, așa, oferindu-ne unul altuia mai multe libertăți. Am fost o vreme prieteni. Dar eram încă tineri, plini de porniri ne­bunești, începuserăm să ne sufocăm trăind împreună. Pâ­nă la urmă, ea nu a mai rezistat. A vrut "totul sau nimic”, chiar dacă știa că "totul” nu mai este posibil. Te­o­retic, cred că a avut dreptate. Doar că, din această neputință, a urmat o serie de agresivități groaznice. Deși vedea că petrec la fel de mult timp cu copiii, că mă port prietenos cu ea, mereu găsea cite o chichiță ca să "îmi scoată ochii”. Pare hilar, dar uneori totul pornea de la fapte foarte mărunte, precum: că mi-am lăsat un tri­cou aruncat pe scaun, că "am făcut pipi pe colac”, c-am stat prea mult la cal­culator... Asta, în condițiile în care nici ea nu făcea nimic pentru gospo­dă­rirea casei, în replică, drept răzbunare. Asta e. Într-un cuplu, cred, marile con­flicte por­nesc de la lucruri mici. Sal­varea mariajului? Hm. Odată, un prie­ten mi-a spus că e "ca și cum ai reîn­călzi o ciorbă răcită. Nu mai are același gust.” În vremea aia ziceam că asta-i o tâmpenie, că oricând amorurile pot reînvia. Acum cred că a avut dreptate.
3. De ce să mint, de fapt, a rămas doar o mare ură. Ură fără limite! Câteo­dată, mă uit la chipul ei aproape desfi­gu­rat, efectiv urâțit de această ură și mă în­treb: cum este posibil? Ea să fie fe­me­­ia cu care am trăit atâția ani, peste un sfert de viață? Și eu am greșit, în anii ăștia, recunosc. Dar, nu știu cum, parcă nu pot păstra supărarea. Mereu, după o zi-două, îmi vine să-i zic că n-are rost, că hai să fim măcar amici. Ura ei însă e una "cu program”, decisă, calculată pe termen lung. "Te urăsc! Am hotărât să te distrug. O să îmi fac o «strategie» în a te denigra în fața copiilor, ca să-i fac să nu te mai vadă niciodată...”. Vorbe din astea aud des. Cândva, ne-am iubit. Nu pri­cep cum anume un om se poate schimba atât de mult. Atât de mult!
4. Trebuie să spun că eu sunt divorțat de foarte pu­țin timp. Sunt foarte confuz acum. Îmi dau seama că foar­te greu îmi pot găsi pe altcineva, în această pe­rioadă, și nici nu cred că îmi doresc asta. În nici un caz pe cineva cu care să trăiesc zi de zi, să respire zilnic lân­­gă mine. Pe de altă parte, credeam și eu că după acest divorț, voi avea o stare din aceea de liber­tate exu­berantă, de ușurare, că imediat după pronunțarea sen­tinței voi striga: "Iuhuuu! Sunt liber!” Sentimentul ăsta că poți face ce vrei, că poți citi, călători, ieși în oraș oricând. N-a fost așa. În orice caz, cred că îmi va fi mult mai bine singur. Și, dac-ar fi vorba de o schimbare a viziunii mele despre dra­goste, măcar de un lucru sunt sigur, în acest moment: niciodată că­sătorit din nou! Niciodată! Chiar dac-ar fi și cu fosta mea soție. Când văd pe la te­le­viziuni oameni care se recăsătoresc de zeci de ori, am un sentiment de reală repulsie. Eu cred că o căsătorie este doar pentru o dată-n viață. Cu omul pe care ți l-ai ales tu, sau poate Dumnezeu. Dacă n-a reușit, înseamnă că nu ești făcut pentru asta.
5. Pentru mine e limpede: doar făcând ceea ce ți-a plăcut să faci și până atunci. Să te "cufunzi” în profesia ta, să-ți ții mintea și sufletul mereu ocupate, ca să nu-ți vină iarăși gândurile negre. Să faci ceva! Orice, dar să faci. Nu călătorii "în care să te reculegi”, nu lecturi psihologice cu "sfaturi practice despre cum să ne luăm viața de la capăt”, nu aventuri haotice sau chefuri fără sfârșit, în căutare de alte femei. Doar că e foarte greu să te concentrezi asupra lucrului tău. Tre­bu­ie să fii foar­te puternic. Fiindcă adevărata mizerie înce­pe abia după pronunțarea divorțului. Singurătatea din acea pe­rioadă e o altfel de singurătate. O singurătate mâloasă, înspăi­mântătoare. Teroarea e parcă și mai mare de la distanță. Când știi cât de manipulați negativ îți sunt copiii în cealaltă casă, când ești mereu ame­nin­țat că nu-i vei mai putea vedea, că vei rămâne pe dru­muri, că ți se va lua to­tul, măcar câteva ore după aceea, nu ești bun de nimic. Și totuși, am început să învăț. În primul rând, să fiu calm. Nu de mult, copilul meu cel mai mic și mai sin­cer mi-a zis: "Știi, mama mi-a spus ieri că o să-mi gă­seas­că alt tată”. Apoi m-a strâns de mână, cu dege­țelele lui mici și nu mi-a mai dat drumul până la gră­di­niță. Nu i-am spus nimic, nu l-am întrebat nimic despre asta. Ne-am uitat la mașini, am vorbit despre soare, fe­luri de copaci, gândaci, bălți, tufișuri. Copilul ăsta va crește. Și, mai degrabă, asta aș vrea să își amintească despre mine: gândaci, bălți, tufișuri... Deocamdată e as­­tăzi, trăiesc și mă voi apuca să fac o curățenie prin ca­sa mea pustie. Apoi îmi voi așeza în fereastră un ghi­veci cu o floare, pe care l-am cumpărat dimineață de la o țigancă de pe drum. Cred că va fi mai frumoasă ca­mera, cu floarea acolo. Voi mânca două ouă cu cartofi prăjiți, făcute de mine. Apoi mă voi lăsa încet în cada cu apă fierbinte, care acum se umple. Voi închide ochii și, poate, voi zâmbi.

RADU PETRACHE,
40 de ani, scenograf, Timișoara


La "shopping”

1. Eram căsătoriți doar de trei ani. Ruptura căsniciei noastre n-a venit într-un mo­ment anu­me. Au fost niște de­zi­luzii suc­cesive care au să­pat în­tre noi un hău de neîn­chi­puit până atunci. Trebuie să men­­țio­nez faptul că ea, soția mea, se angajase de curând într-o com­panie multinațională. Avea un program draconic, venea acasă ruptă de oboseală. Nu părea însă deloc nefericită cu un ase­menea job, dimpo­tri­vă, era tot mai în vervă, de par­că viața ei abia atunci începea să capete un sens. Își lua tot timpul haine noi, elegante, de firmă, a făcut un credit pentru o mașină mai bu­nă, cumpăra nu­mai cosme­tice scumpe. Există, totuși, un moment în care mi s-a aprins un beculeț, când am zis că ceva nu e în regulă: a ajuns în­tr-o seară mai târziu acasă și mi-a zis că a fost la shopping. Cuvântul ăsta a picat ca nuca-n perete. Deo­dată, fandoseala asta a ei a în­ceput să mă irite. Și chiar i-am spus asta, dar a fost ca și cum nu m-ar fi auzit. De-atunci au apărut proble­mele. Comunicarea noastră era tot mai găunoasă, su­biectele comune erau tot mai pu­ține, atingerile noastre tot mai rare și reci. Tot timpul era cu gândul doar la firmă, la munca ei, la hainele ei, la luxul pe care-l visa. Ușor, ușor, desco­peream că nu prea ne mai rămâne nimic în comun. Nici plăcerea ne­bună de până atunci de a ne cățăra pe munte, nici acor­du­rile unice ale mu­zicii Pink Floyd, nici ieșirile ro­mantice la terasă, nici șoaptele frumoase spuse înainte de-a adormi. Toate as­tea dispăreau încet, ca și cum n-ar fi fost, iar eu mă sim­țeam tot mai singur și trist.
2. A fost pentru mine o mare suferință să văd cum toată ființa ei, aceea pe care o iubeam, se to­peș­te ușor și dispare, să simt zi de zi coș­marul de a descoperi în ea o persoană tot mai stră­i­nă. Am luptat cu o disperare oarbă să o scutur, să o trezesc la realitate, să o readuc la via­ța noas­tră de până atunci. Totul era în za­dar, pă­rea că nimic n-o mai putea face să tre­sară vreo­dată. Vorbeam cu un om autist, total ab­sent. Acasă, dacă nu ațipea pe fotoliu, la te­le­vizor, atunci era pe facebook. Chiar și atunci când mai ieșeam undeva, era mai tot tim­pul cu ochii pe telefon ori îmi povestea noutăți de la firmă. Era obsedată de jobul ei, de co­legi, de funcții, voia cu orice preț să a­jungă tot mai sus, să câștige tot mai mult, mo­tivând că asta va aduce fericirea între noi. "Noi?”, o în­trebam. "Care noi? Ce fel de fe­ri­cire aș­tepți?” Îmi era tare milă de ea. De­gea­­ba îi amin­team de poezia vieții, de lu­cru­rile fun­damentale, de dragostea noastră, de noi înșine. Orice asemenea tentativă de a mai sal­­va ceva se termina lamentabil, iar eu mă sim­țeam de fiecare dată ridicol. Și trist, foarte trist.
3. Nici măcar decizia mea de a divorța n-a impre­sionat-o prea tare. A schițat doar așa, o mare mirare, ca în fața unei întâmplări ciudate, care te scoate puțin din rutina zilnică. Am crezut, chiar, că și ea ar fi vrut asta, că poate, cine știe, ar avea o relație. Nici acum nu știu dacă era adevărat, dar știu că am făcut pasul ăsta fără nici o ezitare, cu o disperare nebună. Voiam să scap cât mai repede de coșmarul singurătății în doi, de mila asta cumplită pe care o aveam pentru ea. Mi-am luat o ca­meră cu chirie și în două luni eram divorțați. De-atunci, ne-am mai întâlnit de câteva ori. Au fost însă momente penibile, în care nu mai aveam nimic să ne spunem, în care pur și simplu ne chinuiam să umplem tim­pul cum­va. S-a întâmplat atunci să o privesc de câteva ori pe furiș și mă tot întrebam cum e posibil oare ca cea mai mare iubire a vieții mele, femeia aceea de vis, cu care îmi împărțeam fiecare gând, să devină așa de repede o persoană atât de străină? De-atunci, nu ne-am mai întâlnit niciodată. Știu doar că ar avea o relație cu un coleg de la firmă. Previzibil, un fel de team building în doi.
4. Acest eșec nu mi-a lăsat nici măcar un fir de ran­chiună, resentiment sau prejudecată. Am câștigat însă o oarecare înțelepciune. Am înțeles acum că e cu mult mai sănătos, mai autentic, să suferi numai tu de singu­rătate, decât să fii singur în doi. Mi-e greu, recunosc, mi-e uneori un dor nebun de ea, de fata aia de demult, de râsul ei de-atunci, de mângâierile ei, de călătoriile noastre la munte, de serile noastre minunate. Dar dorul ăsta de-acum are o anume dulceață și-l simt parcă cu o voluptate aparte. E o suferință care mă înalță, îmi dă parcă putere, îmi vine să mut munții din loc, să rescriu toate poemele lumii. Și-mi amintesc cât de mult mă sufoca dorul ăsta atunci când trăiam lângă ea calvarul sfârșitului. Se poate spune că astăzi sunt liber să plâng, să sufăr, să sper, să aștept. Sincer, curat, fără povara unei relații chinuite. În fiecare dimineață mă trezesc cu aceeași emoție a unei așteptări continue. Nu știu ce anume aștept și nici nu vreau să știu. Poate o nouă iubire, o nouă poveste. Dar deocamdată mi-e mult mai bine așa.

Anchetă realizată de