1. Vă mai amintiți momentul exact când ați simțit că mariajul în care sunteți se prăbușește?
2. Ce ați făcut ca să mai salvați căsnicia?
3. Ați divorțat lăsând în urmă prietenie sau ură?
4. În ce fel v-a schimbat divorțul? A reconfigurat felul în care vedeați dragostea și viața?
5. Cum ați depășit singurătatea de după divorț?
Andrei Cernea,
36 de ani, muzeograf, Brașov
Când se lasă frigul
1. De prea multă vreme nu ne mai spuneam nimic. Ne întâlneam în bucătărie, seara, ne uitam unul la altul pe furiș, mâncam în tăcere. Nu mai suportam privirile lungi. Nici ea, nici eu. Erau prea multe întrebări în ele, prea multe reproșuri nerostite. Afară ploua, bucătăria era cel mai rece loc de pe pământ. Mâine o să fie bine, îmi ziceam, e doar foarte frig aici și suntem obosiți. O să treacă, o să vorbim. Mâncam mai departe, întrebam "ce faci?”, își ridica privirea către mine absentă, se uita prin mine. "Mâine, să iei tu cafea. Și pâine. Și să plătești lumina. Neapărat”. Dădeam din cap că "da”. A doua zi era la fel, luam cafea, luam pâine, plăteam niște facturi, lucram, fiecare cu treaba lui, ne întâlneam în bucătărie seara. Era frig.
Așa a fost și atunci. Exact așa. Aceeași bucătărie, același frig, aceeași seară, aceleași tăceri. Doar că atunci am știut. Am știut că lucrurile astea n-or să mai treacă, am știut că mâine nu va fi mai bine, am știut că femeia din fața mea, soția și iubita mea de-o viață, a devenit o străină, am știut că și eu am devenit un străin pentru ea. M-am simțit bătrân, neputincios și prost. După multă vreme, am început să vorbim. Ne-am certat, ne-am spus tâmpenii, am ieșit afară, singur, în frig. Venise iarna, era un ger cumplit. Cumva, nu știu cum, parcul ăla înghețat în care am rămas în noaptea aceea era mult, muuuult mai cald, decât bucătăria noastră.
2. Din noaptea aia, am tot vorbit. Am vorbit despre viețile noastre, despre cine suntem și cum ne-am schimbat în cei 15 ani cât am stat împreună, despre așteptările noastre de acum, despre șansele pe care le mai avem împreună. Erau atâtea lucruri nespuse între noi care ieșeau la iveală. Erau prea multe cuvinte dintr-o dată, iar unele dureau îngrozitor de tare. Uneori, nu le făceam față și atunci ne certam din nou. Din noi ieșeau niște monștri, vorbele erau vii și mușcau din carne vie. Nu mai simțeam nici măcar că trebuie să ne cerem iertare pentru toate astea. Ne disprețuiam. Unul pe altul și pe noi înșine. Dar măcar vorbeam. În fiecare zi câte puțin. Era mai cinstit, mai bine. Și încet, în timp, iarna s-a făcut primăvară, iar în bucătărie a încetat să mai fie frig. Am început să ne râdem unul altuia, să ne încurajăm, să ne amintim tot ce ne leagă, toate lucrurile care au fost și vor rămâne între noi și de acum încolo. Dar căsnicia noastră dispăruse. Încrederea noastră în ea. Dispăruse tandrețea, dispăruse iubirea. Deveniserăm prieteni. Ne puteam despărți.
3. Pentru că am vorbit atât de mult în lunile în care a fost frig, pentru că am trăit 15 ani împreună în care ne-am iubit, în care ne-am luptat unul pentru altul până la capăt, pentru că am înțeles amândoi că, de la un punct încolo, căsnicia a devenit doar frig și tăcere, pentru că am știut că așa nu ne vom face decât rău unul altuia, despărțirea a venit firesc, fără chin și fără suferință. De chin și de suferință am tot avut parte în timpul acela în care, de fapt, nu ne mai spuneam nimic. Am înțeles, greu, că unele lucruri nu sunt veșnice, am înțeles că, uneori, după niște ani și după niște lupte, oamenii se schimbă, nu se mai recunosc unul pe altul, au alte așteptări și trebuie să meargă mai departe pe alt drum, cât încă nu e prea târziu. Ne-au salvat toate discuțiile istovitoare pe care le-am avut până seara târziu, ne-a salvat faptul că niciodată, nici chiar după cele mai urâte certuri, nu am uitat, de fapt, cine e celălalt. Dar cel mai important e că ne-am despărțit împăcați. Că ne-am dat seama că am trăit niște ani extraordinari împreună și că trebuie să-i fim recunoscători lui Dumnezeu pentru asta, chiar dacă povestea noastră s-a sfârșit. Prietenia dintre noi a existat întotdeauna. Am fi fost nebuni să renunțăm la ea.
4. Acum, nu mai cred neapărat în căsnicie. Nu mai cred în drumul ăsta în doi care ar trebui să dureze o veșnicie. L-am străbătut, i-am văzut limitele, i-am gustat suferința. Cred însă că o femeie și un bărbat care se iubesc cu adevărat trebuie să fie liberi, sinceri și deschiși. Cred că o relație trebuie să dureze atât timp cât mai există bucurie și curățenie în ea. Iar pentru asta e nevoie de spațiu. Și de respect. Am învățat că tăcerea aduce cu ea frigul. Am învățat că mulți oameni căsătoriți încep să tacă din ce în ce mai tare după un timp. Nu mai vreau asta. Am nevoie să mă simt viu, cald și iubit. Și să știu că toate astea sunt reciproce. Poate că n-o să dureze pentru o viață, dar chiar nu contează. Știu doar că într-o bucătărie friguroasă nu mă mai întorc.
5. Singurătatea personală mi se pare mult mai cinstită decât singurătatea în doi. Pentru că ține doar de tine, de neputințele sau de tristețea ta. Pentru că te lasă să visezi mai bine, oricât de obosit și de sceptic te-ai simți uneori. Iar eu încă visez. Visez să scriu, să iubesc, să mă bucur și să împărtășesc toate astea. Știu, nu e ușor deloc. Nici nu-mi imaginez că o să fie. Dar simt cum lucrurile se întorc încet la mine. Încep să mă curăț. E bine.
SORIN PREDA,
scriitor, jurnalist, București
Un cadou de ziua mea
1. Sigur că-mi amintesc. Era ziua mea de naștere - o zi mohorâtă și rece de decembrie, care m-a prins exact în perioada când eram "elev TR” (adică, soldat cu termen redus), la o unitate militară aflată cu totul întâmplător în orașul în care locuiam. Am ieșit pe poarta unității după o inspecție atentă și veșnic nemulțumită a "ținutei vestimentare” și, traversând linia ferată, m-am grăbit spre domiciliul meu conjugal, jenat cumva de hainele mele soldățești și bocancii grosolani, îndelung lustruiți și dați cu cremă. Mergeam în pas de voie, cadențat și trist, rememorând discuția penibilă ce o avusesem în biroul comandantului, pentru a obține o permisie până a doua zi, când îmi serbam aniversarea. Mergeam în dorul lelii, obosit și cam fără chef, gândind că împlineam frumoasa, minunata și irepetabila vârstă de 25 de ani și, totuși, nu mă simțeam nicicum. Parcă bănuiam ce o să se întâmple.
Primul semn rău a fost senzația de lehamite și înstrăinare care m-a cuprins când am ajuns la blocul în care ne mutasem doar de câteva săptămâni. Al doilea semn a fost așteptarea prelungă la ușă. Sunam mereu și insistent, dar nimeni nu se obosea să deschidă, încât o clipă am crezut fie că greșisem adresa, fie că Doina, soția mea, ieșise cu aia mică (fetița noastră, Eleonora) la plimbare. Într-un târziu s-a deschis ușa și în prag a apărut ea, destul de ciufulită și cu un capot matlasat, pus neglijent pe umeri. Mă privea de parcă aș fi venit în misiune de pe altă planetă. Nimic nu arăta bucuria, emoția sau măcar surpriza pe fața ei. Era doar încurcată și ușor agresivă, tot ea reproșându-mi, până să mă poftească în casă, ca pe un musafir oarecare, că n-am nici un drept să dau peste cap programul ei și al fetiței, cu sosirile mele intempestive; că pe viitor ar fi mult mai indicat să sun și să mă prezint la noul domiciliu, dar numai după ce în prealabil voi fi trecut, desigur, pe la părinții mei, să fac o baie strașnică, să mă primenesc cu săruri și arome cât mai bogate și, mai ales, să-mi schimb hainele, nu tocmai elegante, din dotare. Era limpede că uitase de ziua mea. Vorbea cu răutate, vorbea cu o ironie cinică, pe care nu i-o cunoșteam, de parcă ar fi vrut să mă provoace, să mă oblige să o lovesc de față cu fetița ieșită din camera ei, curioasă să vadă ce se întâmplă. M-am oprit la timp, mai ales că somnoroasa Eleonora, văzându-mă cum mă îndrept spre ea să o iau în brațe, s-a dat deoparte speriată. Îngrozită parcă, aștepta încremenită și cu spatele lipit de perete să-i sară în ajutor cineva. Degeaba încercam să o liniștesc ("Sunt eu, tati... Tatăl tău. Nu te speria”). Mirosul mă dădea de gol. Miroseam a străin, a om venit de pe stradă. Miroseam a instrucție, a gloată obosită și plină de transpirație. Fetița nu avea nici o vină, dar gestul ei copilăresc m-a făcut să mă simt murdar și necioplit, penibil și cumva în plus. Brusc, am încetat să mă mai simt la mine acasă. Am decis să plec, să mă întorc la unitate, nu fără a mă uita în ochii Doinei și a-i spune amar, înainte de a închide ușa: "Nici dacă voiai, n-ai fi găsit un cadou mai potrivit de ziua mea”. Decizia de a mă despărți am luat-o în acea noapte - o noapte lungă și nesfârșită; noapte de insomniac. Cu această ocazie, am constatat că, în acel dormitor cazon, cu 180 de paturi suprapuse și trase la linie, era un zgomot crâncen, de nesuportat. Aproape toți cei 180 de "elevi TR” scrâșneau din dinți și oftau - fiecare cu necazurile și problemele lui. Visau tot felul de chestii, pentru ca a doua zi (spre deosebire de mine) să nu-și mai amintească nimic.
2-3 Din acea clipă, am știut că nu mai e nici o cale de întoarcere, mai ales că nu terminasem încă stagiul militar, când am primit prin furier special înștiințarea oficială a divorțului. N-am făcut nimic să schimb cursul evenimentelor. Abia așteptam să scap și să mă bucur de viață, asemenea oricărui soldat care socotea zilnic pe spatele caietului AMR-ul - câte zile mai erau până la liberare. Nu am protestat și nu mi-am angajat nici un avocat. Am vrut să mă las în voia sorții, deși ceva mă deranja cumplit în toată povestea asta. Mă deranja motivul mincinos și total aiurea al divorțului: "părăsire de domiciliu”. Niciodată nu am aflat motivul real al despărțirii noastre. Când am ieșit din sala de Tribunal pentru ultima oară, cu hotărârea definitivă în buzunar, am apucat să o întreb, totuși, ce i-a venit să divorțeze și ea a tresărit uimită, s-a gândit un timp, după care a renunțat, ridicând din umeri ca un copil prost și fără minte: "Știu și eu... Probabil, am vrut să-ți dau o lecție”.
4-5. E o întreagă artă să te desparți de cineva frumos și cu eleganță, lăsând loc de nostalgii și gânduri duioase. Probabil că eu nu am nici talentul și nici imaginația pentru așa ceva. Pur și simplu, nu știu cum să părăsesc o femeie - ce să-i spun, cum să procedez. Prefer calea cea mai simplă și mai lașă. Prefer să plec, să fug, să mă întorc pe călcâie, conștient fiind că, sufletește vorbind, orice eșec este în sine o pedeapsă și o grea povară. Eliberându-te de un sentiment, te încarci cu altul, poate și mai otrăvit ca primul.
Mulți cred că o căsătorie nu se destramă peste noapte, că destrămarea ei se petrece în trepte și etape, în multe așteptări și speranțe. E greșit și chiar ilogic, dacă te gândești la modul rapid și instantaneu în care un om se îndrăgostește. De ce despărțirea nu s-ar produce într-un mod asemănător ? În definitiv, orice despărțire care se respectă (cea adevărată și intensă) ar trebui să fie negativul fotografic al acestui sentiment miraculos, răscolitor și greu de explicat, care este dragostea.
GRUIA GROSU,
42 de ani, inginer, Carei
Marea ură
1. E vorba, cred, de-o anumită perioadă de după nașterea celui de-al treilea copil al nostru, când și relațiile intime dintre noi s-au stricat. Nu-mi pot explica de ce, fiindcă după nașterea primilor doi copii nu s-a întâmplat asta. Atracția dintre noi s-a stins. Mecanismele acestei "morți a atracției” sunt și astăzi un mister pentru mine. În cazul meu, se declanșează destul de brusc. De obicei, începe să mă obsedeze cîte un detaliu: o mică degradare a aspectului fizic, un clișeu de vorbire sau gestică, un amănunt din timpul actului sexual, chiar și un simplu cuvânt rostit aiurea, cum se întâmplă când "vorbește gura fără tine” etc. Uneori, căsnicia îți adoarme agerimea, te lâncezește. Conviețuirea asta "la foc mic” te îndeamnă la niște banalități plicticoase, acțiuni mecanice, ticuri insipide ale vieții de zi cu zi, care n-au nici măcar "farmecul detaliului” sau "bucuria lucrului făcut în comun”, ci e mai degrabă un fel de concurență stranie, gen "care dă mai mult cu mopul, cine spală mai multe vase”, urmată de tot mai dure răzbunări pentru niște fleacuri. La mine așa s-a întâmplat: muream de viu.
Dacă însă ar fi vorba de un moment hotărâtor, cred că a fost acela în care a început să mă jignească în fața copiilor mei. În seara aceea, nici n-am mai avut puterea să dau vreo explicație pentru răbufnirea ei isterică. Am ieșit pe ușă și am plecat.
2. Am încercat să fac tot posibilul să rămânem prieteni "de dragul copiilor”. E iarăși un clișeu, o speranță absurdă, care acum mi se pare și cam dăunătoare, aproape o utopie. "Pentru ăia micii”, cum se zice în popor. Căsătoriți, sub același acoperiș, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și-am hotărât că, dacă o să fie să trăim cândva o altă mare iubire, oricare dintre noi, abia atunci să ne despărțim. Ca un fel de convenție, așa, oferindu-ne unul altuia mai multe libertăți. Am fost o vreme prieteni. Dar eram încă tineri, plini de porniri nebunești, începuserăm să ne sufocăm trăind împreună. Până la urmă, ea nu a mai rezistat. A vrut "totul sau nimic”, chiar dacă știa că "totul” nu mai este posibil. Teoretic, cred că a avut dreptate. Doar că, din această neputință, a urmat o serie de agresivități groaznice. Deși vedea că petrec la fel de mult timp cu copiii, că mă port prietenos cu ea, mereu găsea cite o chichiță ca să "îmi scoată ochii”. Pare hilar, dar uneori totul pornea de la fapte foarte mărunte, precum: că mi-am lăsat un tricou aruncat pe scaun, că "am făcut pipi pe colac”, c-am stat prea mult la calculator... Asta, în condițiile în care nici ea nu făcea nimic pentru gospodărirea casei, în replică, drept răzbunare. Asta e. Într-un cuplu, cred, marile conflicte pornesc de la lucruri mici. Salvarea mariajului? Hm. Odată, un prieten mi-a spus că e "ca și cum ai reîncălzi o ciorbă răcită. Nu mai are același gust.” În vremea aia ziceam că asta-i o tâmpenie, că oricând amorurile pot reînvia. Acum cred că a avut dreptate.
3. De ce să mint, de fapt, a rămas doar o mare ură. Ură fără limite! Câteodată, mă uit la chipul ei aproape desfigurat, efectiv urâțit de această ură și mă întreb: cum este posibil? Ea să fie femeia cu care am trăit atâția ani, peste un sfert de viață? Și eu am greșit, în anii ăștia, recunosc. Dar, nu știu cum, parcă nu pot păstra supărarea. Mereu, după o zi-două, îmi vine să-i zic că n-are rost, că hai să fim măcar amici. Ura ei însă e una "cu program”, decisă, calculată pe termen lung. "Te urăsc! Am hotărât să te distrug. O să îmi fac o «strategie» în a te denigra în fața copiilor, ca să-i fac să nu te mai vadă niciodată...”. Vorbe din astea aud des. Cândva, ne-am iubit. Nu pricep cum anume un om se poate schimba atât de mult. Atât de mult!
4. Trebuie să spun că eu sunt divorțat de foarte puțin timp. Sunt foarte confuz acum. Îmi dau seama că foarte greu îmi pot găsi pe altcineva, în această perioadă, și nici nu cred că îmi doresc asta. În nici un caz pe cineva cu care să trăiesc zi de zi, să respire zilnic lângă mine. Pe de altă parte, credeam și eu că după acest divorț, voi avea o stare din aceea de libertate exuberantă, de ușurare, că imediat după pronunțarea sentinței voi striga: "Iuhuuu! Sunt liber!” Sentimentul ăsta că poți face ce vrei, că poți citi, călători, ieși în oraș oricând. N-a fost așa. În orice caz, cred că îmi va fi mult mai bine singur. Și, dac-ar fi vorba de o schimbare a viziunii mele despre dragoste, măcar de un lucru sunt sigur, în acest moment: niciodată căsătorit din nou! Niciodată! Chiar dac-ar fi și cu fosta mea soție. Când văd pe la televiziuni oameni care se recăsătoresc de zeci de ori, am un sentiment de reală repulsie. Eu cred că o căsătorie este doar pentru o dată-n viață. Cu omul pe care ți l-ai ales tu, sau poate Dumnezeu. Dacă n-a reușit, înseamnă că nu ești făcut pentru asta.
5. Pentru mine e limpede: doar făcând ceea ce ți-a plăcut să faci și până atunci. Să te "cufunzi” în profesia ta, să-ți ții mintea și sufletul mereu ocupate, ca să nu-ți vină iarăși gândurile negre. Să faci ceva! Orice, dar să faci. Nu călătorii "în care să te reculegi”, nu lecturi psihologice cu "sfaturi practice despre cum să ne luăm viața de la capăt”, nu aventuri haotice sau chefuri fără sfârșit, în căutare de alte femei. Doar că e foarte greu să te concentrezi asupra lucrului tău. Trebuie să fii foarte puternic. Fiindcă adevărata mizerie începe abia după pronunțarea divorțului. Singurătatea din acea perioadă e o altfel de singurătate. O singurătate mâloasă, înspăimântătoare. Teroarea e parcă și mai mare de la distanță. Când știi cât de manipulați negativ îți sunt copiii în cealaltă casă, când ești mereu amenințat că nu-i vei mai putea vedea, că vei rămâne pe drumuri, că ți se va lua totul, măcar câteva ore după aceea, nu ești bun de nimic. Și totuși, am început să învăț. În primul rând, să fiu calm. Nu de mult, copilul meu cel mai mic și mai sincer mi-a zis: "Știi, mama mi-a spus ieri că o să-mi găsească alt tată”. Apoi m-a strâns de mână, cu degețelele lui mici și nu mi-a mai dat drumul până la grădiniță. Nu i-am spus nimic, nu l-am întrebat nimic despre asta. Ne-am uitat la mașini, am vorbit despre soare, feluri de copaci, gândaci, bălți, tufișuri. Copilul ăsta va crește. Și, mai degrabă, asta aș vrea să își amintească despre mine: gândaci, bălți, tufișuri... Deocamdată e astăzi, trăiesc și mă voi apuca să fac o curățenie prin casa mea pustie. Apoi îmi voi așeza în fereastră un ghiveci cu o floare, pe care l-am cumpărat dimineață de la o țigancă de pe drum. Cred că va fi mai frumoasă camera, cu floarea acolo. Voi mânca două ouă cu cartofi prăjiți, făcute de mine. Apoi mă voi lăsa încet în cada cu apă fierbinte, care acum se umple. Voi închide ochii și, poate, voi zâmbi.
RADU PETRACHE,
40 de ani, scenograf, Timișoara
La "shopping”
1. Eram căsătoriți doar de trei ani. Ruptura căsniciei noastre n-a venit într-un moment anume. Au fost niște deziluzii succesive care au săpat între noi un hău de neînchipuit până atunci. Trebuie să menționez faptul că ea, soția mea, se angajase de curând într-o companie multinațională. Avea un program draconic, venea acasă ruptă de oboseală. Nu părea însă deloc nefericită cu un asemenea job, dimpotrivă, era tot mai în vervă, de parcă viața ei abia atunci începea să capete un sens. Își lua tot timpul haine noi, elegante, de firmă, a făcut un credit pentru o mașină mai bună, cumpăra numai cosmetice scumpe. Există, totuși, un moment în care mi s-a aprins un beculeț, când am zis că ceva nu e în regulă: a ajuns într-o seară mai târziu acasă și mi-a zis că a fost la shopping. Cuvântul ăsta a picat ca nuca-n perete. Deodată, fandoseala asta a ei a început să mă irite. Și chiar i-am spus asta, dar a fost ca și cum nu m-ar fi auzit. De-atunci au apărut problemele. Comunicarea noastră era tot mai găunoasă, subiectele comune erau tot mai puține, atingerile noastre tot mai rare și reci. Tot timpul era cu gândul doar la firmă, la munca ei, la hainele ei, la luxul pe care-l visa. Ușor, ușor, descopeream că nu prea ne mai rămâne nimic în comun. Nici plăcerea nebună de până atunci de a ne cățăra pe munte, nici acordurile unice ale muzicii Pink Floyd, nici ieșirile romantice la terasă, nici șoaptele frumoase spuse înainte de-a adormi. Toate astea dispăreau încet, ca și cum n-ar fi fost, iar eu mă simțeam tot mai singur și trist.
2. A fost pentru mine o mare suferință să văd cum toată ființa ei, aceea pe care o iubeam, se topește ușor și dispare, să simt zi de zi coșmarul de a descoperi în ea o persoană tot mai străină. Am luptat cu o disperare oarbă să o scutur, să o trezesc la realitate, să o readuc la viața noastră de până atunci. Totul era în zadar, părea că nimic n-o mai putea face să tresară vreodată. Vorbeam cu un om autist, total absent. Acasă, dacă nu ațipea pe fotoliu, la televizor, atunci era pe facebook. Chiar și atunci când mai ieșeam undeva, era mai tot timpul cu ochii pe telefon ori îmi povestea noutăți de la firmă. Era obsedată de jobul ei, de colegi, de funcții, voia cu orice preț să ajungă tot mai sus, să câștige tot mai mult, motivând că asta va aduce fericirea între noi. "Noi?”, o întrebam. "Care noi? Ce fel de fericire aștepți?” Îmi era tare milă de ea. Degeaba îi aminteam de poezia vieții, de lucrurile fundamentale, de dragostea noastră, de noi înșine. Orice asemenea tentativă de a mai salva ceva se termina lamentabil, iar eu mă simțeam de fiecare dată ridicol. Și trist, foarte trist.
3. Nici măcar decizia mea de a divorța n-a impresionat-o prea tare. A schițat doar așa, o mare mirare, ca în fața unei întâmplări ciudate, care te scoate puțin din rutina zilnică. Am crezut, chiar, că și ea ar fi vrut asta, că poate, cine știe, ar avea o relație. Nici acum nu știu dacă era adevărat, dar știu că am făcut pasul ăsta fără nici o ezitare, cu o disperare nebună. Voiam să scap cât mai repede de coșmarul singurătății în doi, de mila asta cumplită pe care o aveam pentru ea. Mi-am luat o cameră cu chirie și în două luni eram divorțați. De-atunci, ne-am mai întâlnit de câteva ori. Au fost însă momente penibile, în care nu mai aveam nimic să ne spunem, în care pur și simplu ne chinuiam să umplem timpul cumva. S-a întâmplat atunci să o privesc de câteva ori pe furiș și mă tot întrebam cum e posibil oare ca cea mai mare iubire a vieții mele, femeia aceea de vis, cu care îmi împărțeam fiecare gând, să devină așa de repede o persoană atât de străină? De-atunci, nu ne-am mai întâlnit niciodată. Știu doar că ar avea o relație cu un coleg de la firmă. Previzibil, un fel de team building în doi.
4. Acest eșec nu mi-a lăsat nici măcar un fir de ranchiună, resentiment sau prejudecată. Am câștigat însă o oarecare înțelepciune. Am înțeles acum că e cu mult mai sănătos, mai autentic, să suferi numai tu de singurătate, decât să fii singur în doi. Mi-e greu, recunosc, mi-e uneori un dor nebun de ea, de fata aia de demult, de râsul ei de-atunci, de mângâierile ei, de călătoriile noastre la munte, de serile noastre minunate. Dar dorul ăsta de-acum are o anume dulceață și-l simt parcă cu o voluptate aparte. E o suferință care mă înalță, îmi dă parcă putere, îmi vine să mut munții din loc, să rescriu toate poemele lumii. Și-mi amintesc cât de mult mă sufoca dorul ăsta atunci când trăiam lângă ea calvarul sfârșitului. Se poate spune că astăzi sunt liber să plâng, să sufăr, să sper, să aștept. Sincer, curat, fără povara unei relații chinuite. În fiecare dimineață mă trezesc cu aceeași emoție a unei așteptări continue. Nu știu ce anume aștept și nici nu vreau să știu. Poate o nouă iubire, o nouă poveste. Dar deocamdată mi-e mult mai bine așa.
Anchetă realizată de