(Mahabharata)
La plecări în lume, adesea funcționez pe bază de dor. În martie, anul acesta, am plecat în India, pentru că doream să petrec Paștele cu mitropolitul Mar Osthathios și cu creștinii din Malabar. Mai aveam și un dor de prozator: să definitivez acolo capitolul "Monseniorul Ghika în India”.
În februarie, am primit un semn insolit de la Mar Osthathios, astfel: am visat că eram în chilia-birou a Dânsului, la Mavelikara, unde el se afla acum ca șef al Școlii Misionare "Sf. Pavel”. Am visat că stăteam la biroul lui și scriam, scriam liniștit, ca și instalat acolo pentru mult timp... Iar el, mitropolitul, stătea în picioare, lângă patul său, și mă privea ca de pe alt tărâm. Visul mi-a lăsat o impresie puternică, avea un relief izbitor, m-a urmărit toată ziua. Știam că mitropolitul intrase în al 94-lea an de viață... aveam un sentiment al urgenței de a-l vedea. Am dat telefon la ambasada Indiei pentru viză. Mi-au spus da, dar se așteaptă circa trei săptămâni.
Când am ajuns, în martie, la Trivandrum, India de Sud, era duminică. De la aeroport am luat o rikșa, am mers la biserica ortodoxă "St. George”. Am stat la slujbă. După slujbă, am intrat în office-ul bisericii; acolo se aflau patru oameni care numărau bani: pe masă era un stog de bancnote maronii (rupii), și alt stog de bani de metal... îți făceai o idee despre dărnicia oamenilor... dar și despre celălalt stăpân, Mamona!
M-am prezentat; apoi, cu nădejde și frică, am întrebat de Mar Osthathios. Atunci unul din ei s-a oprit din număratul banilor, s-a ridicat în picioare și mi-a răspuns: "Înaltul Mar Osthathios s-a mutat la Domnul, de puțin timp... pe 16 februarie... și este înmormântat la catedrala de la Misiunea "Sf. Pavel” din Mavelikara”.
Toți s-au oprit din numărat și au lăsat capul în jos. M-am lăsat pe un scaun, credeam că nu înțeleg bine limba lor... am cerut să-mi repete, dar ei tăceau, împietriți. Am trăit brusc o mâhnire mare, comparabilă cu aceea la aflarea morții părintelui Teofil Părăian, cu trei ani în urmă. Așadar, am sosit prea târziu, mi-am zis, salutând la plecare. Unul din ei s-a ridicat și a ieșit după mine, a mai stat cu mine un ceas, povestindu-mi.
2. "Ai învins, Galileanule!”
De la Trivandrum spre Mavelikara, autobuzul face vreo patru ore. Sunt circa 100 de kilometri, dar sunt multe opriri, prin orașe suprapopulate și prin sate îngropate în păduri de cocotieri și palmieri. În multe sate, vedeam biserici creștine. Mă aflu în Kerala, stat indian în care un sfert din populație este creștină, adică sunt aici opt milioane de creștini, din care un mare procent sunt ortodocși.
Îmi aminteam că, în urmă cu ani, Mitropolitul Mar Osthathios mă luase să-l însoțesc într-o yaatra prin eparhia lui. Yaatra înseamnă pelerinaj sau turneu spiritual. Am vizitat atunci 12 biserici în 5 zile. Câteva din acele biserici erau foarte vechi, stăteau pe ruinele unor basilici întemeiate de Apostolul Toma sau de ucenicii lui imediați. Și azi sunt impresionat să văd biserici în junglă și mereu îmi vine în minte exclamația împăratului Iulian Apostatul, care, murind, recunoștea: "Ai învins, Galileanule!”.
Am ajuns la Mavelikara, la sediul Misiunii Ortodoxe. Aici am mers direct în catedrală, și-n culoarul din dreapta am văzut cripta lui Mar Osthathios. Am făcut închinare la mormântul marelui om. Acolo m-a descoperit părintele Jacob Mathew, superiorul așezământului, și m-a instalat în aceeași chilie unde mai stătusem cu ani în urmă. Am rămas aici până la Florii.
3. Floriile indiene
"Duminica ramurilor de palmier” sau "Duminica Hosannah”, așa numesc ei Floriile.
Biserica e plină ochi, lume cu sărbătoarea pe chip. Toți poleiți de strălucirea evenimentului biblic. În biserica indiană nu sunt șușoteli, șopocăeli; liniștea e perfectă și atenția e duminicală. Separarea "pe genuri” e strictă. Bărbații la stânga, femeile la dreapta, în sariuri superbe, ca o înflorire a lumii. Slujba, cântările, participarea publică la dialogul liturgic te ridică la timpuri de grație. Văd la acești indieni atâta trăire și participare religioasă, cum poate doar pe Athos am mai văzut. Momentul împărțirii frunzelor de palmier și apoi debordarea solemnă din biserică în exterior îți dau o certitudine de fapt hristic primordial regăsit, restaurat, devii unul din mulțimea care-L întâmpină pe Hristos la intrarea în Ierusalim, devii contemporan cu El.
După slujbă, este o agapă în grădinile vaste, sub arbori tropicali. O tratație rituală, o dezlegare la bunătăți îngăduite în această zi. Bucuria e dublată de comunicare, de cunoașterea acestor rude indo-europene. Sunt întrebat din patru părți, răspund. Se bucură nespus când le dezvălui secretul meu: că suntem neamuri indo-europene și că Floriile ne vindecă total de străinie. Și-am înțeles că ei au încetat, spontan, să mă perceapă ca pe "străinul”. De aceea, luni m-am despărțit foarte greu de dânșii! Vreo trei creștini bogați voiau să-i vizitez, călugării misionari din Mavelikara voiau să mai rămân la ei. Dar eu mai aveam pe aici înrudiri și roluri, așa că m-am smuls eu însumi cu mult regret, căci dependențele afective se creează fatal între oameni.
4. Săptămâna Mare luminează Tropicul
Săptămâna Mare am început-o în orașul Kottayam unde, aș zice, este inima creștinismului sud-indian. Întâi, am fost izbit de revederea orașului, pe care nu-l mai recunoșteam. Lăsasem un Kottayam verde și aerisit, chemător la dragoste; acum regăseam unul uscat și ticsit, apatic, cu străzi prea aglomerate, oameni și mașini de-a valma... Claxonatul este cerut insistent, pe mașini scrie: "Claxonează, bade!” Peste tot, numai tarabe și dughene și camioane, tiruri, motociclete și sute de rikșa printre ele... combinație de iarmaroc, mașinism, aer torid... Pe străzi, furnicar relaxat, hărmălaie silențioasă, oameni care se strivesc între ei, dar nu se înjură, ci tac și surâd... transpiră, așteaptă, fojgăie, vând, cumpără, cască gura.
Îmi amintesc, deodată, că India are un miliard și două sute de milioane de locuitori. Sunt uimit că toți acești oameni trăiesc... au ce mânca... Năucit de puhoiul uman, îmi vine să zic că Dumnezeu a scăpat de sub control suprafețe mari din Univers... că El nu mai poate controla creațiunea sa. Apoi ajung la o catedrală uriașă, care are frontal trei cruci: "Mar Elia Cathedral”: E oră de vecernie, mă apropii, locul răsună de cântări... Mai merg și mă opresc la "Marthomas Church”, intru, parcă sunt pe alt tărâm, aici simți distanța imensă dintre sacrul protejat și profanul străzilor.
Orașul Kottayam este și capitală de district, și centrul creștinismului sudic. În Kottayam sunt zeci de biserici, și ele salvează obrazul orașului. Toate bisericile sunt la lărghețe, au curți vaste, cu palmieri și flori, ziduri de un alb strălucitor. La fel, clădirile Universității "Mahatma Gandhi”, strălucitoare, salvează obrazul prăfos al orașului.
Dar imediat ce depășești "fațadele” și cotești pe străzi labirintate, în puzderia de dughene și-n sufocarea mașinismului, nici n-ai zice că ești într-un oraș de mare rang!
În Săptămâna Mare, tot mai mulți sunt captați de rânduieli religioase. Nu doar creștinii, ci și dintre hinduiști - intră într-un timp liturgic, în afara forfotei cotidiene. Mulți încep vaste pelerinaje la biserici paleo-creștine, întemeiate de Apostolul Toma.
5. Apostolul Toma a fondat 7 biserici și jumătate...
Așadar, ținta pelerinilor din toată India, în Săptămâna Mare, este această moștenire uluitoare: biserici întemeiate de Sf. Toma în India, pe coasta Malabar, în Kerala și în Tamil Nadu. Aici, spune tradiția, Sf. Toma a fondat 7 biserici și jumătate. Adică, 7 biserici confirmate după verificări arheologice că datează din străvechime, și alte două față de care există îndoieli. Ele aspiră amândouă la gloria tomaită, dar despre ele se zice că sunt tomaite doar pe jumătate.
Mai demult, mitropolitul Mar Osthathios m-a condus la trei dintre bisericile care se ridicau pe ruinele unor basilici antice ale apostolului Toma. Anul acesta, când m-a furat ortodoxia, mai aveam să fac un pelerinaj la a patra biserică străveche. Indienii din Sud îl numesc pe Sf. Toma: Muthappan, adică "Strămoșul” sau "Străbunul”. Îl consideră atât de "al familiei”, încât, mi s-a spus, la vremea nunților, cupluri de însurăței vin obligatoriu, din depărtări, la o biserică a lui Toma, pentru că un mariaj indian creștin este legitim numai dacă are două binecuvântări: a părinților și a Strămoșului! Unul din lăcașurile principale întemeiate de Sf. Toma se află la Madras (Chennai), în Tamil Nadu. Acolo, de altfel, Apostolul a fost martirizat la anul 68 sau 72 d.H., și acolo se află și o mică relicvă din trupul său.
6. "Old Seminary”, focar duhovnicesc
Miercuri am sosit la "Old Seminary” (și în India, la fel ca la noi, se exagerează cu nume de botez englezești), la margine de Kottayam. Un alt "acasă” al meu, acest Old Seminary. Mai să nu recunosc locul! De la oraș până aici erau păduri și câmp, vreo 2 kilometri. Acum, în câțiva ani, s-au construit case până-n gardul mânăstirii! A apărut brusc un cartier select, un fel de... Cartierul Primăverii al nostru. Numai case mari, vile burgheze superbe... Mânăstirea a fost sorbită de oraș, pierzând tihna de altădată... pustia cea roditoare.
"Old Seminary” din Kottayam este un centru metodologic al Teologiei sud-indiene, reședință episcopală, Facultate. Un stabiliment care se întinde pe zeci de hectare, într-un cadru superb, pe malul râului Periyar. Am fost aici de câteva ori, iar pe vremea mitropolitului Mar Osthathios, am putut să îndrum aici un microstagiu de practică isihastă, cu studenții de la teologie, dar veneau și studenți de la Universitatea Gandhi. Acum mă prezint la Mar Demetrios, succesorul lui Mar Osthathios. (Mar, în limba syriacă, înseamnă Domnul, dar și, cum ar veni la noi, apelativul ierarhic "Înaltul”). Mă instalează la casa de oaspeți numită "Sophia Centre”.
Old Seminary e centrul ortodoxiei iacobite. Aceștia, iacobiții indieni, țin de patriarhia Antiohiei, slujesc după Evanghelia lui Iacov, ruda Domnului. Rânduielile lor bisericești seamănă cu ale noastre. Preoții lor poartă bărbi "canonice”, ca la noi. Au legături cu bisericile bizantine. Au legături cu biserica română. Iar eu stau în aceeași casă de oaspeți unde au fost cazați, cu ani în urmă, patriarhul Teoctist, mitropoliții Antonie Plămădeală și Bartolomeu Anania.
7. Joia tainei fondatoare
Joia Mare este pentru rugăciune și pentru reactualizarea faptelor hristice. Zi culminantă la creștini, care sunt conduși să retrăiască Evenimentele hristice, așa cum le-au consemnat evangheliile. Slujbele, ritualurile creează sentimentul că ești contemporan cu Hristos (cum de altfel și suntem), îl urmezi, asiști la minunile lui, înveți să vindeci și să înduri, participi la Cina de taină, ca la urmă să urci pe Muntele Calvarului, murind ca să înviezi. Slujba euharistică de Joia Mare (Holly Qurbana) începe la ora două dimineața. Sunt trezit de dangăte de clopote... de parcă-s pe Athos, unde clopotele mă trezeau la ora două pentru miezonoptică!
Când apar la catedrală, o găsesc plină ochi. Primii sosiți au "ocupat” biserica: ceilalți, mulți, vor umple pridvorul, curtea. Multă poporime, lume înstărită, văd tixeală de automobile luxoase pe arterele de la intrare. Cântări bărbătești, multe cântări. Le înțelegi în orice limbă: sufletul înțelege orice limbă. Slujba se termină pe la ora 7. Miruiește și binecuvântează mitropolitul Mar Demetrios.
După amiază, de la 1:30 la 7:30, altă slujbă măreață, ținută în alt locaș: la "St. Thomas Ortodox Church”, o catedrală la 50 km, în satul Metranchery, unde ne-am deplasat cu autocare. Aici, într-un hol imens, erau mulțimi din șapte sate. Slujbă cu șapte preoți și zeci de călugări. La sfârșit, mitropolitul spală picioarele unor "mai mici decât el”, 12 preoți. Se reeditează astfel scena când Hristos a spălat picioarele celor 12 ucenici, semnul smereniei totale, kenosis, dar și semnul slujirii.
Masa de seară, la trapeză, la Old Seminary. Post împărătesc, adică mâncare (frugală) o dată pe zi, după apusul soarelui.
După aceasta, îmi iau rămas bun de la Părinții gazde, că mâine voi fi la Ernakulam, alt centru important al ortodoxiei indiene. Despărțire cu emoții și tristeți, că și aceștia vor să mă înfieze...
8. Vinerea patimilor. Oțetul răstigniților
"Good Friday”, sau "Ziua Jertfei”, așa numesc ei Vinerea patimilor. Sunt la Ernakulam, oaspete la Catedrala ortodoxă "Sf. Maria”, așadar tot în inima comorii moștenite de la Apostolul Toma. Ernakulam este o metropolă pe mal de ocean, coasta Malabar. Slujba de vineri este de la ora 8 la 16, așadar ziua. Și aici, participare mare, curțile catedralei sunt pline până-n stradă. Ca oaspete, mereu sunt chemat în față, lângă altar, și nu mă pot bucura niciodată de tihna anonimilor. Iar în predica finală, mereu aud că preotul zice: "Avem un oaspete de departe... tocmai din România”. De aceea, la urmă, când mai vorbesc cu oamenii, ei mă strigă "Hei, România”.
După slujbă, Părintele Elias, starețul, și Părintele Varghese, vicarul, mă cheamă să iau cu ei masa frugală (tot post împărătesc, tot o dată pe zi, seara...); mâncăm orez (totuși, prea gustos pentru o zi de post!) și ceai. Prelații mă întreabă despre ortodoxia română, le spun doar părțile ei lăudabile, după cum cere regula gândirii pozitive... Au avut și ei vizite de înalt nivel din România. (Numele patriarhului Justinian e gravat undeva pe o placă de marmură, că a sfințit, în anii '70, o construcție indiană sacră...)
Tot vineri, de la ora 17,30, altă slujbă, Prohodul Domnului. Notez că vineri li se dă participanților să bea acea băutură ce i s-a dat lui Hristos pe cruce. Este băutura posca, oțet neînăsprit, îndoit cu apă, băutură care de regulă ușura supliciul condamnaților muribunzi, era ușor euforizantă; iar Hristos a refuzat-o, pentru că voia să rămână perfect treaz în acele clipe finale. El, când a spus "Mi-e sete”, ar fi trebuit să primească apă, nu posca. Toți trec prin fața altarului și un ierarh le dă să bea din oțetul răstigniților. Voi mai spune că indienii știu să bea dintr-un vas fără să atingă cu gura marginea vasului...
9. Slujba de Înviere. Ouăle albe
Învierea indiană începe la ora 2 după miezul nopții și se termină la ora 7 dimineața, Așadar, este mai lungă decât cea românească. De altfel, la indieni, toate slujbele sunt lungi (așa cere Liturghia Sf. Iacob, Liturghia creștinilor primordiali). Mai lungi și mai dinamice, cu multe mătănii. În zi de sărbătoare, noi facem numai metania mică, și așa am făcut și eu aici, și am văzut că am avut și imitatori...
Îmi venea în minte o notație despre Înviere, din Jurnalul lui Arșavir Acterian: "Am fost la Înviere, la biserica armenească. Nu atât din credință și din dragostea mea în Hristos, de care mă depărtez în ore pustiitoare de îndoială și scepticism, - ci mai mult din comoditate, pentru că Învierea armenească se termină pe la ora 22, în timp ce cea românească începe la ora 24 și se termină la orele 4 dimineața. Nu știu care e rațiunea acestor contradicții între creștini, fiecare tagmă considerând, probabil, că dreapta tradiție e de partea ei”.
La ora 7, în final, oamenii sunt așteptați cu mari coșuri pline cu ouă și bidoane cu cafea. Ouăle de Paște nu sunt înroșite. Ci sunt doar fierte, rămân albe. Adică ei păstrează doar simbolul oului, al germinației universale, și se lipsesc de adaosul estetic al închistririi, care a luat frumos avânt la noi. Și încă ceva: ei nu știu să ciocnească ouăle de Paști! Dar acum, la catedrala din Ernakulam, eu introduc obiceiul ciocnirii ouălor. Îi convertesc întâi pe ierarhi la acest obicei, apoi se iau și alții după noi... Astfel că în toată curtea bisericii se naște veselia ciocnirii ouălor... Mă întreabă simbolul, le spun: "Păi ați constatat și voi, ciocnind ouăle, v-ați înveselit, ați comunicat cu unul sau cu șapte semeni; simbolul și efectul este deci agape, dragostea, sau prema, pe limba locului”. Le-a plăcut tare. Le las o impresie bună, despre un străin alb și despre o Românie cu duh agapic...
10. Oaspete la Străbunul
După Înviere, după agapa din curtea catedralei, nici gând să stau la odihnă. Ci plec repede la un munte ce se zărește la orizont, la o biserică veche, pe ruinele uneia din cele "7 și jumătate” întemeiate de Sf. Toma. Până acolo, am schimbat trei autobuze; am văzut trei tipuri de peisaj fantastic: junglă, ocean și munte; am cunoscut oameni din trei seminții dravidiene: keraleză, tamilă și din Andhra Pradesh - ținut pe care l-am atins razant.
Notez în stilul sec al Jurnalului, ipotetic, ținut de împăratul Traian în Dacia: de aici am mers la Angamaly, iar de acolo la Niliswaram... Iar de acolo, cu o rikșa, la un sat în junglă: Mundan-gamatton. Aici locuiește o familie prietenă. Că frumos este ca, la sărbători împărătești, frații să fie împreună! Ca să nu vin cu mâna goală, am luat cu mine un tablou-icoană: Cina cea de taină, mare (NULL,20 m pe 0,60 m), i-a impresionat foarte tare pe prietenii mei. Au zis: "Tu ne obligi ca să ne cumpărăm o casă mare, că tabloul acesta nu poate sta într-o căsuță ca a noastră!”. I-am învățat și pe ei să ciocnească ouă (albe). Ei m-au pus în capul mesei, zicând: "În India, oaspetele este considerat al 4-lea zeu al familiei!”.
Le răspund cu veselie: "Știu că vă plac zeii, henoteiștilor! Dar azi a înviat Hristos, pentru toată lumea, nu doar pentru o treime de lume!”
Apoi și-au luat sandale de pelerin și m-au însoțit și am urcat pe muntele Kurisumudy, la locul zis Malayattur, unde se află biserica lui Sf.Toma. Un urcuș greu, circa doi kilometri pieptiș. Dar ajuns sus, ești răsplătit cu tot ce vezi, simți, trăiești. Lângă biserică, văd piramide din crucile pe care le-au purtat în spate pelerinii (veniți din toată Asia, mi se zice). Ne-am închinat în biserica veche, apoi ne-am săturat privirile cu cele 6 rânduri de munți care se pierdeau în zare. Când am vrut să coborâm de la biserică spre sat (era de-acum seara), a început o ploaie strașnică, o ploaie cum numai la tropice poți vedea. Rupere de nori! Și a plouat o oră, două ore, trei ore... S-a înnoptat. Și atunci am simțit o bucurie mare că nu putem coborî, că trebuie să ne petrecem noaptea aici, în biserica străveche, adică să fim oaspeții lui Mar Thomas... oaspeți la Străbunul (cum îl numesc indienii pe Apostolul Toma). Și ne-am zis că ploaia nu a fost întâmplătoare, ci a fost semn de la Apostol. Astfel ne-a fost dăruit să rămânem acolo până a doua zi, bucuroși că suntem ținuți aici, la Străbunul.
e-mail: vasileandru@yahoo.com