S-a spus, desigur, că formula turului unic de scrutin, în care "câştigătorul ia totul”, va favoriza demnitarii locali aflaţi în funcţie. S-a subliniat că alegerile de acest tip duc la o pierdere de reprezentativitate pentru că votul cetăţenilor va fi dispersat. Oponenţii la administraţiile existente nu vor avea şansa să câştige fiindcă "baronii locali” au notorietate şi mijloace, ieşind în majoritatea cazurilor pe primul loc. În absenţa unui tur secund, în care rămân cu doar un contracandidat ce poate polariza voturile nemulţumiţilor, ei sunt câştigătorii din start. În mare, lucrurile chiar au stat aşa. Majoritatea liderilor locali au fost confirmaţi de votul la care au participat cu puţin peste 50% din ansamblul cetăţenilor cu drept de vot. Legea care a dus la această reală îngrădire a democraţiei reprezentative nu a funcţionat, însă, în cazul PD-L-ului. Partidul dominant al fostei coaliţii guvernamentale a pierdut, practic, pe linie, mulţi dintre preşedinţii săi de consilii judeţene, primarii şi consilierii ce îi erau afiliaţi fiind surclasaţi fără drept de apel în faţa contracandidaţilor lor din USL. Ca o ironie a sorţii, această lege strâmbă a fost propusă, în urmă cu un an, de PD-L-ul aflat la guvernare, cu speranţa nemărturisită că, dacă îşi va conserva "localii”, va putea ţinti, în noiembrie, la "parlamentare”, la un scor de 25-30%, care să-l facă de neocolit pentru oricare alianţă de guvernare.
Când au adoptat legea în cauză, parlamentarii PD-L-ului erau încă departe de perspectiva pierderii puterii. Este adevărat, guvernele conduse de Emil Boc au avut sarcina extrem de dificilă de a limita efectele crizei economice mondiale pentru economia României. Măsurile luate de ele au fost, de altfel, corecte şi, în unele situaţii, singurele valabile. Dar, după cum am spus de multe ori în rubrica de faţă, premierul şi miniştrii săi nu au ştiut nici cum să explice populaţiei privaţiunile la care o supun, nici să demonstreze că, în lipsa lor, situaţia ar deveni mult mai dură. Defectului grav de comunicare i s-au adăugat nenumărate "bâlbe” organizaţionale, decizii contradictorii sau inepte, datorate - în mare parte - cumulului de funcţii politice şi administrative realizate de premier, partidul confundându-se, la un moment dat, cu executivul, deşi PD-L-ul era doar centrul alianţei de guvernare. Speriat de fragilitatea majorităţii parlamentare, şeful PD-L-ului a trebuit să admită primirea unor traseişti politici şi surplusul de clientelă adus de aceştia. Rezultatul a fost compromiterea concomitentă a sa şi a preşedintelui, straşnic exacerbată de formidabilul aparat propagandistic al opoziţiei.
Retragerea d-lui Boc de la conducerea executivului a fost târzie şi insuficientă pentru că, pe de o parte, criza economică nu a fost, în fapt, încă depăşită şi, pe de altă parte, clientela partidului şi cea de strânsură nu au fost satisfăcute. Mulţi demnitari PD-L-işti au fost nemulţumiţi de împărţirea "plăcintei” cu alţii, în vreme ce liderii necompromişi ai PD-L-ului au fost, la rândul lor, revoltaţi din cauza "desantului” impus de preşedintele ţării în eşaloanele politice de conducere, chiar dacă mulţi dintre ei au recunoscut necesitatea reformării formaţiunii în raport cu provocările realităţilor socio-economice noi ale ţării. Uzat de "alergatul după doi iepuri”, d-l Emil Boc trebuia să se retragă şi din fruntea PD-L-ului, lăsând partidul să se confrunte nemediat cu preşedintele. Acoperirea conflictului surd dintre liderii partidului şi preşedintele ţării nu a folosit nimănui. Alături de celelalte greşeli, ea a dus la creditarea discursului rancuniar, repetat până la saţietate, prin toate mediile aservite, al opoziţiei USL-iste.
PD-L-ul a pierdut bătălia "localelor”. Dar, pierderea unei bătălii nu înseamnă neapărat şi pierderea războiului. PD-L-ul trebuie, dacă nu vrea să repete soarta PNŢCD-ului, să nu fie dur înfrânt în alegerile parlamentare din toamnă. Mai întâi trebuie să elimine sursele strategiei greşite de la "locale”. Partidul fie s-a "dizolvat” în diverse judeţe în alianţe conjuncturale, urmărind o tristă disimulare a propriei identităţi, fie a acceptat să trimită în lupta pentru instituţiile locale candidaţi complet nepotriviţi, adesea doar de complezenţă, din credinţa că vor putea să înfrângă potenţialii USL sau - pur şi simplu din resemnare. Exemplul Bucureştiului, pe care PD-L-ul l-a pierdut în mod spectaculos, este semnificativ. Ce spera oare organizaţia PD-L a capitalei, desemnându-l drept contracandidat al "independentului” S. Oprescu pe S. Prigoană? De ce nu au trecut la ofensivă propagandistică primarii săi de sector, cu realizări, de altfel, notabile şi de perspectivă? De ce liderii PD-L-işti ai capitalei au adoptat, mai degrabă, un ton conciliant, detaşat, în raport cu reprezentanţii USL, dând impresia că urmăresc "să cadă la pace”? În PD-L, trebuie să se producă o reaşezare a centrelor de putere. Nucleul dur al partidului a înţeles, în sfârşit, că restructurarea trebuie să se producă temeinic, inclusiv prin promovarea masivă a unor oameni noi, proveniţi din competenţele societăţii civile. Marginalizarea radicalilor trebuie să înceteze, iar criticile lor acceptate şi judecate corect. Oportuniştii şi "paraşutiştii” trebuie daţi deoparte, concomitent cu precizarea fermă a identităţii doctrinare şi cu creşterea capacităţii de comunicare. Dacă vrea să supravieţuiască, în toamnă, PD-L-ul trebuie să stea pe propriile-i picioare, "mantaua” preşedintelui Băsescu nemaiputând să-l ajute. În fond, procentul votului politic al USL este, deocamdată, de 50%, adică suma actualizată a impactului de 30% al PSD-ului şi în jur de 20% al PNL-ului. Cu 25-30% PD-L-ul poate deveni partenerul de guvernare al oricăruia dintre ele.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
