S-a spus, desigur, că formula turului unic de scrutin, în care "câștigătorul ia totul”, va favoriza demnitarii locali aflați în funcție. S-a subliniat că alegerile de acest tip duc la o pierdere de reprezentativitate pentru că votul cetățenilor va fi dispersat. Oponenții la administrațiile existente nu vor avea șansa să câștige fiindcă "baronii locali” au notorietate și mijloace, ieșind în majoritatea cazurilor pe primul loc. În absența unui tur secund, în care rămân cu doar un contracandidat ce poate polariza voturile nemulțumiților, ei sunt câștigătorii din start. În mare, lucrurile chiar au stat așa. Majoritatea liderilor locali au fost confirmați de votul la care au participat cu puțin peste 50% din ansamblul cetățenilor cu drept de vot. Legea care a dus la această reală îngrădire a democrației reprezentative nu a funcționat, însă, în cazul PD-L-ului. Partidul dominant al fostei coaliții guvernamentale a pierdut, practic, pe linie, mulți dintre președinții săi de consilii județene, primarii și consilierii ce îi erau afiliați fiind surclasați fără drept de apel în fața contracandidaților lor din USL. Ca o ironie a sorții, această lege strâmbă a fost propusă, în urmă cu un an, de PD-L-ul aflat la guvernare, cu speranța nemărturisită că, dacă își va conserva "localii”, va putea ținti, în noiembrie, la "parlamentare”, la un scor de 25-30%, care să-l facă de neocolit pentru oricare alianță de guvernare.
Când au adoptat legea în cauză, parlamentarii PD-L-ului erau încă departe de perspectiva pierderii puterii. Este adevărat, guvernele conduse de Emil Boc au avut sarcina extrem de dificilă de a limita efectele crizei economice mondiale pentru economia României. Măsurile luate de ele au fost, de altfel, corecte și, în unele situații, singurele valabile. Dar, după cum am spus de multe ori în rubrica de față, premierul și miniștrii săi nu au știut nici cum să explice populației privațiunile la care o supun, nici să demonstreze că, în lipsa lor, situația ar deveni mult mai dură. Defectului grav de comunicare i s-au adăugat nenumărate "bâlbe” organizaționale, decizii contradictorii sau inepte, datorate - în mare parte - cumulului de funcții politice și administrative realizate de premier, partidul confundându-se, la un moment dat, cu executivul, deși PD-L-ul era doar centrul alianței de guvernare. Speriat de fragilitatea majorității parlamentare, șeful PD-L-ului a trebuit să admită primirea unor traseiști politici și surplusul de clientelă adus de aceștia. Rezultatul a fost compromiterea concomitentă a sa și a președintelui, strașnic exacerbată de formidabilul aparat propagandistic al opoziției.
Retragerea d-lui Boc de la conducerea executivului a fost târzie și insuficientă pentru că, pe de o parte, criza economică nu a fost, în fapt, încă depășită și, pe de altă parte, clientela partidului și cea de strânsură nu au fost satisfăcute. Mulți demnitari PD-L-iști au fost nemulțumiți de împărțirea "plăcintei” cu alții, în vreme ce liderii necompromiși ai PD-L-ului au fost, la rândul lor, revoltați din cauza "desantului” impus de președintele țării în eșaloanele politice de conducere, chiar dacă mulți dintre ei au recunoscut necesitatea reformării formațiunii în raport cu provocările realităților socio-economice noi ale țării. Uzat de "alergatul după doi iepuri”, d-l Emil Boc trebuia să se retragă și din fruntea PD-L-ului, lăsând partidul să se confrunte nemediat cu președintele. Acoperirea conflictului surd dintre liderii partidului și președintele țării nu a folosit nimănui. Alături de celelalte greșeli, ea a dus la creditarea discursului rancuniar, repetat până la sațietate, prin toate mediile aservite, al opoziției USL-iste.
PD-L-ul a pierdut bătălia "localelor”. Dar, pierderea unei bătălii nu înseamnă neapărat și pierderea războiului. PD-L-ul trebuie, dacă nu vrea să repete soarta PNȚCD-ului, să nu fie dur înfrânt în alegerile parlamentare din toamnă. Mai întâi trebuie să elimine sursele strategiei greșite de la "locale”. Partidul fie s-a "dizolvat” în diverse județe în alianțe conjuncturale, urmărind o tristă disimulare a propriei identități, fie a acceptat să trimită în lupta pentru instituțiile locale candidați complet nepotriviți, adesea doar de complezență, din credința că vor putea să înfrângă potențialii USL sau - pur și simplu din resemnare. Exemplul Bucureștiului, pe care PD-L-ul l-a pierdut în mod spectaculos, este semnificativ. Ce spera oare organizația PD-L a capitalei, desemnându-l drept contracandidat al "independentului” S. Oprescu pe S. Prigoană? De ce nu au trecut la ofensivă propagandistică primarii săi de sector, cu realizări, de altfel, notabile și de perspectivă? De ce liderii PD-L-iști ai capitalei au adoptat, mai degrabă, un ton conciliant, detașat, în raport cu reprezentanții USL, dând impresia că urmăresc "să cadă la pace”? În PD-L, trebuie să se producă o reașezare a centrelor de putere. Nucleul dur al partidului a înțeles, în sfârșit, că restructurarea trebuie să se producă temeinic, inclusiv prin promovarea masivă a unor oameni noi, proveniți din competențele societății civile. Marginalizarea radicalilor trebuie să înceteze, iar criticile lor acceptate și judecate corect. Oportuniștii și "parașutiștii” trebuie dați deoparte, concomitent cu precizarea fermă a identității doctrinare și cu creșterea capacității de comunicare. Dacă vrea să supraviețuiască, în toamnă, PD-L-ul trebuie să stea pe propriile-i picioare, "mantaua” președintelui Băsescu nemaiputând să-l ajute. În fond, procentul votului politic al USL este, deocamdată, de 50%, adică suma actualizată a impactului de 30% al PSD-ului și în jur de 20% al PNL-ului. Cu 25-30% PD-L-ul poate deveni partenerul de guvernare al oricăruia dintre ele.