Vreau să vă spun povestea vieţii mele, care a fost una obişnuită, fără să iasă în evidenţă prin cine ştie ce evenimente deosebite. La prima vedere, s-ar putea chiar să le pară unora o poveste comună. Tocmai de aceea nu o povestesc cu gândul că aş uimi pe cineva cu o relatare inedită. Am speranţa că s-ar putea întâmpla însă ca măcar o parte din bucuria şi dragul de a povesti, pe care le simt eu acum, şi mai ales sinceritatea cu care am să mărturisesc unele trăiri, să-i facă mai atenţi pe cei care vor urmări, totuşi, aceste rânduri.
Fericirea dintâi
M-am căsătorit în vara anului 1976 şi ziua nunţii a fost tare ploioasă şi întunecată, deşi augustul acela fusese călduros până atunci. Mătuşile mele de la ţară s-au bucurat de ploaie şi mi-au spus că, pe vremuri, bătrânii credeau că mirii vor fi bogaţi în bani şi în urmaşi, dacă plouă în ziua nunţii. Slabă consolare pentru mine, căci, ca orice fată care se crede adevărată regină în ziua în care îmbracă rochia albă şi-şi pune vălul cu beteală pe cap, mi-aş fi dorit o zi cu vreme strălucitoare, ca să putem face fotografii de care să ne bucurăm peste ani. Dar anii aceştia au trecut ca gândul şi, până la urmă, n-am fost bogaţi nici în bani şi nici în copii, după cum prevesteau mătuşile bătrâne. Avem un singur băiat, născut după mulţi ani de tratamente şi intervenţii medicale. Ne-am bucurat de el ca de un bulgăre de aur, şi din momentul în care a apărut în casa noastră, am simţit că viaţa noastră s-a schimbat total.
Până să ajungem la bucuria de a fi părinţi, imediat după nuntă, ne-am mutat într-o casă a unei mătuşi care stătea în altă localitate, la fiul ei. Ne-a dat cheia casei şi ne-a urat "trai bun şi chef de povestit unul cu altul". Am înţeles târziu vorbele ei. Nu era mare casa, dar avea tot ceea ce ne-a trebuit ca să ne descurcăm la început. Acolo am trăit cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Şi spun asta, fără să vreau să-i supăr pe fiul meu sau pe bărbatul meu. Fără să fiu egoistă sau nedreaptă, pot să spun că acolo am simţit bucuria primelor zile de dragoste, aşteptarea aceea atât de minunată a bărbatului care trebuie să se întoarcă de la muncă, încercările de a fi o bună bucătăreasă de dragul lui. Şi, mai presus de toate, acolo am învăţat să mă cunosc pe mine, să-mi dau seama ce aştept de la el, ce pot să-i ofer, cum să fac acest lucru, pentru ca legătura noastră să fie armonioasă până la capăt.
Vă daţi seama că atunci când chiar se întâmpla ceea ce povestesc acum nu stăteam atâta să analizez, să judec, să desfac firul în patru. Abia acum, după ce au trecut atâţia ani, pot să fac aceste observaţii, încercând să păstrez cât de cât realitatea, urmând şirul întâmplărilor. Pe-atunci trăiam aproape orbiţi de dragoste, fără să vedem în jurul nostru altceva. Eram precum caii aceia care au obrăzare şi nu pot vedea decât înainte. Şi noi nu vedeam în faţa ochilor decât silueta, făptura celuilalt.
Baladă tristă
Este o lumină aparte care stăruie pe chipul celor care se iubesc. Se vede fără greutate că între ei este o legătură din care sunt excluşi cei de pe margine. Este destul să-i priveşti, şi parcă simţi cum tremură aerul dintre ei, aşa cum vezi că se unduieşte drumul sub potopul căldurii de vară. Dar stările acestea de vis nu durează o veşnicie, cel puţin, în ceea ce ne priveşte pe noi au trecut, s-au transformat într-un fel de prietenie, de camaraderie, dar, din păcate, fără sclipirile erotice ale începutului. Sau poate că n-am ştiut eu să le văd, poate că n-am mai putut să aprind flacăra aceea care ne mistuia înainte pe amândoi.
Carneţelul
Am rămas împreună până astăzi. Nu ne-am despărţit şi nici n-am călcat "strâmb". Am trăit corect, dar trist şi sec toată viaţa. Faptul că eu vă povestesc dumneavoastră acum aceste lucruri este o dovadă că viaţa mea n-a fost luminoasă în totalitate, dar că mai sper să repar ce se poate. De ce oare simt acum nevoia să recapitulez? Poate că şi el a trăit, de la un moment dat încolo, acea renunţare şi resemnare, venite din faptul că naşterea şi trecerea anilor au lăsat urme de neşters pe chipul şi pe trupul meu, dar şi în felul lui de a reacţiona. De fapt, nu "poate", ci e sigur că a trăit şi el la fel de greu aceste transformări, şi am să vă spun ce s-a întâmplat şi cum mi-am dat seama de acest lucru. În maşină, el ţinea un carnet în care-şi nota, de obicei, lucruri legate de întreţinerea maşinii, data la care era programat pentru revizie, pentru schimbul de ulei şi alte mărunţişuri. Într-o zi, aşteptând la o benzinărie, m-am uitat prin carneţelul lui şi am văzut că de la jumătate încolo, avea nişte însemnări personale. Le-am citit fără să mă simt vinovată că pătrund astfel, oarecum brutal, în gândurile lui. Una dintre aceste însemnări a avut darul să schimbe mult din felul în care-l judecam. A fost ca un moment de trezire, ca o scânteie care a luminat dintr-o dată colţurile întunecate din viaţa mea. "Bărbatul este silit de multe ori să joace un rol ce nu-i al lui. Pentru prieteni, e bine să-şi păstreze aura de mare cuceritor, în vreme ce pentru nevastă, este bine să pară un sfânt. Cât despre el... e vai de capul lui...". Asta scrisese el pe o pagină de carneţel şi acela a fost primul semn pentru mine, venit cam târziu, e adevărat, că şi bărbatul meu a trăit de-a lungul anilor tulburări pe care nu mi le-a mărturisit. Că şi el a avut în momentele lui de singurătate, tristeţi legate de neputinţa de a afla lângă mine sau cu mine împreună explicaţia şi soluţia la multe din frământările lui. Mă gândesc că ar trebui acum, la anii pensiei, să trecem cu buretele peste ceea ce am trăit şi să încercăm măcar în al doisprezecelea ceas să fim apropiaţi, să împărtăşim durerile, tulburările, nedumeririle, ca atunci, demult, la începutul vieţii noastre în doi. Vom putea oare să regăsim bucuria de a fi împreună, cu aceeaşi spontaneitate ca atunci?
Legea pendulului
Nu ştiu să spun cât de fericită am fost în viaţa aceasta, pe care am încercat să v-o povestesc. Nu ştiu dacă aş fi fost mai fericită sau mai nefericită lângă un alt bărbat.
VIORICA
Reproduceri după picturi de HOREA CUCERZAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
