GABI BALINT - "Nicăieri nu m-am simţit mai bine ca în Republica Moldova. Mâine m-aş întoarce să lucrez acolo"

Fotbalist de frunte al anilor '80, de numele lui Gabi Balint se leagă cea mai mare perfor­man­ţă internaţională a unei echipe româ­neşti de fotbal. Câştigarea de către Steaua, în 1986, a Cupei Campionilor Europeni a fost consfinţită de golul său, marcat în poarta Barcelonei, la loviturile de departa­jare. La Mon­dialul italian din 1990, a fost titular in­con­testabil în atacul României şi a marcat în poarta Argen­ti­nei lui Maradona, cam­pioana mondială en-titre. Au trecut mai bine de 20 de ani de atunci, iar Gabi Balint e la fel de tânăr. Îşi trăieşte cu maximă fer­voa­re pasiunile, acceptă cu nerăbdare noi şi noi provocări, cum a fost şi aceea de a antrena echipa naţională a Republicii Mol­dova, şi speră ca lu­mea să nu se termine în 2012, pentru că vrea să o ţină tot aşa, ani buni de acum înainte. Un om liber, franc şi dezin­hibat, cu care poţi vorbi orice, de la viaţa burlacului după 40 de ani, până la situaţia din Republica Mol­dova, şi de la fotbal la muzică instru­mentală.

"Moldovenii trag foarte mult spre România"

- Să începem discuţia noastră cu cea mai recentă experienţă profe­sională a ta: antrenor al echipei de fot­bal a Republicii Moldova. Mulţi s-au mirat când ţi-ai făcut publică opţiunea. "Moldova? Ce l-a apu­cat?" Cum a fost de fapt?

- Am fost primit cu foarte multă căldură în Basara­bia. M-am simţit cum nu m-am simţit în nici un alt loc. M-au tratat extraordinar de bine, cu foarte mult res­pect. Tocmai m-am întors de câteva zile din Moldova, unde m-am reîntâlnit şi cu preşedintele federaţiei de aco­lo şi cu alţi colaboratori apropiaţi. Am rămas prie­teni cu toţi, îmi face plăcere să-i revăd. Pă­cat că nu au un nivel mai competitiv, păcat că atât de puţini oameni investesc acolo în fotbal. Pentru că eu şi mâine m-aş duce să muncesc din nou în Moldova, dacă ar fi un proiect solid, de viitor, aşa cum era la Tiraspol, în urmă cu 10 ani, când am antrenat acolo echipa Sheriff.

- Cum e viaţa românilor de acolo?

- E o ţară mai săracă decât România, sunt mai multe probleme decât la noi, e, ca să folosesc o com­pa­raţie, cam cum eram noi în urmă cu 10-15 ani. O ţară în permanentă schimbare, e şi o oarecare insta­bi­litate politică, bine că au reuşit să-şi numească, în sfâr­şit, un preşedinte, după multă vreme. Sunt optimist, însă, lucrurile se schimbă în bine şi la ei. Din păcate, spre deosebire de România, care are atâtea resurse na­turale de toate felurile, mare, munte, posibilităţi pentru turism, ei nu au mai nimic. În Moldova nu ai decât mâ­na de lucru, care e, într-adevăr, foarte ieftină, deci poţi să faci ceva industrie pornind de aici, în rest, prea mul­te nu au. În ultima vreme, am simţit asta, moldo­venii trag foarte mult spre România, chiar dacă la un mo­ment dat rămăseseră agăţaţi de Rusia. Dacă mergi pe stradă, observi că au mai rămas foarte-foarte puţini cei ce nu vorbesc limba română. Sunt oameni simpa­tici, foarte deschişi şi, ce m-a impresionat cel mai mult, sunt foarte curaţi.

- Cu fotbalul cum a fost?

- E greu să ai rezultate cu Republica Moldova, mai ales dacă joci împotriva Olandei, Suediei sau Un­ga­­riei. Am încercat să lu­crez însă la mentalitatea jucăto­ri­lor, mai ales că eram şi primul antrenor din afara Mol­dovei care pregătea echipa naţională. Ei au o men­talitate mai fra­gilă, au mai multă tea­mă, au mereu nevoie de un conducător care să le dea curaj, sunt incapabili une­ori să ia decizii bune de unii singuri. Eu asta am încercat să schimb. Le-am spus că dacă ne apărăm sau dacă atacăm, tot bătaie luăm, la o adică, îm­potriva Olandei, dar măcar să arătăm mai mult cu­raj, să jucăm frumos. Aşa că am încercat să jucăm în atac, am avut chiar şansa unei sur­prize pe finalul unui meci, nu ne-am făcut deloc de râs, am pierdut cu 0-1 ambele partide. Oamenii au rămas cu o impresie bună şi, efectiv, au re­gretat că am de­cis să plec.

"Sunt decepţionat de caracterul oamenilor care conduc fotbalul la noi"

- Dar fotbalul românesc? E doar o impresie sau nu te prea arunci cu capul înainte când vine vorba să antrenezi acasă?

- Nu e o impresie. Aşa e! Am avut oferte de la noi şi după ce am încheiat contractul cu echipa naţională a Moldovei, dar am refuzat. Sunt decepţionat de carac­terul oamenilor care conduc fotbalul în România. E nevoie de ei, de oameni care să investească în fotbal, dar cu cei mai mulţi nu te poţi, efectiv, înţelege, nu dau dovadă de seriozitate, nu au răbdare, nu îţi oferă în­credere. Vine unul care habar nu are de fotbal şi îţi spune ce jucător să foloseşti şi cum să faci antrena­men­tele sau cum să pui echipa în teren. Apoi, să-ţi mai şi vorbească urât şi să te dea afară, să te bălăcărească pe la televiziuni... Atunci prefer să prind un contract în afara ţării, dacă e să prind. Niciodată nu am alergat după bani, pentru că atunci aş fi antrenat şi prin vreo ţară mai îndepărtată. Dar eu am fost şi rămân un om de-al casei, prefer să fiu mai aproape de familie decât să fug după bani.

"Nu mi-a fost uşor să mă rup de Ardeal"

- Nu te fereşti niciodată, nici în particular, nici în public, să vorbeşti despre familia ta, despre locul co­pilăriei, petrecută în zona Năsăudului, la Sân­georz. Ai luat cu tine ceva de acasă când ai plecat din Ardeal?

- Da, am luat. Am luat cu mine modestia alor mei, care erau simpli muncitori, oameni modeşti, dar nu săraci, felul lor de a fi, mediul acela familial sănătos, pasiunea pe care au pus-o în creşterea mea, toate astea m-au marcat. Apoi, dincolo de amprenta ardeleană, a mai contat ceva foarte mult pentru mine: faptul că am crescut la munte, într-o staţiune cu aer curat, faptul că am crescut bând de voie apa aceea minerală binecu­vântată, pentru care alţii stăteau zile întregi la trata­ment. Nu mi-a fost uşor să mă rup de oamenii aceia frumoşi şi simpli din Sângeorz-Băi. Mi-am dat seama ce diferenţă mare era când am ajuns la Bucureşti...

- Ai rămas cu nostalgia Sângeorzului. Ştiu că mergi foarte des acasă.

- Da, merg cât pot de des la părinţii mei şi stau câ­teva zile. Merg de patru-cinci ori pe an, uneori şi mai des. De când cu pasiunea pentru mo­tociclism, îndată sunt la ei, mai descopăr un traseu prin zonă... Sunt trasee superbe pe acolo! Plus că am atâţia prie­teni, toţi cei cu care am copi­lărit, pe care încerc să îi adun la un loc, de câte ori ajung pe acasă. Primii mei colegi de joacă şi fotbal.

"De-abia ce învăţasem să umblu, şi deja şutam mingea prin faţa blocului"

- Ai moştenit pasiunea fotbalului de la tatăl tău, care te-a legat de ba­lonul rotund şi prin botez. Tatăl tău a ţinut să te numeşti "Pele", Gavrilă Pele Balint, după numele marelui fotbalist brazilian care era în vogă în anii '60. Ce-a cântărit mai tare în cariera pe care ai avut-o, dorinţa ta­tălui tău, sau dragostea ta pentru fotbal?

- Aproape că nu există fotografie din copilărie în care să nu joc fotbal. Tata m-a învăţat să lovesc mingea încă de la 1 an şi jumătate. De-abia ce învăţasem să um­­blu, şi deja şutam mingea prin faţa blocului. E meritul tatei că mi-a insuflat această pasiune de mic. Era fotbalist, juca în liga a patra, şi îşi dorise foarte mult un băiat care să-i calce pe urme, şi apoi, spera el, să-l depăşească într-ale fotbalului. Iar visul i s-a împli­nit, căci fotbalul m-a prins atât de tare, încât n-a fost niciodată nevoie să tragă de mine ca să merg la antre­namente sau să mă ţin de acest sport. Pasiunea pentru fotbal a fost atât de mare, încât nici acum nu îmi e clar, după zeci de ani, dacă am fost, de fapt, un copil talen­tat, sau doar unul foarte muncitor. Pur şi simplu, pa­siunea a făcut ca totul să pară o joacă, chiar şi atunci când am devenit un jucător consacrat.

- Pentru mulţi tineri, visele pe care părinţii şi le pun în ei se transformă, uneori, în teroare. N-ai avut nici un moment când să te simţi depăşit de aşteptarea tatălui tău?

- Eu am avut norocul ca tatăl meu să nu fie un jucă­tor mai bun decât mine, aşa că nu am trăit imagi­nea unui tată celebru şi nu am simţit nici o presiune. Tata atât a avut grijă: să-mi insufle microbul fotbalului, apoi, cum ziceam, nu a mai trebuit să tragă de mine, trebuia să mă rog eu de el să mă lase să joc, mai ales pe vremea când mi-a fost antrenor la juniori. Am amin­tiri extraordinare de atunci, pentru că echipa aceea de juniori din Sângeorz-Băi am făcut-o noi doi, împreună. Tata s-a oferit să fie antrenor, iar eu am strâns gaşca, mi-am adus la echipă toţi colegii de la şcoală! A fost o experienţă minunată, au fost primii mei paşi în fotbalul adevărat.

- Când ai simţit că pasiunea se transformă în des­tin, că plăcerea jocului devine o chestiune serioasă?

- Mi-e destul de clar acel moment, pentru că l-am simţit şi l-am trăit ca atare: momentul în care am trecut de la juniori la echipa mare, în Divizia C. Când forma­ţia noastră din Sângeorz-Băi a promovat în C, pe cei mai buni juniori ne-au promovat la seniori. Ţin minte ce mândru eram când am primit primul rând de echipa­ment de la echipa mare şi primul meu trening! Trans­ferul la Gloria Bistriţa mi s-a părut lucrul cel mai ex­tra­ordinar care mi se putea întâmpla atunci, la 14 ani. Nu mai vorbesc de faptul că ajunsesem să fac parte din echipa naţională de juniori. Am jucat două campionate europene de juniori, eram căpitan de echipă... Simţeam că visul meu prindea aripi!

- Cum a fost şocul venirii la Bucureşti?

- Aveam 15 ani, sincer, nu prea îmi ardea mie de Bucureşti, îmi era greu să plec de acasă. Şi mama era pe mintea mea, se tot plângea că să nu plec, că sunt prea tânăr... Tot tata a fost cel care m-a sfătuit că, dacă vreau să fac o carieră în fotbalul de mare performanţă, nu am încotro, trebuie să vin la Bucureşti, că în Capi­tală erau şi marile echipe, şi oamenii cei mai impor­tanţi, care ar putea să-mi influenţeze cariera. Şocul a fost destul de mare, noroc că avea tata un vechi prieten de armată în Bucureşti, chiar în Ghencea, care m-a aju­tat foarte mult, m-a găzduit o vreme la el şi m-a dus peste tot, mi-a arătat oraşul, mi-a arătat toate muzeele, mi-a explicat cum să circul cu tramvaiele. Încet-încet, m-am acomodat... A venit apoi sfârşitul perioadei de juniorat, am avut mai multe oferte, se interesaseră de mine toate echipele mari. Steaua a fost mai rapidă. Nea Costică Toma, fostul mare portar, îmi fusese antrenor la Luceafărul şi el m-a propus în Ghencea. L-au che­mat pe tata de acasă şi asta a fost, am semnat!

- Pare să existe în momentul de faţă o criză de modele umane şi profesionale în fotbalul românesc. Tu ai avut şansa să lucrezi cu oameni unul şi unul - Iordănescu, Ienei, Lucescu, Hagi, cărora le-ai fost şi elev, şi coleg pe banca de antrenori. Care au fost re­­perele tale umane în această lume a fotbalului?

- Mă consider un mare norocos, pentru faptul că am dat mereu peste oameni de mare calitate în cariera mea. Iordănescu m-a luat pe lângă el la 18 ani. Avea autoritate în echipă, iar lucrul ăsta m-a ajutat foarte mult, m-a ferit de multe. Toate sfaturile pe care mi le-a dat m-au ajutat foarte mult. Pe urmă, Mircea Lucescu m-a promovat la echipa naţională. Foarte multe am învăţat şi de la el, îmi plăcea efectiv să îl ascult vorbind despre fotbal şi despre viaţă. Apoi a venit Emerich Ienei la Steaua, am ajuns să-l cunosc pe Ion Alexan­dres­cu, care a fost cel mai mare conducător de club din istoria fotbalului românesc. Eram bun prieten cu fiul lui şi am avut astfel ocazia să stau destul de mult în preaj­­ma lui. Ne-am ataşat foarte tare şi am rămas cu multe învăţăminte şi de la el.

"E minunat pe motocicletă, simţi spiritul libertăţii"

- Ai o poftă de viaţă extraordinară, ai cochetat la un moment dat cu muzica, acum eşti pasionat de motociclete.La începutul anului, de ziua ta, declarai că speri ca lumea să nu sfârşească în 2012, pentru că vrei să mai trăieşti frumos, ani buni înainte... De unde vin pofta de viaţă, vitalitatea şi optimismul de care nu te desparţi?

- Muzica o am în sânge de mic, la fel ca şi fotbalul, e tot o moştenire de la tatăl meu. Pe lângă fotbal, tata activa într-o formaţie ca saxofonist. În fiecare sâmbătă, la prânz era meciul de fotbal, iar seara era muzică şi dans. Iar eu, bineînţeles, eram cu el şi la meciuri, şi la distracţie. Am o ureche muzicală bine formată, iar la un moment dat, compuneam melodii, aşa, mai mult fluierând. Prin anii '90, când eram în Spania ca jucător, am descoperit nişte calculatoare care mă ajutau să trans­criu melodiile pe care le aveam în minte. Mi-am făcut, practic, un mic studio, am învăţat foarte mult de unul singur, în timpul liber, şi aşa am început să com­pun muzică instrumentală, am scos chiar un album pe vremea aceea. Şi acum mă mai trezesc dimineaţa cu câte o melodie nouă în cap, dar dacă nu te dedici total muzicii, nu poţi ţine pasul, uiţi melodiile cu timpul... Cât priveşte motociclismul, patima pentru el m-a prins acum 9-10 ani. Tot timpul mi-am dorit să mă dau cu bicicleta, cu scuterul, cu motocicleta. Bineînţeles, ca fot­balist, nu aveam voie să fac aşa ceva, era total ex­clus, dar apoi, când am agăţat ghetele în cui, mi-am luat o Yamaha, pe care am învăţat să conduc. Pe urmă am trecut la Harley-Davidson, care e mai mult decât o motocicletă, e un stil de viaţă. Suntem o gaşcă fru­moa­să de prieteni care ieşim mereu pe trasee, mă bucur că ni s-a alăturat şi fostul internaţional Bogdan Stelea, care e şi el pasionat foc, iar când avem timp, ieşim câte 20-30 de prieteni pe motoare. E minunat pe motoci­cle­tă, simţi spiritul acela al libertăţii, simţi aerul pe faţă, te mai loveşte o musculiţă, vezi peisaje incredi­bile... La noi nu e vorba de viteză, mergem încet, e vorba că simţi apartenenţa la o comunitate de oameni pasionaţi, e vorba de costu­mele extraordinare ale celor de la Harley, de toate ac­ce­soriile, e o pasiune în toată re­gula, care te prinde şi te ţine viu, trebuie să fii tot tim­pul la curent cu ce se în­tâmplă în lumea aceasta.

- ... Plus că ai ocazia să descoperi ţara. Aveţi tra­see favorite pe care mergeţi?

- Categoric! Anul ăsta pregătesc un traseu fantas­tic. Am şi zis că dacă nu prind un con­tract bun, ca să pregă­tesc o echipă de fotbal, o să pregătesc un traseu prin Ro­mânia. Pentru mine, asta înseamnă cea mai fru­moasă va­can­ţă, nu să zbori 20 de ore cu avionul, ca să stai la soare pe o plajă de fiţe, cine ştie pe un­de. Mai bine mă urc pe Harley şi o iau spre Mol­dova, să fac turul mânăstirilor, să stau pe la pensiuni, pe la oameni pe acasă, să trec de acolo la mine, în Tran­silvania, să merg înspre nord, apoi să trec pe la Timişoara, să cu­nosc România adevărată. Vreau să fac şi Transfăgă­ră­şanul, pe care nu l-am văzut încă... Visez să fac un tur al României. E fru­mos că ai acolo, pe motor, o gen­tuţă în care îţi încap cinci tricouri şi două-trei perechi de blugi şi nici nu te interesează altceva, chiar nu ai ne­voie de ni­mic mai mult!

"După relaţiile de până acum, nu prea mai cred în căsătorie"

- Ai doi copii, două fete. Cum e relaţia cu ele? Te-a schim­bat pa­ternitatea?

- E, înainte de orice, o res­ponsabilitate pe care tre­buie să ţi-o asumi. Aşa cum şi eu am fost crescut de ai mei, aşa trebuie să mă asigur şi eu ca fiicelor mele să nu le lipsească nimic. Pe vremea alor mei erau alte condiţii, acum e diferit. Nu a fost ca rela­ţiile cu ma­mele lor să mear­­gă mai departe, dar ori­cum, eu îmi asum responsabilitatea pentru amândouă. Cu De­nisa, care e primul copil, e mai altfel, e mai mare, o văd mult mai des, pe­trecem mai mult timp împreună, pe cea mică o văd mai rar acum, abia aştept să mai creas­că, să mă pot juca cu ea, să o iau cu mine... Te simţi îm­plinit când ai un copil. Ce-i drept, după experienţele de până acum, eu nu mai cred într-un anu­me gen de relaţii, nu prea mai cred în că­sătorie, dar faptul că am trecut prin toate, că am doi copii sănă­toşi şi frumoşi mă face să mă simt îm­plinit. Ce îmi pot dori mai mult?În rest, am viaţa mea, pot să fac ce vreau, ce simt. As­ta nu înseamnă că sunt egoist sau că nu mi-ar fi plăcut să rămân căsătorit, dar aşa a fost să fie! Abia după 40 de ani, mai ales dacă eşti singur, des­coperi cu ade­vărat viaţa. Începi să vezi mai prost, să ai nevoie de oche­lari, genunchiul începe şi el să scârţâie şi îţi dai seama că, vrei, nu vrei, nu poţi să te opui îmbătrâ­nirii. Şi atunci înveţi să trăieşti lucrurile cu mai mare intensitate, înveţi să nu mai pierzi vremea aiu­rea, încerci să faci un eveniment din fiecare zi.

- Ne bucurăm de câte ori te vedem la televizor. Ală­turi de Ilie Dumitrescu, un alt mare fotbalist ro­mân, ai adus un aer de nor­ma­litate pe micul ecran, în dis­cu­ţiile despre sportul românesc.

- Încercăm, dar e foarte greu, pentru că la noi se preferă foarte mult cancanul. Din fotbal s-a făcut can­can, din muzică s-a făcut can­can, din toate s-a făcut can­can. Sunt cel puţin zece emisiuni TV în România de cancan, de gâlceavă, de prostie până la urmă. Am stat într-o zi şi le-am numărat! Trebuie să discernem între bârfă şi critică. Critica e bună, e necesară, ajută, dar una e să o faci cu bună cre­dinţă, şi alta e să deni­grezi un om. Sunt momente în care, efectiv, mă simt sufocat de tot ce e prin presă, prin politică, prin fotba­lul româ­nesc, şi atunci prefer să mă urc pe motor şi să plec pe un traseu nou şi să uit de tot. Mă duc cât văd cu ochii şi atunci mă simt, din nou, liber!