Vreau să vă spun povestea vieții mele, care a fost una obișnuită, fără să iasă în evidență prin cine știe ce evenimente deosebite. La prima vedere, s-ar putea chiar să le pară unora o poveste comună. Tocmai de aceea nu o povestesc cu gândul că aș uimi pe cineva cu o relatare inedită. Am speranța că s-ar putea întâmpla însă ca măcar o parte din bucuria și dragul de a povesti, pe care le simt eu acum, și mai ales sinceritatea cu care am să mărturisesc unele trăiri, să-i facă mai atenți pe cei care vor urmări, totuși, aceste rânduri.
Fericirea dintâi
M-am căsătorit în vara anului 1976 și ziua nunții a fost tare ploioasă și întunecată, deși augustul acela fusese călduros până atunci. Mătușile mele de la țară s-au bucurat de ploaie și mi-au spus că, pe vremuri, bătrânii credeau că mirii vor fi bogați în bani și în urmași, dacă plouă în ziua nunții. Slabă consolare pentru mine, căci, ca orice fată care se crede adevărată regină în ziua în care îmbracă rochia albă și-și pune vălul cu beteală pe cap, mi-aș fi dorit o zi cu vreme strălucitoare, ca să putem face fotografii de care să ne bucurăm peste ani. Dar anii aceștia au trecut ca gândul și, până la urmă, n-am fost bogați nici în bani și nici în copii, după cum prevesteau mătușile bătrâne. Avem un singur băiat, născut după mulți ani de tratamente și intervenții medicale. Ne-am bucurat de el ca de un bulgăre de aur, și din momentul în care a apărut în casa noastră, am simțit că viața noastră s-a schimbat total.
Până să ajungem la bucuria de a fi părinți, imediat după nuntă, ne-am mutat într-o casă a unei mătuși care stătea în altă localitate, la fiul ei. Ne-a dat cheia casei și ne-a urat "trai bun și chef de povestit unul cu altul". Am înțeles târziu vorbele ei. Nu era mare casa, dar avea tot ceea ce ne-a trebuit ca să ne descurcăm la început. Acolo am trăit cei mai frumoși ani din viața mea. Și spun asta, fără să vreau să-i supăr pe fiul meu sau pe bărbatul meu. Fără să fiu egoistă sau nedreaptă, pot să spun că acolo am simțit bucuria primelor zile de dragoste, așteptarea aceea atât de minunată a bărbatului care trebuie să se întoarcă de la muncă, încercările de a fi o bună bucătăreasă de dragul lui. Și, mai presus de toate, acolo am învățat să mă cunosc pe mine, să-mi dau seama ce aștept de la el, ce pot să-i ofer, cum să fac acest lucru, pentru ca legătura noastră să fie armonioasă până la capăt.
Vă dați seama că atunci când chiar se întâmpla ceea ce povestesc acum nu stăteam atâta să analizez, să judec, să desfac firul în patru. Abia acum, după ce au trecut atâția ani, pot să fac aceste observații, încercând să păstrez cât de cât realitatea, urmând șirul întâmplărilor. Pe-atunci trăiam aproape orbiți de dragoste, fără să vedem în jurul nostru altceva. Eram precum caii aceia care au obrăzare și nu pot vedea decât înainte. Și noi nu vedeam în fața ochilor decât silueta, făptura celuilalt.
Baladă tristă
Este o lumină aparte care stăruie pe chipul celor care se iubesc. Se vede fără greutate că între ei este o legătură din care sunt excluși cei de pe margine. Este destul să-i privești, și parcă simți cum tremură aerul dintre ei, așa cum vezi că se unduiește drumul sub potopul căldurii de vară. Dar stările acestea de vis nu durează o veșnicie, cel puțin, în ceea ce ne privește pe noi au trecut, s-au transformat într-un fel de prietenie, de camaraderie, dar, din păcate, fără sclipirile erotice ale începutului. Sau poate că n-am știut eu să le văd, poate că n-am mai putut să aprind flacăra aceea care ne mistuia înainte pe amândoi. Vreau să spun că trecerea vremii a șters mult din iubirea aceea diafană și nepăsătoare de la început, dar și din disponibilitatea de a petrece tot timpul cu bărbatul meu. A apărut apoi între noi, aproape pe nesimțite, un fel de obișnuință, comoditate, de indolență chiar. Mi-am propus să fiu foarte sinceră și vă pot spune că au fost momente în care am fost descumpănită, supărată, chiar tare necăjită de felul în care au evoluat lucrurile în familia mea. Eu recunosc că am avut câțiva ani grei, de tratamente, ca să pot rămâne însărcinată. Perioada aceea a fost obositoare, chinuitoare și frustrantă pentru mine. Le-am depășit pe toate, cu gândul la bucuria de a fi mamă. Dar și bucuria aceasta, care este nemăsurată, pe de altă parte, aduce pentru femeie schimbări și transformări totale în ceea ce privește comportamentul față de soț. N-am împărtășit cu bărbatul meu aceste lucruri, poate că aici am greșit. Pe cât de mult stăteam de vorbă în tinerețe, pe-atât de mult tăceam, încrâncenată, în muncile zilnice de tânără mamă. Uitasem sfatul mătușii. Cum să-i spun eu bărbatului meu că nu mai văd în el un Făt-Frumos, pentru că pruncul este acum bulgărașul meu de aur? Natura este perversă și fără milă, necruțătoare. Odată rolul încheiat, devenit tată, parcă cineva i-a luat bărbatului meu o parte din aura misterioasă de pe umeri. Măcar pentru o vreme. Eu, în schimb, eram convinsă că în nici o altă clipă a vieții mele nu am fost atât de frumoasă, de minunată și puternică, ca atunci când îmi țineam pruncul în brațe. Balanța era inegală. Din ecuația fericirii, îl excludeam în fiecare zi câte puțin pe partenerul meu de viață. Și, la un moment dat, ne-am trezit că nici nu prea mai avem ce să ne spunem, în afară de chestiunile care-l priveau pe copil. Mare artă este să știi să gestionezi acești timpi "morți" într-o relație! Nu i-am spus cât mi-e de greu să mă întorc la dezinvoltura din tinerețe și aici am greșit iar. Ar fi trebuit să-i spun ce mă frământă. Dar mi s-ar fi părut firesc să înțeleagă el aceste lucruri. Sunt lucruri care nu mai trebuie explicate sau mie mi se părea că, dacă el nu le înțelege, nici nu mai are rost să i le explic eu, pentru că aceea era clar o dovadă că nu ne mai potriveam. Uneori simțeam că mai trebuie doar un pic, un gest mărunt pe care să-l fac, o vorbă pe care s-o spun, pentru ca lucrurile să fie iar pe făgașul lor normal. Culmea este că nu făceam acel gest, nu spuneam acea vorbă, iar apoi, în capul meu se năștea ideea că tot el este vinovat de situația apărută. Mă învârteam într-un cerc vicios și nu știam cum să ies din vârtejul acela nenorocit care-mi mânca energia și care-mi ștersese și dragostea, transformând-o într-o baladă tristă.
Carnețelul
Am rămas împreună până astăzi. Nu ne-am despărțit și nici n-am călcat "strâmb". Am trăit corect, dar trist și sec toată viața. Faptul că eu vă povestesc dumneavoastră acum aceste lucruri este o dovadă că viața mea n-a fost luminoasă în totalitate, dar că mai sper să repar ce se poate. De ce oare simt acum nevoia să recapitulez? Poate că și el a trăit, de la un moment dat încolo, acea renunțare și resemnare, venite din faptul că nașterea și trecerea anilor au lăsat urme de neșters pe chipul și pe trupul meu, dar și în felul lui de a reacționa. De fapt, nu "poate", ci e sigur că a trăit și el la fel de greu aceste transformări, și am să vă spun ce s-a întâmplat și cum mi-am dat seama de acest lucru. În mașină, el ținea un carnet în care-și nota, de obicei, lucruri legate de întreținerea mașinii, data la care era programat pentru revizie, pentru schimbul de ulei și alte mărunțișuri. Într-o zi, așteptând la o benzinărie, m-am uitat prin carnețelul lui și am văzut că de la jumătate încolo, avea niște însemnări personale. Le-am citit fără să mă simt vinovată că pătrund astfel, oarecum brutal, în gândurile lui. Una dintre aceste însemnări a avut darul să schimbe mult din felul în care-l judecam. A fost ca un moment de trezire, ca o scânteie care a luminat dintr-o dată colțurile întunecate din viața mea. "Bărbatul este silit de multe ori să joace un rol ce nu-i al lui. Pentru prieteni, e bine să-și păstreze aura de mare cuceritor, în vreme ce pentru nevastă, este bine să pară un sfânt. Cât despre el... e vai de capul lui...". Asta scrisese el pe o pagină de carnețel și acela a fost primul semn pentru mine, venit cam târziu, e adevărat, că și bărbatul meu a trăit de-a lungul anilor tulburări pe care nu mi le-a mărturisit. Că și el a avut în momentele lui de singurătate, tristeți legate de neputința de a afla lângă mine sau cu mine împreună explicația și soluția la multe din frământările lui. Mă gândesc că ar trebui acum, la anii pensiei, să trecem cu buretele peste ceea ce am trăit și să încercăm măcar în al doisprezecelea ceas să fim apropiați, să împărtășim durerile, tulburările, nedumeririle, ca atunci, demult, la începutul vieții noastre în doi. Vom putea oare să regăsim bucuria de a fi împreună, cu aceeași spontaneitate ca atunci?
Legea pendulului
Nu știu să spun cât de fericită am fost în viața aceasta, pe care am încercat să v-o povestesc. Nu știu dacă aș fi fost mai fericită sau mai nefericită lângă un alt bărbat. Eu cred că fericirea pe care o poți simți lângă un om este egală, ca intensitate, cu nefericirea pe care ți-o poate provoca despărțirea de el, lipsa de comunicare sau trădarea lui. E ca o mișcare de pendul. Cu cât merge mai mult într-o direcție, cu atât va merge mai mult și în cealaltă. Cu cât investești mai mult într-o legătură, cu atât vei primi mai mult. Cu cât vei avea mai multă grijă de cel de lângă tine, cu atât vei primi mai multă atenție din partea lui. Cu cât vei vorbi mai mult cu el, cu atât mai mult vei înțelege frământările, îndoielile, nelămuririle lui. În această balanță a zilelor dintr-o căsătorie, echilibrul perfect este foarte rar. Cel mai adesea cele două brațe sunt mereu într-o mișcare imperceptibilă, unul ușor mai sus decât celălalt, pentru ca în secunda următoare, să se schimbe locul lor. Tocmai de aceea e nevoie de înțelepciune în luarea deciziilor. Din păcate, tinerețea nu este întotdeauna și înțeleaptă, ci, cel mai adesea, trufașă.
VIORICA
Reproduceri după picturi de HOREA CUCERZAN